Contemporanul, ianuarie-iunie 1995 (Anul 5, nr. 1-22)

1995-01-12 / nr. 1-2

2 Paul Ricoeur, John R. Lucas DECIZIA ŞI JOCURILE Atât configuraţia raţionalităţii cognitive din ştiinţa contemporană, cât şi celelalte configuraţii, respectiv manifestări ale raţionalităţii generează nu numai procese de Învăţare, ci chiar veritabile amplificări ale capacităţilor de adaptare. Nevoia de optimalitate însoţeşte raţiunea umană, dar problemele raţionalităţii nu se restrâng la aspectele echilibrului economic şi ale deciziei eficiente. Spre deosebire de ştiinţele specializate tot mai strict, disciplinele filosofice ridică problema demersurilor care interesează integrarea socială a indivizilor, adică problema interacţiunilor variate între diversele subsisteme şi niveluri ale ambianţei. Mai precis, deşi spectrul amplu al expresiilor acţiunii sociale se lasă uşor schematizat prin câteva ipostaze ale activităţii raţionale de rezolvare a unei probleme, de exemplu maximizarea câştigurilor în teoria jocurilor, trebuie luate în consideraţie şi formele orientării acţiunii prin simboluri. Astfel, hermeneutica urmăreşte explicarea fenomenelor sociale prin mijlocirea interpretării semnificaţiilor culturale ce exprimă interesele generatoare de activităţi cognitive. G.G.C. A fost subliniat caracterul normativ al teoriei deciziei şi a jocurilor. Dar ce înseamnă normativ? înseamnă oare formularea de prescripţii care elimină orice consideraţie psihologică şi, la limită, orice aplicaţie la conduitele reale ale oamenilor? Sau înseamnă elaborarea unui instrument logic pentru o acţiune reală, economică, politică sau juridică? Sau poate se aşteaptă de la teorie să ofere modele pentru descrierea comportamentului real al indivizilor? Toate cele trei interpretări sunt, astăzi, explorate. Prima este, desigur, aceea implicată în concepţia formală şi axiomatică a teoriei; după cum s-a spus, indiferenţa faţă de aplicaţii reprezintă aici esenţialul. Iată de ce aplicarea teoriei formale a deciziei şi a jocurilor la conduita reală nu trebuie niciodată efectuată direct şi fără precauţii. Omul raţional a cărui conduită s-ar orienta după o astfel de logică a deciziei este o existenţă fictivă. Ceea ce nu constituie de loc o obiecţie de principiu împotriva teoriei, ea rămâne, sub acest aspect, conformă metodei ştiinţifice, care necesită întotdeauna substituirea fenomenelor reale prea complicate cu fenomene fictive mai simple. Pentru ca teoria să poată fi aplicată realităţii, trebuie ca situaţiile reale să fie reduse la trăsături schematice, care se apropie de tipul ideal al teoriei: alternative şi consecinţe determinate, valori de utilitate cantitative, probabilităţi asociate, stăpânirea parţială a rezultatului acţiunii de către doi sau mai mulţi agenţi la fel de raţionali. De fapt, mai ales în ştiinţa economică, în polemologie şi, ceva mai puţin, în logica juridică, acolo unde procedurile de deliberare sunt suficient de formalizate, succesele teoriei sunt cele mai evidente, în special după ce teoria s-a rafinat prin introducerea jocurilor cu­­ parteneri şi cu sumă variabilă, respectiv a strategiilor pentru tratative, negocieri şi acorduri. Pe scurt, numai când situaţiile de conflict pot fi reduse la scheme mult simplificate şi înalt idealizate, ele se pot încadra teoriei. Ne apropiem astfel mult de tipul jucătorilor pe care teoria îi presupune, adică riguros logici şi dotaţi cu o memorie nelimitată, respectiv lipsiţi de caracterele psihologice obişnuite: inteligenţă de nivel variabil, predispoziţii diverse şi prejudecăţi de tot felul. Dacă însă înţelegem prin ştiinţă normativă un instrument logic pentru o acţiune reală, suntem conduşi să ne întrebăm asupra aplicaţiilor ştiinţei jocurilor, în sensul pragmatic al cuvântului aplicaţie; ea ar trebui să ne ofere o artă a deciziei raţionale ce poate fi învăţată; într-adevăr, este îndreptăţit să aşiptăm de la teorie să ofere indivizilor mijlocul de a-şi pregăti mai bine decizia printr-o ponderare a considerentelor pro şi contra, şi, astfel, să practice o artă reglementată a alegerii reflectate; acest proiect de a educa alegerea raţională, prelungind ştiinţa normativă printr-o pragmatică, îşi află astăzi un puternic ecou în domeniile economic, politic, militar, adică în toate domeniile unde decizia are caracter de strategie. Nici aici nu trebuie să pierdem vreodată din vedere caracterul schematic şi simplificat al modelelor; dacă, aşa cum s-a spus, matematicianul oferă economistului şi polemologului tipuri ideale, aplicarea în aceste domenii nu pare rodnică decât pentru sisteme asimilabile unui joc­­ strategic unde partenerii sunt în număr mic şi acţionează raţional după principiul căutării maximului de utilitate. în această privinţă, strategiile de cercetare oferă perspective de generalizare pe care sîntem departe de a le fi epuizat. Menţionăm că specialiştii înşişi provin asupra iluziei, care ar consta în încercarea de a extrage, prin aplicarea directă a teoriei jocurilor, vreo strategie aşa-zis „cîştigătoare“. Astfel, ne aminteşte unul dintre ei, teoria jocurilor sub forma ei cea mai rafinată de joc cu sumă neconstantă şi cu­­ parteneri ne-a evidenţiat „o multitudine de dileme inerente conceptului însuşi de interes convenabil şi nevoia unei reevaluări radicale a acestui concept în lumina unei analize riguroase a structurii logice a conflictelor, în aceasta rezidă, poate, contribuţia cea mai semnificativă a teoriei jocurilor pentru filosofie“1. într-adevăr, exercitarea de către fiecare agent a raţionalităţii colective, aşa cum reiese din strategia jocului negociat, conduce adesea la avantaje mai mari decât exercitarea raţionalităţii individuale. Acest principiu a fost deseori sesizat, intuitiv, de către filosofi, dar fără a fi dobândit o formă riguroasă, în mod asemănător s-au petrecut lucrurile cu concepte considerate în trecut ca fiind simple, aşa cum este „binele cel mai mare pentru cei mai mulţi“; acestea sunt, în realitate, cuiburi de antinomii pe care teoria ne poate, cu, siguranţă, ajuta să le explicităm. într-un al treilea sens al cuvântului normativ, teoria poate fi utilizată ca model de descriere. Atingem aici punctul cel mai controversat: sunt modelele teoriei jocurilor o aproximare exactă a alegerilor reale ale oamenilor în alte situaţii decât acelea ale hazardului artificial? Tendinţa de a extinde teoria normativă într-un sens descriptiv întâlneşte, desigur, cerinţa unei ştiinţe deductive a comportamentului uman sau proxeologia3, care a fost formulată independent de teoria jocurilor şi anterior operei principale a lui von Neumann şi Morgenstern3. în favoarea extinderii modelelor matematice se pot spune mai multe lucruri: mai întâi, teoria jocurilor oferă modele mai eficace spre a descrie comportamentul real al oamenilor decât modelele strict mecaniciste, care eşuează în faţa caracterului fortuit şi imprevizibil al comportamentului; modelele probabiliste au o mai mare şansă de a surprinde îndeaproape realitatea umană, care se desfăşoară între necesar şi întâmplător, în zona intermediară a probabilului. De altfel, însăşi natura psihologică a alegerii prezintă o analogie fundamentală cu situaţiile abstracte ale jocului; a alege înseamnă, într-adevăr, „a paria asupra unui viitor şi anume a face acest lucru în funcţie de preferinţe, adică într-o ordine anumită“4, însă, ordinea acţiunilor se orientează în mare parte după ordinea preferinţelor referitor la rezultatele acţiunii; acestea posedă un caracter, pe care economiştii l- au numit utilitate sau prelimitate; acest caracter permite, pornind de la comparaţia între mai multe bunuri după curbele de indiferenţă, să se determine valoarea subiectului a unui bun şi, prin urmare, nivelul de satisfacţie al subiectului. Analogia cu situaţia de joc este că, făcând abstracţie de risc, individul aplică în acţiunea sa un fel de lege a minimului efort, conform căreia caută întotdeauna maximum de plăcere pentru minimum de efort; se poate arăta, prin experienţe adecvate, că modul în care un individ real ordonează utilităţile spre a constitui scările subiective de valoare este aproape o sesizare spontană a axiomelor teoriei; dacă, în plus, se reintroduce considerarea riscului, adică a incertitudinii privind consecinţele acţiunii, fie că această incertitudine rezultă din ignorarea eventualităţilor, fie că depinde de alegerea pe care o poate face un adversar, se poate arăta că asociind utilităţii probabilitatea ataşată realizării evenimentului, se reconstituie aproape o situaţie de pariu, care conferă modelului normativ o valoare descriptivă; s-au construit, în acest sens, situaţii experimentale permiţând măsurarea utilităţii probabile. Se mai poate spune ceva în favoarea valorii descriptive a teoriei: când conduita reală se­­îndepărtează de normele pe care conduita raţională le cere, se pot izola, printr-o metodă de diferenţiere, factorii psihologici obişnuiţi, refuzul axiomelor, înclinaţia spre erori a celor care le acceptă în principiu, opiniile coerente, dar neconforme cu schema etc. Această aproximare a proceselor reale de alegere prin intermediul fenomenelor de devianţa poate, ea însăşi, sa beneficieze de o formă matematică; într-adevăr, se pot construi experimental situaţii simulate care permit să se evidenţieze deosebiri semnificative între rezultatele teoretice obţinute în situaţii artificiale de alegere raţională şi alegerile reale observate experimental: astfel, simularea permite surprinderea mai îndeaproape, prin diferenţiere, a factorilor reali ai deciziei. Dar abisul ce separă realitatea de normă constituie oare numai un fenomen de devianţă în raport cu axiomele? Putem avea îndoieli reale asupra acestui lucru din mai multe motive. Mai întâi, deciziile reale ale oamenilor nu sunt explicabile doar prin scopuri sau intenţii, adică prin rezultate anticipate şi stări viitoare preferate: ele sunt explicabile, totodată, şi în termeni de determinări anterioare şi de forţe care ,,îi împing din spate“, teoria jocurilor nu oferă instrumente decât pentru primul tip de aproximare. De altfel, dintre stările viitoare preferate, teoria nu permite să se axiomatizeze decât o categorie limitată. Dacă probabilităţile subiective raţionale ale omului fictiv al teoriei nu sunt o imagine potrivită pentru­­probabilităţile subiective iraţionale ale omului real, aceasta se întâmplă, mai întâi, pentru că probabilităţile curente nu sunt cantitative, ci sunt aprecieri de verosimilitudine, indirect bazate pe frecvenţe sau simetrii. Pe de altă parte, modurile de ordonare a preferinţelor nu se lasă toate reduse la o comparaţie cu utilitatea; s-a făcut deja aluzie la eterogenitatea claselor de utilitate, dar utilitatea însăşi este o valoare printre altele, aceea care reglementează ordinea de preferinţă a acţiunilor după rezultatele acţiunii; dar câmpul motivaţiei comportă multe alte valori: estetice, etice etc. Ne lovim atunci de fenomenul eterogenităţii valorilor, care va deveni o problemă majoră pentru logica axiologică. Deci, ne putem întreba dacă valoarea descriptivă a teoriei deciziei nu este limitată la situaţii a căror miză este un calcul de interes, aşa după cum o confirmă toate conceptele implicate în criteriile de decizie evocate mai sus: câştig şi pierdere, cost, risc şi regret. Mergând mai departe, ne putem întreba dacă teoria nu are o afinitate invincibilă, care îi limitează din principiu relevanţa, pentru economia profitului, ca fiind, într-adevăr, realitatea cea mai apropiată de modelele elaborate în teoria jocurilor. Domeniul de aplicare pragmatică şi de aproximată descriptivă a teoriei ar suferi, astfel, o limitare iniţială provenind din reducerea câmpului axiologic la o singură valoare, interesul, considerat ca mărime măsu­rabilă, de preferinţă în termeni de câştig monetar. Succesul teoriei ar avea, atunci, ca o condiţie iniţială şi ca o contraparte punerea între paranteze a caracterului eterogen al domeniului axiologic în care se desfăşoară acţiunea umană concretă. Prezentare şi traducere G.G. Constandache ideedi europeane Redactori asociaţi D. TEPENEAG (Paris) Edgar REICHMANN (Paris) Emmerich SCHÄFFER (München) Redacţia Telefon 618.58.73; 618.60 10/2175 Florin SICOIE (redactor sef adjunct) Magdalena POPA-BULUC Gheorghe GRIGURCU Călin CĂLIMAN Dorin POPA Victor SCORADEŢ Aura CHRISTI Octavian SOVIANI Ovidiu PECICAN Augustin FRĂȚILA Secretariatul de redacţie Telefon 617.73.16; 617.60.102162 Olga ANDRONACHE Corectura Telefon 617.60.10/2456, 2539 Sanda VOICU Daniel CRISTEA­ ENACHE Administraţia Telefon 617.60.10/2456, 2539 Casa de presă şi editură “Cultura naţională” Piaţa Presei Libere nr.1, sector 1, Bucureşti Editura Tehnoredactare­­ computerizată Gabriela Burlacu harisma Corina Duma Tiparul Regia autonomă a Imprimeriilor Imprimeria “Coresi” Bucureşti í « xi P. Ricoeur, J. R. Lucas, Theorie de la decision ct des jeux. in TENDANCES PR1NC1PALES DL I.A RECHERCHE DANS I .Ei SCIENCES SOCIALES ET HÜMAINES, 2-e Partie,' Tome II. L\. SCO, Paris. 1978, p. 1434-1438 L, A. Rapopoit, The theory of sanies and its relevance to philosophy, in Klibanski fed.), CONTEMPORARY PHILOSOPHV. ! II. 1968, p. 471-472 2) T. Kotarbinski, Praxiology, Londres. Pergamon/ N.Y., 1963 (tr. rom.) -3) L. von Mises, Human action, New Haven, Yale U.P., 1949, ed rev. 1959 4) Fr. Bresson, Les decisions, ín P. Fraisse. J. Piaget, (ed.), IRAITÉ DE PSYCHOLOGIE EXPERIMENTALE, Paris, PUF. 1965, cap. 92

Next