Contemporanul, ianuarie-iunie 1996 (Anul 6, nr. 1-26)

1996-01-11 / nr. 1-2

G. G. Constandache PENTRU UN “DICŢIONAR METAFIZIC” în 1942 a apărut sub îngrijirea lui C. Floru, C. Noica şi M. Vulcănescu o culegere de studii şi texte intitulate suges­tiv IZVOARE DE FILOSOFIE. Sumarul volumului include trei secţiuni principale: studii de Nae Ionescu şi Mircea Vulcănescu, texte traduse din Melissos, Augustin şi Dante, articole pentru un ,,Dicţionar Metafizic1" semnate de Octav Onicescu, Alice Botez şi Constantin Noica. Autorii volu­mului subliniau că un astfel de dicţionar „nu va putea fi alcătuit prea curând şi nici numai de cei care au fost la început însufleţiţi de acest proiect“ (p. 214). Având în vedere imposibilitatea realizării acestei iniţiative datorită regimului comunist şi faptul că nu avem încă un dicţionar de referinţă pentru amatorii de filosofie ce nu au acces la lucrări similare din limbile străine, vom încerca să provocăm cu câteva „exerciţii prealabile“ intere­sul unei edituri şi, desigur, atenţia publicului. Vom discuta, mai întâi, termeni de maximă importanţă precum: conştiinţă, valoare, raţiune, argument, cogniţie etc. Despre conştiinţă în filosofia occidentală, definirea conştiinţei angajează problema statutului evenimentelor sau stărilor mentale raportate la procesele cerebrale. Cea mai radicală inter­pretare a evenimentelor mentale presupune conţinuturile trăirilor ca fiind integral determinate prin mediul încon­jurător al subiecţilor, aşadar sub nici o formă de către pro­prietăţile interne ale organismului (teoria externalistă). O interpretare moderată înţelege conţinuturile trăirilor ca fiind parţial determinate de către mediul extern şi, respectiv, de către capacităţile funcţionale interne ale organismului (teo­ria dublului aspect). D. Helman (1987) a legat controversa dintre realişti şi antirealişti din filosofia spiritului de expre­sia logică a enunţurilor privitoare la raporturile atitudinale. Pe când antirealiştii consideră astfel de enunţuri ca sem­nificând stări psihice, realiştii cred că ele se referă la stări fizice, naturale. Abordarea normativă a metodologiei pentru Inteligenţa Artificială încearcă să concilieze cele două opţiuni rivale, însăşi problema nivelurilor realităţii, evidenţiată prin imergenţa vieţii şi a conştiinţei în universul material, apare îu întreaga complexitate numai după discutarea nivelurilor conştiinţei. A. Pinard (1989) a analizat atât diferenţierea conştiinţei reflexe sau explicite de cea implicită sau trăită, cât şi palierele metaconştiinţei, având ca efect respectiv autonomia, participarea şi transparenţa subiectului. Numai în sensul cel mai larg folosit, termenul CONŞTIINŢĂ desemnează spiritul (gândirea sau cugeta­­ea) în general, subliniind astfel că orice spirit uman (gân­­dire sau cugetare) presupune cu necesitate conştiinţa. Aceasta nu înseamnă că spiritul este produs de sine însuşi, conştiinţa nefiind exclusiv opera proprie; dar se poate spune că spiritul uman prin cunoaşterea de sine raţională ajunge să conceapă şi să realizeze efectiv o replică a lui însuşi. Aşa se explică de ce paradigma clasică în ştiinţele cognitive s-a dezvoltat în jurul metaforei ordinatorului. Adeseori, adjectivul CONŞTIENT se referă însă la stări psihice având drept conţinuturi unele senzaţii, calităţi per­­cepute sau fenomenale, fapte sau experienţe, ca de pildă: senzaţia unei anumite plăceri, percepţia unui anumit feno­­men, faptul de a resimţi o durere sau o bucurie. Aristotel considera că lumina proiectată de obiect şi lumina văzută de subiect sunt una şi aceeaşi realitate chiar dacă modul de a fi al acestei realităţi este diferit, adică o stare fizică a obiec­­ului, şi, respectiv, o stare psihofizică a subiectului. Este semnificativ să amintim aici distincţia propusă şi argumen­­ată de teoreticienii comportamentului între conştiinţa despre ambianţă sau cunoaşterea unui domeniu şi conştiinţa despre conştiinţa privind ambianţa sau cunoaşterea cunoaş­­erii. Paradoxal sau nu, în perspectiva funcţionalistă din ştiinţele cognitive sunt luate în consideraţie pentru opera­­rile efectuate cu ajutorul calculatoarelor cel puţin două niveluri logic implicate: acela al reprezentărilor elementare şi cel al reprezentării facultăţii de reprezentare specifice. Tot în acest sens este propusă distincţia între expe­­renţele ca atare şi stările mentale, cum ar fi credinţele,­udecăţile sau raţionamentele care le susţin, dar şi dorinţele sau aspiraţiile, respectiv regretele a căror trăsătură princi­­pală este un anumit conţinut intenţional, mai precis, ten­­dinţa sau orientarea către un astfel de conţinut. Este cunos­­cută opoziţia fermă, ingenios argumentată la începutul se­ulului nostru de către Husserl, împotriva psihologismului, pentru a se deosebi riguros viaţa psihică, îndeosebi conştiinţa, de obiectul ei intenţional. E. Husserl a teoretizat nocedura fenomenologică denumită „reducţie“ sau punere între paranteze, ce presupune considerarea obiectului repre­zentării numai ca un corelat noematic al activităţii psihice (noetice) evitând astfel problema raportului între obiectul reprezentării (intenţional) şi obiectul ca atare. Desigur, se mai foloseşte termenul CONŞTIINŢĂ pen­tru a desemna capacitatea sau competenţa oamenilor de a avea stări mentale referitoare la propriile stări mentale; mai precis, stări mentale de ordinul doi, trei sau chiar de un ordin superior. Acest lucru se poate observa în legătură cu reprezentările asupra propriilor noastre dorinţe, aspiraţii, credinţe ş.a.m.d. J.L. Gardies (1979) sublinia că prezenţa reflexivităţii diferenţiază cunoaşterea propriu-zisă de credinţă sau opinie. Pe când aserţiunea „A ştie că P“ cuprinde o recunoaştere a adevărului propoziţiei „P“, în cazul unei incertitudini, spunem că „A crede că P“. Cu alte cuvinte, cunoaşterea este o relaţie aparte între cel ce ştie şi ceea ce el ştie. Se mai poate distinge între iterarea cu­noaşterii: „SxSxP“ semnificând că „X ştie că el ştie că P“; şi, respectiv, ierarhia cunoaşterii: „SxSyP“ semnificând că „X ştie că Y ştie că P“. Asemănător se poate formaliza o expresie de tipul „X crede că Q“ prin „Cxq“. Astfel de pro­ceduri asigură rigoare confruntării diverselor cunoştinţe ale unor subiecţi diferiţi şi precizează modalităţile stabilirii compatibilităţilor între stări ale conştiinţei. Totodată, noţiunea normelor de ordin superior sau a ierarhiei norme­lor, de exemplu în cazul interdicţiei de a permite sau al obligaţiei de a interzice, a generat la nivel formal, în logica normelor, problema fierării operatorilor deontici: obligaţie, permisiune şi interdicţie. (G.H. von Wright, 1968). în nici un caz, astfel de diferenţieri şi ierarhizări nu înseamnă că „a dori să asculţi un concert de G. Enescu“ sau „să regreţi că nu se mai poate vizita insula Ada-Kaleh“ nu ar reprezenta atitudini mentale asociate unor senzaţii sau sentimente calitativ distincte, ci numai că trebuie semnalată deosebirea de nivel între dorinţa de a asculta un concert şi senzaţia prilejuită în momentul audiţiei. Această deosebire se marchează uşor prin atribuirea unei astfel de dorinţe, ca starea conştiinţei, cuiva, îndeobşte la persoana a treia, având totdeauna în vedere numai comportamentele respec­tivei persoane, pe când în legătură cu senzaţia încercată în momentul audiţiei, conştiinţa stării nu poate fi exprimată decât la persoana întâi de către acei care participă efectiv la concert. Teologul Origene scria despre CONŞTIINŢĂ că este „spiritul de îndrumare şi pedagogul sunetului, care o îndepărtează de rău şi îl leagă de bine“. Mai tîrziu , Kant a caracterizat CONŞTIINŢA drept raţiunea practică ce prezintă omului obligaţiile, adică datoria lui. In plus, trebuie să reţinem nuanţarea că ceea ce denumim prin termenul CONŞTIINŢĂ reprezintă, de cele mai multe ori, nu numai o instanţă de judecată, ci şi un martor demn de luat în con­sideraţie. Aşa cum aprecia cu îndreptăţire Alain, cunoaş­terea presupune conştiinţa cunoaşterii. Din acest motiv se afirmă adeseori că oamenii sunt capabili de reprezentări şi judecăţi autocritice, ceea ce justi­fică formularea aserţiunii că animalele nu sunt conştiente, îndeosebi conştiinţa morală presupune capacitatea de a raţiona cu privire la fapte şi la intenţii străine dar şi proprii. Iar cine compară studiile de filosofie cognitivă asupra CONŞTIINŢEI va fi surprins de reiterarea metaforelor sociale şi politice, chiar electorale, în viaţa oamenilor, emergenţa sinelui apare ca proces, de exemplu în trecerea de la starea de aglomerare haotică a unei mulţimi de eveni­mente mentale - respectiv de configuraţii neuronale - la o stare de comunitate politică decis organizată, care îşi con­feră printr-o veritabilă alegere, dacă nu tocmai un centru de control, cel puţin un reprezentant ca autoritate ierarhică, într-un astfel de scenariu explicativ, adeseori apar crize: diverşi reprezentanţi potenţiali aflaţi în rivalitate îşi dispută puterea etc. Reţinem că mecanismele mentale şi mecanis­mele sociale sunt considerate pe acelaşi plan numai întrucât reprezintă mecanisme ca atare (H. Grivois, J.P. Dupuy 1995); în acest sens se afirmă că perspectiva subiectului este unificatoare, adică centralizează într-un fel sau altul conţinuturile informaţionale oferite de variatele stări psi­hice pe care le trăieşte individul uman. C. Rădulescu-Motru (1930) sublinia astfel problema cunoaşterii de sine: „Nu introspectiv, ci prin experienţa vieţii ne descoperim pe noi înşine ce suntem“. Toţi cei care nu au capacitatea de a-şi analiza experienţa proprie trăiesc cu iluzia unei imagini despre sine împrumutată din mediul cultural al epocii respective. Din acest motiv, nu arareori se foloseşte ter­menul CONŞTIINŢĂ spre a desemna perspectiva subiectiv asumată de om cu privire la mulţimea stărilor mentale, fie că se raportează la cele calitative cum sunt senzaţiile, per­cepţiile şi experienţele sau la cele intenţionale, cum sunt credinţele, aspiraţiile, dorinţele. Interpretându-l pe Hegel, C. Noica (1980) spunea: „Nu poţi să negi ceea ce eşti şi nici ceea ce este în lucruri“. Dar privind în sinea lucrului după modelul sinelui propriu, conştiinţa ajunge un simplu „pelerin al certitudinii“... în cele din urmă, amintim utilizarea termenului CONŞTIINŢĂ, destul de apropiată înţelesului precedent, pentru desemnarea conştiinţei de sine, a punctului de vedere subiectiv, reprezentând apanajul individului uman care poate domina astfel multitudinea stărilor mentale. Forul nostru interior, denumit şi eu sau sine, era altă dată consi­derat substanţă gânditoare (Descartes). „Cuget, deci exist“ mărturisea Descartes (1637) fiind vorba despre o evidenţă imediată a spiritului nostru: din clipa în care spiritul conştientizează că se îndoieşte (alege), el descoperă simul­tan cugetarea şi existenţa proprie. Contemporan cu noi, L. Blaga (1974) explicitează, amplificând definiţia: „Gândirea filosofică, prin construcţiile şi dărâmările ei, prin amăgirile şi dezamăgirile ce ni le pricinuieşte, prin bănuielile şi pre­simţirile ce ni le comunică, prin tot mai adâncile problema­tizări ce le prilejuieşte şi le îmbie, va însemna astfel pentru genul uman un necurmat spor de luciditate, etapele ei echivalând cu tot atâtea treziri din somnul infinit în care fiinţa noastră pluteşte"1. Bibliografie: L. Blaga. 1974: Despre conştiinţa filosofică. Ed. Facla. J.L. Gardies. 1979: Essai sur la logique des modalités. P.U.F., cap. IV. H. Grivois. .1 P. Dupuy. 1­995: Mécanismes mentain mécanismes sociaux. Ed. La Découverte. D. Helman, 1987; tr. rom. 1994: Realism și antirealism în Inteligența artifi­cială. în vol. RAȚIONALITATE, LIMBAJ, DECIZIE, Ed. Tehnică (antologie de G.G. Constandache). C. Noica, 1980; Povestiri despre om, Ed. Cartea Românească. A. Pinard, 1989; La Conscience psychologique, P.U.Q. C. Rădulescu-Motru, 1930; Puterea sufletească, Ed. Casa Şcoalelor, G.H. von Wright, 1968; tr. rom. 1994; Logica deontică şi câteva probleme metajuridice (Cap. ultim din „An Essay in Deontic Logic and The General Theory of Action“) în vol. RAȚIONALITATE, LIMBAJ, DECIZIE. Leo Zogmeyer: Galerie Gokelaere & Janssen, Brüssel - 1991 rti Redactori asociaţi Redacţia Telefon 222.33.18; 222.33.02 222.33.91; 223.15.20/2162/2539 Secretariatul de redacţie Telefon 222.33.18; 222.33.12 Corectura Telefon 223.15.10/2456, 2175 Edgar REICHMANN Emmerich SCHÄFFER (München) Florin SICOIE (redactor şef adjunct) Magdalena POPA-BULUC Gheorghe GRIGURCU Călin CALIMAN Dorin POPA Victor SCORADEŢ Aura CHRISTI Octavian SOVIANY Ovidiu PECICAN Augustin FRĂŢILĂ Olga ANDRONACHE Sanda VOICU Daniel CRISTEA­ ENACHE Administraţia Casa de presă şi editură Telefon 223.15.30/2162. 2539 „Cultura Naţională“ Piaţa Presei Libere nr. 1, sector 1, Bucureşti MAG­IE srl Tehnoredactare computerizată: Vali ALEXANDRU Tiparul Regia autonomă a Imprimeriilor Imprimeria „Coresi“ Bucureşti

Next