Contemporanul, ianuarie-decembrie 1997 (Anul 7, nr. 1-52)

1997-01-02 / nr. 1-2

3 Lena Constante O POVESTE CU UN TATĂ, O MAMĂ ŞI TREI FETIŢE (Urmare din numărul trecut) 9 Casa în care locuiau tata, mama şi cele trei fetiţe era o casă fără etaj şi se compunea din patru camere înşirate una după alta şi la capătul lor bucătăria şi cămara. Se intra în casă prin câteva trepte într-un vestibul care se deschidea spre sufragerie. La dreapta sufrageriei era salonul care avea două geamuri spre stradă şi un geam spre curte. în salon se afla în primul rând o pianină ca să înveţe fetiţele să cânte la pian când vor fi domnişoare. în vremea aceea era musai ca o domnişoară să ştie să cânte măcar: „Für Elise“. Cântatul la pian făcea parte din zestrea domnişoarelor, în salon mai era şi un divan acoperit cu un covor ţesut - „de Pirat“, spunea tata - şi cu multe perne făcute de mama din ţesături de lână cu fire aurii - „turceşti“, spunea mama - şi mai erau şi scaune, un fel de fotolii joase îmbrăcate în catifea roşie şi jos cu ciucuri lungi de lână. Scaunele poartă fuste, ziceau copiii. Dar ele nu aveau voie să intre în salon, ca nu cumva să murdărească covoarele - „Persane“, zicea tata. Pe o măsuţă de lemn negru - turcească, de abanos, zicea tata - era aşezat un vas de aramă „foarte ciudat“ - „o narghilea“, zicea tata - cu care turcii fumează. Cum fumau cu ea, fetiţele nu ştiau pentru că tatăl lor nu fuma din narghilea şi nici nu mai spunea că este turcească, pentru că, zicea dânsul, asta se vede de la o poştă. Nu prea pricepea de fel fetiţa cum se putea vedea asta de la o poştă când poşta cea mai apropiată de casa lor era hăt! departe, tocmai pe o altă stradă. Dar cam multe nu înţelegea ea şi cum era ruşinoasă şi foarte tăcută, nu îndrăznea să-l tot întrebe pe tatăl ei, în schimb întrebări punea cu ghiotura cea mare şi astfel afla şi ea multe lucruri, dar nu câte toate ar fi dorit ea să ştie. Mai uşor ar fi întrebat-o ea pe mama, dar mama, cum am mai spus, nu ştia tot ce ştia tata pentru că ea nu purta nici barbă şi nici măcar mustăţi cum purta tata. Mai era în salon ceva ce le plăcea lor cel mai mult. Ascunsă în colţ după uşă era o lădiţă obişnuită de lemn plină cu zahăr în bucăţele mici. Uneori fetiţele se furişau tiptil în salon şi şterpeleau câte o bucăţică de zahăr. Numai acest zahăr bucăţi se punea pe atunci în ceai sau în cafeaua cu lapte în timp ce zahărul tos se întrebuinţa numai la bucătărie pentru compoturi, dulceţuri şi prăjituri. Mama ţinea pe un raft din cămară un calup de zahăr tare. Calupul semăna cu pălăria ascuţită a vrăjitorului din cartea de basme cu poze din care tata le citea după masa de seară înainte de a fi trimise la culcare. Mama spărgea cu un ciocan bucăţi de zahăr din calup şi când avea nevoie de zahăr praf, lua de pe raft o piuliţă grea dintr-un metal galben şi lucios ca aurul când era bine curăţat, punea în piuliţă spărturi mai mici de zahăr şi îl tot pisa cu un pisălog, un fel de ciupercă cu mâner lung, tot din aramă, până îl sfărâma într-un praf tot atât de mărunt ca faina. 10 în legătură cu salonul, fetiţa mai păstrează o amintire, într-o zi foarte călduroasă de vară, se pornise o furtună îndrăcită şi mânioasă. Şuiera vântul de-a lungul străzii, pleznind pletele pomilor, şi gata-gata să le rupă. Şerpi de aur brăzdau cerul cu dâre de foc şi un tun ceresc bubuia în înălţimi. Fetiţele s-au speriat foarte tare şi au început să plângă de frică deşi tata le explicase şi ce este cu tunetul şi ce este fulgerul şi că n-au a se teme că pe o casă vecină este şi un paratrăsnet. Dar mama le spusese că atunci când fulgera şi luna însemna că pe pământ copiii nu au fost cuminţi, că nu au luat în seamă mustrările prea blânde ale mamelor lor şi atunci Tatăl nostru din cer, Dumnezeu, s-a hotărât să-i certe chiar El pe copii, cu glas foarte puternic, pentru ca nici un singur copil să nu poată spune că el nu i-a auzit părinteasca mustrare. Aşa că de fapt fetiţele nu plângeau de frica trăznetului ci de frica mâniei lui Dumnezeu, tatăl lor ceresc. După câtva timp zgomotul s-a potolit, s-a îndepărtat, pornit pe semne mai departe să certe alţi zurbagii de copii de pe alte străzi. Dar liniştea a ţinut doar câteva clipe şi s-a pornit a răpăi pe pietrele încinse ale caldarâmului o ploaie cu spume şi aburii se înălţau şi picături mari de apă se spărgeau pe jos cu droaia şi atunci mama a spus: - Plouă chiar cu găleata! Dar degeaba şi-a ridicat fetiţa ochii spre cer. Nu a văzut nici o găleată. Şi tare ar fi vrut ea să poată găsi mulţimea de îngeri ai lui Dumnezeu umplându-şi găleţile de la fântâna Raiului şi vărsându-le de colo sus, jos pe pământ. Tata spusese că găleţile lor din bucătărie şi din curte erau de tinichea dar cele din Rai trebuie să fie tare frumoase, din aur ca inelele purtate de tatăl şi de mama lor. - Ele ne leagă, pe viaţă - spusese mama şi fetiţa cârcită cu păpuşa în braţe pe scăunelul ei se gândise şi se tot gândise, de fel nu pricepuse. Mai întâi şi întâi ea vedea bine că tata şi mama nu sunt legaţi împreună că dacă ar fi ce s-ar întâmpla oare în fiecare dimineaţă? Mama nu l-ar fi putut trage pe tata în bucătărie că tata era mai voinic decât mama aşa că desigur el ar fi tras-o pe mama aşa cum era în capot şi papuci de-a lungul străzii spre biroul lui şi la gândul ăsta fetiţei îi venea să plângă de ruşinea mamei ei. Dar fetiţa nu a văzut pe cer nici grădina Raiului, nici fântâna, nici îngerii şi nici găleţile. Pe cer alergau doar unul după altul mari nori cenuşii şi din nori înţepau pământul mii şi mii de suliţe de ploaie. Mama le-a dat voie să intre în salon pentru a privi, turtindu-şi năsucurile pe geamurile ferestrelor cum apa se aduna în băltoace pe stradă şi cum băltoacele se tot întindeau şi curând a început să curgă pe stradă un şuvoi clocotind de apă de nu se mai vedeau nici trotuarele acoperite de atâta apărare. Atunci, din toate casele şi curţile au ţâşnit, chiuind o droaie de băieţi şi băieţaşi în picioarele goale şi cu pantalonii suflecaţi peste genunchi. Ţi-era mai mare dragul să-i vezi uzi din cap până la picioare, tropăind în apa ce le trecea de glezne şi ţin-te râs şi ţin-te stropeală şi împroşcături şi chiote şi bucurie! Uitându-se la ei cu jind, pentru prima dată în viaţa lor, fetiţelor le-a părut rău că nu sunt băieţaşi. Nu pentru totdeauna ci doar pentru atâta timp cât va ţine potopul şi joaca în apă. Pentru că nu este drept, şi mai spunea fetiţa, ca mamele să le dea voie băieţilor să se zbenguie în apă şi fetiţelor nu. 11 După salon, venea la rând sufrageria, cu o masă mare la mijloc, şase scaune şi un bufet înalt, plin de farfurii mari şi mici şi de felurite pahare. Venea apoi dormitorul părinţilor, cu un pat dublu şi lipită de perete o masă îngustă şi lungă cu trei oglinzi şi mai erau şi două dulapuri ale căror uşi erau acoperite cu oglinzi şi un scrin adică un dulap mai scund cu cinci sertare. Fetiţa se mira că ele trei aveau fiecare patul ei pe când tata şi mama nu aveau decât un singur pat dar, îşi zicea ea, paturile lor erau mici şi poate nu mai avusese tata destui bani pentru a cumpăra două paturi atât de mari. Cuvertura de pe pat era foarte frumoasă, făcută din fâşii mai înguste de catifea roşie şi mai late din broderie. Pe fond albicios, flori mari roşii semănând a maci şi cu multe frunze verzi, într-o zi le-a năzărit fetiţelor mai mari să se urce pe pat şi să se plimbe în sus şi în jos pe benzile de catifea, între cele cu flori. Dar patul părinţilor era moale şi elastic aşa că după ce s-au plimbat ele ce s-au plimbat, tacticos, adică cu pas liniştit, au început să ţopăie şi să râdă, să râdă şi să sară, să sară şi să hohotească și să facă atâta gălăgie încât s-au trezit cu mama lor pe pragul dormitorului. Seara la masă, mama i-a spus lui tata: - Dragul meu, sunt foarte supărată pe copiii tăi. - Ai mei? De ce ai mei? Copiii tăi - răspunde tata. - Bine, bine - răspunde mama - să zicem că sunt foarte supărată pe copiii noştri. Nici nu-ţi va veni să crezi ce le-a mai dat prin cap. Azi le-am prins plimbându-se pe cuvertura noastră şi nici măcar nu-şi scoseseră sandalele din picioare! - Pe „cuvertura noastră“? a întrebat tata de parcă nici nu-i venea să creadă că aşa ceva cumplit se putuse într-adevăr întâmpla şi se vedea că este tare supărat. Nu a mai spus nimic şi nici nu le-a mai certat dar după două zile o portiţă din şipci vopsite în alb a fost aşezată între dormitorul părinţilor şi cel al copiilor. Se deschidea cu un zăvor pe care copiii nu au avut niciodată îndrăzneala să-l deschidă. De atunci au trecut ani... A izbucnit un război. Au fost nevoiţi să-şi părăsească oraşul şi ţara. Au trăit multe întâmplări de tot felul. S-au mutat din oraşe în oraşe, din case în case. Abia după vreo patru ani, când s-au întors acasă au aflat fetiţele povestea „cuverturii noastre“, dispărută în vâltoare. Le-a povestit că atunci când se căsătoriseră, tatăl lor fusese trimis cu slujba într-o ţară vecină, unde nu aveau nici rude, nici prieteni. După câteva luni mama a spus soţului ei că vor avea în curând un copil. Primul lor copil. Tata s-a bucurat şi a hotărât că viitoarea mamă trebuie să aibă mare grijă de sănătatea ei pentru a naşte un copil voinic şi pentru a avea puterea de a-l îngriji cât mai bine. Era foarte tânără mama fetiţei, atunci avea doar vreo optsprezece ani şi nici prin gând nu i-ar fi trecut să iasă din cuvântul viitorului tată care avea cam zece ani mai mult decât ea. Aşa că au dus o viaţă foarte cumpătată şi seara nu mai ieşeau în oraş la plimbare şi nici la restaurant nu se mai duceau să ia masa. Cred că lui asta îi făcea mare plăcere pentru că mama era foarte frumoasă şi el era foarte gelos şi când ieşeau seara la vreun local, el alegea întotdeauna cea mai retrasă masă şi pe mama o aşeza întotdeauna cu faţa la perete ca să o ferească de privirile prea admirative ale domnilor din sală. Pentru a nu se plictisi, mama a hotărât atunci să brodeze o prea frumoasă cuvertură de pat. Au ales împreună catifeaua roşie şi pânza groasă pe care îi era uşor să brodeze în cruciuliţe şi mama s-a apucat de lucru. Stătea într-un fotoliu şi broda maci roşii printre frunzele verzi. Când tata venea de la serviciu, se aşeza în faţa ei, o privea şi îi povestea întâmplări din viaţa lui şi din cărţile citite. Dar tot uitându-se la mâna ei care înfigea acul în pânză, într-o seară el i-a spus: - Draga mea, tot privindu-te, cred că am învăţat şi eu să brodez. Mama a râs, dar i-a dat un ac cu un fir de lână şi tata a început într-adevăr să umple cu cruciuliţe din lână „crem“ spaţiul gol dintre flori şi frunze. Aşa au lucrat ei doi „cuvertura noastră“, la care ţineau ca la ochii din cap pentru că le aducea aminte de acele zile fericite. Când sora mai mare a intrat în casa lor, cuvertura era tocmai gata şi tocmai la timp pentru că primul lor copil, adică sora mai mare a fetiţei noastre, nu-i mai lăsa mamei nici o clipă de răgaz. Era primul ei copil şi a trebuit să înveţe cum să-l spele, cum să-l înfeşe şi să-l hrănească. Unde mai pui că bebeluşul, cât era el de mic, avea o voce foarte sonoră şi se pare că-i plăcea foarte mult să o audă aşa că ţipa şi zbiera cât îl ţineau gura şi plămânii lui sănătoşi. Mama auzindu-i urletele şi neizbutind să le potolească, credea că fetiţa ei s-a îmbolnăvit şi îi ţinea isonul plângând de mama focului. 12 Dar să ne reîntoarcem pe strada Tunari. în odaia copiilor nu se găseau decât trei paturi, un scrin cu rufaria lor şi o măsuţă joasă cu trei scăunele. Cele două fetiţe mai mari aveau fiecare câte un pat ca toate paturile dar pe măsura lor. Pe tăblia mai înaltă de la capul patului şi pe cea joasă de la picioare erau pictate buchete de flori. Patul celei mici se putea închide cu două rame pe care erau întinse două plase de sfoară, aşa că oricât s-ar fi agitat în somn, din pat nu putea să cadă. Uneori, când fetiţele se trezeau mai devreme, până venea mama se jucau „de-a cucoanele“ în patul celei mici. întindeau un cearceaf peste rame transformând astfel patul într-un micuţ salon şi pe ele în trei doamne în vizită una la alta. - Bună dimineaţa, Madam Popescu! spunea cea mare. - Bună dimineaţa, Madam Ionescu! răspundea fetiţa mea. - Ce mai faci, Madam Popescu? - Mersi bine, Madam Ionescu! - Dar bărbatul tău ce mai face, Madam Popescu? - Se scoală, bea cafea, pleacă la birou, se întoarce acasă, mănâncă, pleacă la birou, seara vine acasă, mănâncă și se culcă. - Dar tu, Madam Georgescu, ce mai faci, este întrebată cea mică. - Mă joc! răspunde cea mică. - Dar dacă tu, Madam Georgescu, te joci, copiii tăi ce fac? - Păi, se joacă cu mine. - Şi câţi copii ai? o mai întreabă Madam Popescu. - Trei şi jumătate, răspunde cea mică. Dar uneori nu are decât unul şi jumătate, alteori cinci şi jumătate, dar oricâţi copii spunea că are, jumătatea de copil nu lipsea niciodată. 13 De-a lungul casei se întindea curtea. De-a lungul gardului ce despărţea curtea lor de casa şi curtea familiei Cutărescu, tatăl plantase un lung şir de trandafiri cu tulpini înalte şi în fiecare zi, pe înserat, îngrijea trandafirii. Aducea apa de la cişmeaua din fundul curţii într-un fel de găleată de tinichea. - Nu este o găleată, a spus tata, este o stropitoare. Găleţile nu sunt pe trei sferturi acoperite, nu au un gât lung într-o parte şi nici o pâlnie înfiptă la capătul gâtului. - Tata, ce e aia o pâlnie? (Continuare în numărul viilor)