Contemporanul, ianuarie-iulie 1998 (Anul 8, nr. 1-26)

1998-01-08 / nr. 1-2

fondat în 1881 Revistă naţională de cultură, politică şi ştiinţă director Nicolae Breban The Order Of International Ambassadors (OIA) Medalia (din fotografie) ce atestă includerea in rândurile Ordinului Ambasadorilor Internaţionali, precum şi calitatea de ambasador pe viaţă a Ordinului este echivalenta cu Legiunea de onoare franceză și cu britanicul Order Of The Garter și a fost decernată lui Constantin Frosin, România. Ambasadorii Ordinului primesc însemnele nobiliare H.E. (His Excellency) și titlul The Honorable. Viziunea grafică: Mircea Dumitrescu Silviu Lupaşcu RECVIEM PENTRU UN „PUF“ „Stă în putinţa omului să înainteze in interior până ce ultimul gând, eul, se stinge treptat. “ Srr Ram­ana Maharishi Se lăsa seara, dar aerul continua să fie fierbinte, uscat. O briză anemică fugărea dâre de praf cărămiziu de-a lun­gul bordurilor. Mergeam agale pe trotuar, fără să mă gân­desc la nimic. Alergasem pe pista de zgură din jurul stadio­nului mai bine de trei ore, aşa că acum mă simţeam ca şi cum aş fi primit o lovitură uşoară de ciocan pe fiecare cen­timetru pătrat de piele. Mercedesul m-a ajuns din urmă şi a frânat brusc. Prin portiera deschisă, domnu’ Negrikolea mi-a făcut semn să urc în spate, lângă el. Transpira abun­dent, sub cămașa albă, cu mânecile suflecate. Fuma pipă, un tutun scump, parfumat. - Caut un băiat cu coaie care să i-o tragă lui Carpadé pentru zece mii de parai. Carpadé era fata târfelor basarabence, rusoaice, ucrai­nence. El, Negrikolea, cu fumurile lui de cald, nu se ocupa decât de traficul cu maşini furate, başca afacerile cu valută şi droguri, atâtea câte erau. Oraşul părea, într-un fel, împăr­ţit, echilibrat. Nu ştiam de unde răsărise mărul discordiei. - Cum adică... să i-o tragă? Lăsam puţin zaţ, aşa cum se obişnuieşte, parlamentari, negociam, în ce fel? Cu ce? - Ei, asta-i, se strâmbă tragic-ironic, cu dezgustul imens al unui geniu matematic chemat să rezolve o ecuaţie minoră, o bagatelă. Cu ăsta, mormăi, dând la iveală, dintr-o geantă de piele, un Smith & Wesson arătos, curat, negru-albăstrui, de culoarea unui eunuc din O mie şi una de nopţi. Ei bun? Am cântărit revolverul în mâna dreaptă, întrebân­­du-mă, aşa, vag, la săvârşirea câtor blestemăţii slujise. Se lipea, nu ştiu cum, de podul palmei, de degete. Sugera, promitea tot felul de plăceri neprețuite, intense, interzise. Putere, aventură, deschidea accesul spre lucruri reale. Spre vărsare de sânge. Un om n-ar fi putut călători prin infernul tuturor acestor ispite decât dacă îl folosea, dacă apăsa pe trăgaci. Nu cu scopul de a nimeri punctul negru din mijlo­cul unei ţinte, ci cu acela de a irosi viaţă de om, de a îm­prăştia suferinţă şi moarte. Altminteri, şi-ar fi păstrat mult timp inocenţa absurdă cu care se născuse, ar fi trecut, poate, cu bine de judecată, ar fi scăpat de pedeapsă.­­ Cum nu se poate mai bun, nu încape vorbă. - Ştii să umbli cu el, nu?! Am auzit că ai fost câţiva ani în trupele speciale. - Da, în trupele speciale, în Afghanistan... - Serios? rânji relaxat. Cu stema pe fes şi pe centiron? - Nu, fără stemă. Ne-au „împrumutat". Vorbeam ru­seşte, acte ruseşti, tot tacâmu’. Nici un fel de uniformă. Nimic. Un fel de salopete negre, de fâş, şi cagule. Până şi un orb le putea deosebi de turbane, bumuzuri... Pot să mă descurc foarte bine şi fără, la o adică... Numai să nu fie prea multă armată în preajmă. - Aaa, vrei karate, balet, în linişte. Ce rost are? gâfâi în surdină, împingându-şi palmele deschise în faţa pântecului, ca două tampoane de vagon, cu o expresie dezabuzată, de burghez plictisit, comod, care are oroare de efort. Ce rost are să te strofoci? Aşa, măcar, mergi la sigur... N-o să fie. Poimâine dimineaţa, între cinci şi şase, o să iasă din casa aia albă, cu arcade, cu colonadă, de lângă Banca Agricolă. Se va duce, în maşină, la Hilton, să se întâlnească acolo cu cineva. Nu trebuie să ajungă. E clar? îşi apropie ochii cât cepele de faţa mea, două bile de biliard injectate, încărcate de cruzime, aproape înţepându-mi faţa cu ţepii bărbii. Nu trebuie să se mai întâlnească niciodată cu nimeni. - în regulă, am spus. Zece bătrâne. - Le primeşti la opt, în gară. După aceea, treaba ta. Bu­dapesta, Canada. Şi mai e ceva. Dacă ai vreo prietenă prin­tre fetele lui, sfătuieşte-o să dispară mâine din oraş. Să se dea, o vreme, la fund. Mai târziu, după ce apele se mai po­tolesc, o să am eu grijă de ea. Spune-i şoferului unde vrei să cobori. Pe mine mă lasă aici. Cei câţiva paşi, spre intrarea imobilului unde locuiam, i-am făcut cu pistolul înfăşurat în prosop, cu câte un încăr­cător vârât în fiecare dintre buzunarele din faţă ale panta­lonilor, îmi era, deja, greaţă de treaba asta, de mirosul ei de tabac exotic. Cel puţin, era mai de soi decât jocul de-a templierii sau cruciaţii sovietici prin Afghanistan. (Continuare în pagina 10) Anul VIII 8 ianuarie 1998 • 1-2(402-403) Elena Solunca-Moise OGLINDA ŞI APOCALIPSA Legenda spune cum că Narcis era un tânăr deosebit de atrăgător, înconjurat de admiratoare ale căror sentimente îl lăsau cu totul indiferent. într-o zi, ca din întâmplare, şi-a descoperit chipul într-o apă şi a prins a se contempla înde­lung până când a murit de propriul său dor, în ciuda iubirii ce-l anima, el nu putea ajunge la chipul râvnit. Mai spune legenda că aceasta ar fi fost o pedeapsă a zeilor şi Frazer merge mai departe considerând că mitul însuşi se baza pe o interdicţie ancestrală - omul să nu se privească în oglin­dă. Iniţial, luciul limpede şi odihnitor al unei ape era oglin­da, care este prezentă în mai toate mitologiile lumii, în superstiţiile popoarelor, legată de actul vederii, în timp sau în loc. Privitul în oglindă ar avea consecinţe nefaste pentru suflet, deci pentru spirit. Azi, oglinda este un obiect banal, printre altele, cu folosinţele cele ştiute şi ceva, ceva se per­petuează în timp ca o spaimă. Anume spaima că într-o zi, la un ceas anume, chipul poate să dispară, nu neapărat din oglindă ci odată cu ochiul închis al privitorului. Ce putem face?... N-ar fi mai bine să spargem oglinda? Ce se întâm­plă atunci cu chipul? Recade în ignoranţa iniţială? Se pier­de? Se mulţumeşte cu ce poate încropi adunând cioburile? Oare nu a venit timpul ca omul să-şi dea seama că între chipul real şi cel din oglindă numai primul are viaţă? Că viaţa şi nu chipul oglindit este fereastra prin care ne putem apropia depărtările? Gândurile acestea şi încă multe altele ne-au fost suge­rate de recenta carte a lui Sorin Comoroşan Oglinzile spar­te, un roman de gânduri ale unui savant care trece peste graniţele propriilor specialităţi (are mai multe), se avântă în spaţiile filosofiei şi ale artei, îndemnat parcă de două mari aptitudini - una interogativă, de ce, alta, cea a lui nu, în viaţa fiecăruia vârsta lui de ce şi vârsta lui nu se succed, în cazul lui Sorin Comoroşan ele sunt mereu împreună, măsurând cu pasul un timp pe care omul şi-l apreciază ca a fi prin a şti. E o poveste visată cu litere şi semne, spune autorul, atrăgându-ne atenţia că, deşi litera este un semn, (Continuare in pagina 11)

Next