Contemporanul, ianuarie-decembrie 1997 (Anul 7, nr. 1-52)

1997-08-14 / nr. 33

14 Game Iosif Sava ARCUŞUL LUI ION VOICU (II) Viaţa lui Ion Voicu a continuat sub aceeaşi dorinţă de a învăţa, de a înţelege resursele marilor violonişti ai lumii. In 1946 dobândeşte premiul Menuhin. Pleacă pentru învăţătură în Elveţia la Geneva, îl întâlneşte aici pe Dinu Lipatti. Ion Voicu se ridică curând în rândul primilor violonişti ai ţării şi ai Europei. „Faima se rugineşte scrie Nicolae Iorga, dacă nu o cureţi prin muncă în fiecare zi“. Şi Ion Voicu munceşte din tinereţe în fiecare zi. Este distins cu multe premii artistice. Cronicarii îl înconjură cu superlative. Ion Voicu ştie însă că trebuie să înveţe. După zece ani de activitate solistică pleacă din nou la învăţătură, cu Oistrach. „Modest, plin de căldură, de o subtilă inteligenţă asociată cu o mare simplitate“ - îl caracteriza peste ani Ion Voicu pe Oistrach. „După ce ne-am cunoscut ne-a mărturisit cu o cuceritoare francheţe că a fost bucuros să lucreze cu un artist format de la care şi el poate învăţa ceva“. Lecţiile de la Moscova cu Iampolski, cu marele Oistrach lasă roade adânci. Ion Voicu urcă marele trepte ale măiestriei. Străbate acum lumea de la New York la Tokio, de la Helsinki la Atena, de la Moscova la Londra, de la Salzburg la Stockholm, de la Ankara la Haga. Cronicarii îl înconjură cu superlative „Ion Voicu posedă magia în degetele şi în arcuşul său“ (Daily Mail). „Tehnica lui Voicu e sclipitoare, sonoritatea plină de farmec“ (Guide du Concert et du disque)“. „Artistul stăpâneşte o tehnică ireproşabilă şi o frazare de o puternică expresivitate“ (Sovetskaia Muzika) „Ion Voicu - o mare personalitate“ (The New York Times). „Oraşul Manchester a primit o stea a muzicii internaţionale“ (Manchester Daily Telegraph) „în concertul de Mendelssohn, Ion Voicu a fascinat publicul“ (Rheinische Rost) „Interpretarea lui Ion Voicu nu mai lasă nimic de dorit, foarte rar auzi o interpretare violonistică atât de grandioasă ca a lui Ion Voicu“ (Kunst Und Kultur) „Un violonist dintr-o şcoală de prim ordin: Enescu Oistrach“ (Wiener Zeitung) „Ion Voicu - un maestru prodigios al viorii“ (Courier de l ’Exaul Belgia) „Ion Voicu este un violonist de prim ordin, un artist excepţional“ (Akahata - Tokio) Răsfoiţi câteva dintre marile enciclopedii: Riemann Musik Lexikon, Who’s who in the World, Grosen Musik Lexicon din Köln, Sohlmann Musik Lexikon - Stockholm, Grove Dictionnary, Oxford, Dictionnary, Antonio Stradivarius and his instruments. Peste tot veţi găsi numele lui Ion Voicu. Marile enciclopedii atestă astfel arta unui violonist cu un uriaş registru repertorial de la Locatelli şi Bach la Szymanowski şi Şostakovici, de la Ciprian Porumbescu la Enescu, Jora, Paul Constantinescu, un violonist care a lansat pe discuri Electrecord, Helliodor, Decca, Eterna, versiuni de referinţă, documente de preţ pentru arta contemporană. Ion Voicu a participat la mari festivaluri internaţionale (Salzburg, Atena, Dubrovnik, Passau, Bucureşti, Roma, Viena, Ohrid, Taormina). Ion Voicu a fost membru în juriul unor mari concursuri internaţionale - Concursul Bach de la Leipzig, Concursul Carl Flesch de la Londra, Concursul Sibelius, de la Glasgow. Ion Voicu a atras ani în şir în jurul său mari muzicieni, celebri violonişti ai timpurilor noastre. Ion Voicu a fost acompaniat de Filarmonicile din St. Petersburg, Belgrad, Tokio, de mari ansambluri ca London Philharmonia, orchestra Radio din Canada, Mozarteum - Salzburg, Bayerischer Rundfunk Orchester, Orquestra simfonica Brasileira. Ion Voicu a cântat cu mari baghete: Barbirolli, Bongartz, Cluytens, Georgescu, Klecki, Otterloo, Silvestri. Ion Voicu a evoluat adeseori alături de marii violonişti ai lumii. A cântat cu Menuhin Dublul de Bach. A cântat Bruch sub bagheta lui Oistrach. A cântat cu Szeryng şi Leonid Kogan. „Muzicalitatea înnăscută, cântul său violonistic eliberat de orice probleme, siguranţa sa amintesc de epoca de aur a violoniştilor trecuţi scrie în 1968 cronicarul ziarului budapestan Nepszabadsag. în zilele noastre, asemenea muzicieni aproape au dispărut, artişti care se concentrau atât de temeinic asupra artei încât ajungeau la acel grad de măiestrie în care desăvârşirea tehnică devine muzica însăşi... Cel mai sigur criteriu al artei este puterea de a emoţiona. Toţi cei care ne-am forjat sufletul ascultând vioara lui Voicu am rămas continuu fermecaţi de puterea sa de a emoţiona. Sufletul nostru rămâne cu arcuşul lui Ion Voicu. / / '&~Tp4Utfti M PSEUDOAUTOBIOGRAFIA LUI GEORGE BĂLAN Spre bucuria noastră, George Bălan ne vizitează mereu în ultimii ani. Tipăreşte cărţi în editurile noastre. Se întâlneşte cu studenţii bucureşteni. A ţinut ca în urmă cu 20 de ani conferinţe la Ateneul Român. A înregistrat pentru Televiziunea Română un serial de concerte-lecţie pe care-l vom putea urmări în toamnă. în vara aceasta George Bălan ne-a surprins printr-o carte difuzată de Editura Muzicală: „O căutare muzicală a timpului pierdut. Un omagiu autobiografic Dora Massini“. Un volum neaşteptat. Preocupat aproape jumătate de veac de probleme de metafizică muzicală, eseist de rasă aplecat asupra operei lui Bach, Beethoven, Mahler, Enescu, se îndreaptă deodată spre un... interpret, spre o cântăreaţă care dincolo de harul demonstrat pe scenă nu a dovedit, în opinia mea cel puţin în planul politicii, nobleţe spirituală. Cu forţa verbului său, cu capacitatea ce a dovedit-o o viaţă de a apăra o idee care-i este dragă la un moment dat, George Bălan ridică o statuie sub condeiul său. Dora Massini e o întruchipare a desăvârşirii umane şi artistice. Este, cred, complexul unei mari şi neîmplinite iubiri din anii tinereţii. George Bălan are la dispoziţie puţine documente. Aflăm câte ceva din viaţa artistei de la copilăria petrecută în Kameneţ-Podolsk, la studiile de la Viena, debutul de la Lemberg, căsătoria cu Egizio Massini, prietenia cu Carol II, spectacolele de la Opera Română, eliminarea din viaţa artistică, amiciţia cu fruntaşii comunişti, procesul defăimării sale publice, retragerea din anii bătrâneţii în Israel, revenirea în România. Dincolo de aceste puţine date regăsim entuziasmul criticului pentru spectacolele bucureştene, modul în care artista l-a inspirat „în dimineaţa şi zenitul vieţii sale artistice“. Pentru mine marele merit al cărţii nu rezidă în notaţiile despre Dora Massini ci în paginile... autobiografice. Urmărind cariera cântăreţei, pasiunea pentru muzică pe care a trezit-o în generaţii de iubitori de artă, George Bălan insistă în pagini de mare consistenţă literară şi psihologică pe anii studiilor universitare, debutul în publicistica muzicală, modul în care a izbutit să înşele vigilenţa teroriştilor culturali, modul în care a decurs teribila şedinţă de la Universitatea din Moscova, când s-a încercat alungarea sa din frontul cultural românesc, detalii în legătură cu tacticile folosite în eliminarea celor care încercau să-l anuleze, fuga în Germania, greutăţile pe care le-a învins în ctitorirea mişcării artistice „Musicosophia“, vectorii ce explică evoluţia conceptelor sale filosofice, politice, estetice, idealurile sale religioase. Citeşti cele 75 de pagini ale cărţii pe nerăsuflate... L-am găsit înainte de toate pe George Bălan nu pe Dora Massini. Volumul ocupă un loc special în raftul de cărţi pe care ni le-a dăruit până în prezent. George Bălan... Aş dori să mai părăsească din când în când teritoriile lui Bach, Beethoven, Mahler, Schönberg, Enescu... Din păcate, Dora Massini a fost singurul mare reprezentant al artei interpretative care-i putea inspira o asemenea autobiografie.