Contemporanul, iulie-decembrie 1995 (Anul 5, nr. 23-52)

1995-07-06 / nr. 23-27

3 I Jacques Derrida DE LA ECONOMIE RESTRÂNSĂ LA ECONOMIE GENERALĂ Un hegelianism fără rezerve (Urmare din numărul trecut) Şi îşi râde de sine, un râs „major“ râde de un râs „minor“, căci operaţia suverană are nevoie şi de viaţă - de aceea care sudează cele două vieţi - ca să se raporteze la sine însăşi în desfătarea de sine. Aşa că, într-un fel, e silită să simuleze riscul absolut şi să râdă de acest simulacru, în comedia asta a suveranităţii, hohotul de râs e o nimica toată, dar e nimica toată în care sensul se prăbuşeşte într-un mod absolut. Despre râsul ăsta, „filozofia“ care e o „muncă“10 nu poate să spună nimic, cu toate că ar fi trebuit „mai întâi de râs să se ocupe“ (ibid.). Iată de ce râsul e absent din sistemul hegelian; nu există nici măcar ca o faţă negativă sau abstractă: „în «sistem» nici râs, nici poezie, nici extaz nu contează. Hegel se descotoroseşte de ele cu grabă; nu cunoaşte altfel decât ştiinţa. Oboseala care îl covârşeşte e pentru mine legată de oroarea pe care o resimte pentru pala oarbă“. (Experienţa lăuntrică). Rizibilă e supunerea în faţa evidenţei sensului, în faţa forţei acestui imperativ; să existe sens, nimic să nu se piardă definitiv prin moarte, iar aceasta să aibă măcar semnificaţia de „negativitate abstractă“, o activitate să fie mereu posibilă căci, spre deosebire de desfătare, aceasta conferă sens, seriozitate şi adevăr, punerii în joc. Supunerea este esenţa şi baza filozofiei, a ontologicii hegeliene. Comicul absolut e angoasă în faţa irosirii, în faţa sacrificării sensului, fără întoarcere şi fără rezervă. Noţiunea de Authebung (concept speculativ prin excelenţă, ne spune Hegel, privilegiu intraductibil al limbii germane) e rizibilă prin semnificaţia ei de aferate a unui discurs care se agită până la sufocare pentru a-şi reapropria orişice negativitate, pentur a transforma miza jocului în investiţie, pentru a amortiza acea cheltuire absolută, a da un sens morţii şi a deveni din pricina asta orb la sacul fără fund al non-sensului în care puizăm până la epuizare fondurile sensului. A rămâne impasibil, precum Hegel, la comedia Auflebung-ului, înseamnă să nu vrei să vezi nimic în experienţa sacrului, în sacrificarea deznădăjduită a prezenţei şi a sensului. Astfel se conturează o figură a experienţei - dar ne mai putem oare sluji de aceste două cuvinte? - ireductibilă la orice fenomenologie a spiritului, aflându-se aici, ca şi râsul în filozofie, deplasată, mimând, în sacrificiu, riscul absolut al morţii, producând totodată riscul morţii absolute, eschiva prin care acest risc să poată fi trăit, neputinţa de-a descifra în asta un sens ori un adevăr, şi riscul care se confundă, în simulacru, cu deschiderea către sacru. Când descrie acest simulacru, de negândit în cadrul filozofiei, unde rămâne ca o pată oarbă, Bataille e silit, desigur, să folosească sau să simuleze logosul hegelian: „Voi vorbi ceva mai încolo de deosebirile profunde dintre omul sacrificiului acţionând în necunoştinţă (ignoranţă) de cauză şi Înţelept (Hegel) care se supune implicaţiilor unei Ştiinţe pentru el absolute, în ciuda acestor deosebiri, în amândouă cazurile e vorba de manifestarea Negativului (şi de fiecare dată sub o formă concretă, adică în cadrul Totalităţii ale cărei elemente constitutive sunt inseparabile). Negativitatea se manifestă cu predilecţie în moarte, dar moartea de fapt nu revelează nimic. In principiu, moartea fiinţei sale naturale, animale, îl revelează pe om lui însuşi, dar revelaţia aceasta nu are niciodată loc. Căci de vreme ce a murit fiinţa animală care o poartă, fiinţa umană ea însăşi a încetat să mai fie. Pentru ca la sfârşit omul să poată să se dezvăluie lui însuşi, el trebuie să moară, dar ar trebui să moară trăind privindu-se cum încetează să mai existe. Cu alte cuvinte moartea însăşi ar trebui să devină conştiinţă (de sine), chiar în momentul când nimiceşte fiinţa conştientă. Intr-un fel aşa se şi întâmplă (ori măcar e cât pe-aci să se întâmple ori chiar se întâmplă într-un mod fugitiv, insesizabil) cu ajutorul unui subterfugiu. In cazul sacrificiului, sacrificatorul se identifică cu animalul lovit de moarte. Şi astfel moare chiar el privindu-se cum moare, din propria sa voinţă, în acord cu arma sacrificiului. Dar e de fapt o comedie! Ori cel puţin ar fi o comedie dacă ar exista vreo altă metodă care să-i dezvăluie celui în viaţă invazia morţii: această epuizare a fiinţei finite pe care doar Negativitatea sa, ea singură, o poate săvârşi, ucigând-o, punându-i capăt, suprimând-o definitiv... Aşa că ar trebui, cu orice preţ, ca omul să trăiască in momentul când moare cu adevărat, sau să trăiască având cu adevărat impresia că moare. Această dificultate anunţă necesitatea spectacolului ori a reprezentîrii in general; dar cum nu poate fi vorba de repetiţie, rămânem,in faţa morţii, străini, ignoranţi, aşa cum par să fie animalele. De fapt nimic nu e mai puţin animal decât ficţiunea, mai departe sau mai aproape de realitate, a morţii''. Doar accentul pus pe simulacru şi pe subterfugiu întrerupe continuitatea hegeliană a acestui text. Mai încolo, ideea de voioşie va sublinia diferenţele. ..Apropiind-o de sacrificiu, şi prin asta de tema iniţială a reprezentării (in artă, în sărbătoare, in spectacol), am vrut să arăt că reacţia lui Hegel constituie atitudinea fundamental umană... e ceea ce tradiţia exprimă şi repetă la nesfârşit... pentru Hegel era esenţial să ajungă la conştiinţa Negativităţii ca atare, să-i priceapă întreaga grozăvie, în cazul acesta grozăvia morţii, suportând şi privind drept in faţă lucrarea morţii. Astfel, Hegel se opune nu atât celor care „dau îndărăt"' cât celor care spun: „nu-i grav". Pare să se îndepărteze cel mai tare de cei care se comportă cu voioşie. Insist, pentru că vreau să scot la iveală, cât mai limpede cu putinţă, după ce-am arătat similitudinea, opoziţia dintre atitudinea naivă şi aceea a înţelepciunii absolute a lui Hegel. De fapt nu sunt sigur dacă, din cele două atitudini, cea mai absolută e şi cea mai puţin naivă. Voi cita un exemplu paradoxal de reacţie voioasă în faţa lucrării morţii. Obiceiul irlandez şi galez a ceea ce se cheamă „ wake“ e puţin cunoscut, dar încă mai era respectat la sfârşitul secolului trecut. E subiectul ultimei opere a lui Joyce, Finegan’s wake, priveghiul lui Finegan (numai că romanul acesta celebru nu e uşor de citit). In Ţara Galilor, sicriul deschis era aşezat, în picioare, la loc de cinste. Mortul era înveşmântat cu hainele sale cele mai frumoase, iar pe cap joben. Familia îi invita pe toţi prietenii mortului care astfel îl cinsteau, cu atât mai abitir cu cât se puneau să danseze şi să bea zdravăn în sănătatea lui. E vorba desigur de moartea celuilalt, dar în asemenea cazuri, moartea celuilalt e întotdeauna imaginea propriei tale morţi. Nimeni n-ar putea să se înveselească astfel decât cu o condiţie: mortul, care e celălalt, fiind considerat de acord, beţivanul care va fi la rândul său mort nu va avea alt sens decât primul“. Veselia aceasta nu face parte din economia vieţii, nu corespunde „dorinţei de a nega existenţa morţii“, chiar dacă îi e cât se poate de aproape. Nu e convulsia care urmează angoasei, râsul minor, ţâşnind în clipa când „scăpăm basma curată“ şi raportându-se la angoasă conform relaţiei dintre pozitiv şi negativ. „Dimpotrivă, veselia, legată de acţiunea morţii, stârneşte în mine angoasă, e accentuată de către angoasă şi, în schimb, exasperează ea însăşi angoasa: până la urmă, angoasa veselă, veselia angoasată, mă ia cu frig şi cu cald şi-mi provoacă acea „sfâşiere absolută" când veselia duce până la capăt sfâşierea, dar când, după bucurie, m-aş simţi complet abătut dacă n-aş fi făcut ferfeniţă". Pata oarbă a hegelianismului, în jurul căreia se poate organiza reprezentarea sensului, e tocmai acest punct în care distrugerea, suprimarea, moartea, sacrificiul, constituie o cheltuire atât de ireversibilă, o negativitate atât de radicală - ar trebui spus fară rezerve - încât, într-un proces ori într-un sistem, nici nu le putem măsura negativitatea, punctul unde nu mai e nici proces nici sistem. In discurs (unitate a procesului și a sistemului), negativitatea e întotdeauna inversul şi complicea pozitivităţii. Nu se poate vorbi şi nici nu s-a vorbit vreodată de negativitate decât în această ţesătură a sensului. Or, operaţia suverană punctul de non-rezervă, nu e nici pozitiv nici negativ. Nu-l putem înscrie în discurs decât bifând predicatele ori practicând o supraimpresiune contradictorie care depăşeşte în acest caz logica filozofică". Chiar ţinând cont de valoarea lor de ruptură, am putea demonstra că marile revoluţii ale lui Kant şi Hegel n-au facut în această privinţă decât să trezească ori să reveleze acea permanentă determinare filozofică a negativităţii (împreună cu toate conceptele ce se înnoadă sistematic în jurul ei la Hegel: idealitate, adevăr, sens, timp, istorie etc.). Marea lor revoluţie a constat - aproape că am fi tentaţi să spunem pur şi simplu în a lua în serios negativul. A da sens trudei acestuia. Of, Bataille nu ia negativul în serios. Cu toate că e silit să marcheze în discursul său că asta nu înseamnă că revine la metafizicile prekantiene ale prezenței depline. E silit să marcheze punctul de non-întoarcere al distrugerii, instanţa unei cheltuiri fără rezerve care nu ne mai lasă aşadar această ultimă şansă de-a gândi distrugerea ca pe o negativitate. Căci negativitatea e o resursă. Numind „negativitate abstractă’’ această fără rezervă a cheltuirii absolute, din precipitare, Hegel s-a lăsat orbit în chiar ceea ce el însuşi a scos la iveală sub specia de negativitate. Din graba de-a ajunge la gravitatea sensului şi siguranţa ştiutului. De aceea nici „nu şi-a dat seama câtă dreptate avea”. Şi că se înşela având dreptate. Având dreptate în detrimentul negativului. Să mergi până la „capătul sfâşierii absolute’’ şi al negativului, fără „măsură”, fără rezerve, nu înseamnă să-i urmezi logica în mod consecvent până în punctul în care, în discurs, Auflebung-ul (discursul însuşi) îl face să colaboreze la constituirea şi la memoria interiorizantă a sensului (Erinnerung), înseamnă dimpotrivă să sfâşii convulsiv faţa negativului, făcând din ea cealaltă suprafaţă liniştitoare a pozitivului şi exhibând aici, într-o clipită, ceea ce nu mai poate fi spus la modul negativ. Tocmai pentru că inversul nu-i este rezervat, pentru că nu se mai poate lăsa convertit în pozitivitate, pentru că nu mai poate colabora la înlănţuirea sensului, a conceptului, a timpului şi a adevărului din discurs, pentru că nu mai poate literalmente labora şi nici a se lăsa cercetat pe toate feţele ca „activitate a negativului”. Hegel a văzut asta fără să vadă, a arătat-o prin derobare. Aşa că trebuie să-l urmăm până la capăt, fără rezerve, până în punctul în care îi dăm dreptate împotriva lui însuşi şi-l împiedicăm să-şi aplice prea conştiincios descoperirea. Ca şi altele, textul hegelian nu-i făcut dintr-o bucată. Chiar dacă-i respectăm coerenţa fără cusur, îl putem descompune în straturi şi arăta că se interpretează pe el însuşi: fiecare propoziţie e o interpretare supusă unei decizii interpretative. Necesitatea continuităţii logice e determinantă, e centrul de interpretare a tuturor interpretărilor hegeliene. Interpretând negativitatea ca trudă, pariind pe discurs, pe sens, pe istorie etc., Hegel a pariat împotriva jocului, împotriva șansei. S-a lăsat orbit de posibilitatea propriului său pariu, de faptul că suspendarea conştiinciosă a jocului (de pildă, trecerea prin adevăr a certitudinii de sine şi prin dominaţie a conştiinţei de sine ajunsă la independenţă) era tot o fază a jocului; că jocul cuprinde munca sensului ori sensul muncii, le cuprinde nu în termeni de ştiinţă ci în termeni de inscripţie, sensul e în funcţie de joc, e înscris undeva în configuraţia unui joc care n-are sens. Traducere de £d. Pastcnaguc (Continuare în numărul viitor) Louis Ascher - Grup de copii Louis Asscher - Schiţe 10. Conferinţe despre Neşfinţi, în Tel Quel 10. 11. M. Foucault vorbeşte de o „afirmaţie non-pozitivă”. Prefață la transgresiune. Critique, 195-196. ©®MT!M(P®[FÎÂNIiy)(] - ideea europeană