Contemporanul, ianuarie-iunie 1999 (Anul 9, nr. 1-25)

1999-01-07 / nr. 1

©©M¥l!Sffl^©SîM3[yJL - ideea europeană POLITICA LITERARĂ ŞI VICEVERSAMINTERMTOMUST SMTfmm Rareori mai vezi astăzi, în lumea noastră cultural-literară, gesturi de adevărată nobleţe profesională. Şi asta nu pentru că scriitorii sau oamenii de cultură n-ar mai fi, chipurile, generoşi. Nici vorbă! Gentileţea cu care tratează scriitorul român munca şi eforturile unui confrate este cunoscută, ca să zic aşa, atât în ţară cât şi peste hotare. Nu degeaba ne-a mers faima de uniţi şi solidari, în pofida deosebirilor inerente de opinii. Nu, nu din lipsă de generozitate vezi astăzi atât de rar, în lumea noastră cultural-literară, gesturi de adevărată nobleţe profesională. Ci din lipsă de timp! Ocupaţi până peste cap cu tot felul de absorbitoare probleme ale tranziţiei, care dintre confraţii noştri să mai aibă astăzi răgazul de aşi pleca urechea la şoapta timidă a literaturii? Cine să mai aibă, în al doilea rând, răbdarea, altfel decât dacă nu e vorba de vreo obligaţie, să-şi mai încarce stiloul pentru a comenta cine ştie ce întâmplare mai cu foşnet de prin saloanele apatice ale vieţii literare? Şi cine, în fine, mai are astăzi chef să se entuziasmeze calm şi profesionist pentru doua-trei idei tipărite pe foaia încă palidă a unei reviste de cultură care apare în 1000 de exemplare? Nimeni. Sau aproape nimeni... De aceea am primit ca pe un frumos cadou de sărbători articolul semnat de dl. Z. Ornea în DILEMA nr.308 sub titlul "Contemporanul"într-o nouă serie. Această caldă întâmpinare a unui efort colectiv de "renaştere" a unei importante reviste de cultură este impresionantă pentru că vine nu numai din partea unui excepţional analist al curentelor de idei care au străbătut literatura noastră, dar şi, în acelaşi timp, din partea unui istoric literar mereu atent la mişcările de pe eşichierul literaturii vii, contemporane, îmi amintesc de o întâmplare petrecută în urmă cu exact zece ani, la începutul lui 1989, întrun ianuarie la fel de alb ca şi acesta de acum, dar cu siguranţă ceva mai friguros. O povestesc aici numai pentru a i-o dărui d-lui Z. O mea, intactă, aşa cum memoria mea a reţinut-o, întorcându-i în acest fel, mult mai modest, cadoul pe care ni l-a făcut. Mă aflam, împreună cu poetul Cristian Popescu şi cu tânărul prozator X, în holul editurii "Cartea românească". Era una din primele zile lucrătoare ale anului, amorţeală mare! La un moment dat, dintr-unul din birouri iese dl. Omea, în palton şi cu servieta în mână, gata de plecare. Cristi, care-l cunoştea mai bine (fusese coleg de liceu şi prieten cu Liviu, băiatul d-lui Omea), care şi-l salută. Omul se opreşte, ne mai întreabă de una, de alta, că ce-aţi mai scris, ce-i cu voi peaici, mă rog. Nu trec două minute şi de pe scara interioară se coboară spre noi, dar nu neapărat către noi, o foarte frumoasă şi elegantă doamnă de la secţia de literatură contemporană. Dl. Omea o opreşte: - Pe poetul Cristian Popescu îl cunoşti? - Sigur! zâmbeşte dânsa. Doar publică la noi...! - Dar pe tânărul prozator îl cunoşti? - Nu, n-am avut plăcerea - zâmbeşte iarăşi doamna, întinzându-i tânărului prozator o mână fină. - Cum adică... nu-l cunoşti?! face deodată dl. Omea. Frumoasa doamnă ridică uşor din sprâncene. - Adică... n-am auzit de dânsul! zice, brusc sigură pe sine. - Deci... nu l-ai citit?! - Nu, nu l-am citit! Tânărul prozator X, acum roşu de emoţie şi topit tot, nu publicase decât câteva schiţe prin nişte reviste obscure, cine ştie de unde-l ştia dl. Omea... - Va să zică aşa! zice. Va să zică tot eu să vi-i arăt şi p-ăştia tinerii! Adică eu, istoric literar, i-am citit - iar dumneata, care..., nu i-ai citit! zice, râzând în unna frumoasei doamne care începuse deja să urce scările înapoi, către biroul său din secţia de literatură contemporană, în articolul d-sale din DILEMA dedicat noii serii a CONTEMPORANULUI, dl. Z. Ornea formulează şi câteva reţineri cu privire la anumite idei care ţin de proiectul teoretic al revistei în noua sa formulă. Este o bună ocazie pentru a relua şi pentru a preciza formulări şi sintagme care altminteri, lipsite de controlul dialogului, pot rămâne golite de sens. Mai întâi despre ideea de "direcţie", Dl. Z. Ornea are dreptate atunci când spune că un curent de idei nu poate fiinţa numai în cadru estetic şi cultural, şi că are nevoie, pentru a fi deplin, de o componentă politică, ideologică. Cred însă că se înșala atunci când are în vedere ca singură posibilitate de legitimare ideologică... afilierea revistei la "o grupare politică distinctă în peisajul politic actual" (!). De nouă ani de zile se tot vorbeşte despre incapacitatea grupărilor politice româneşti de a-şi asuma mai mult decât formal una sau alta dintre cele câteva mari curente ideologice europene încă active: social-democraţia, liberalismul, creştindemocraţia etc. Cum ar putea, în acest caz, vreo grupare politică de la noi să legitimeze ideologic un curent de idei? Asta pe de-o parte. Pe de alta, o ideologie nu este produsul unui partid, ci în cel mai bun caz invers. Ea este expresia unei mentalităţi transnaţionale, care cuprinde segmente sociale cu caracteristici comune. Aşa văzând lucrurile, cred că această componentă ideologică a unui curent sau direcţie culturală nu este numai indispensabilă (necondiţionată, cum spune dl. Z. Ornea), ci şi implicită. Şi, mai cu seamă aici, pe malurile Dâmboviţei, riscant a fi declarată prin cuvinte simple... O altă chestiune care nu i se pare stringentă, astăzi, d-lui Z. Omea, este cea a specificului național, a cărui redefinire ar solicita un efort inutil. Poate. Dacă această "redefinire" este gândită în termenii și metodologiile clasice, sunt de acord cu dl Z. Omea. Efortul ar fi inutil. Nu asta am avut însă în vedere. Continui să cred că specificul naţional nu este un concept imuabil. Dl Z. Ornea îmi replică astfel: "Specificul naţional e forţamente obligat să opereze cu trăsături din afara istoricităţii, fără de care nu poate fi vorba de trăsături specifice de ordinul permanenţei.". Cu toată deferenţa, am să-mi permit să am îndoieli cu privire la relaţia dintre specificitate şi permanenţă. Dacă este sigur că specificitatea funcţionează pe orizontală, spaţial, este măcar plauzibil că ea poate funcţiona şi pe verticala temporală, îmi vine foarte greu a crede că trăsăturile unor colectivităţi care formau ieri o Europă a statelor naţionale rămân neschimbate astăzi, într-o Europă care se federalizează. Mijloacele de comunicare şi mai cu seamă mişcarea foarte rapidă de du-te-vino a unor grupuri sociale dintr-un spaţiu "naţional" întraltul(altele) a spulberat dependenţa comunităţilor de propriul lor sol. "Acasă" începe să devină un concept din ce în ce mai puţin restrictiv: pentru un olandez, el poate însemna la fel de bine Germania sau Franţa, ca şi Olanda. Este greu de crezut că aceste lucruri nu afectează deloc trăsăturile, fie ele şi anistorice, ale unei colectivităţi. Din această perspectivă cred că este util să redefinim, astăzi, specificul naţional, din perspectiva unei Europe în care naţiunile vor avea un cu totul alt rol decât acela de a crea state naţionale. Care va fi acel rol şi cum ni-l vom asuma noi? Iată o întrebare pe care cred că merită măcar să ne-o punem. Chiar dacă răspunsul va veni, probabil, ca de obicei, de la alţii... Cătălin ŢÎRLEA P.S. Din păcate, nu am putut urmări până la capăt argumentaţia d-lui Z. Ornea, ultimele 8-9 rânduri de pe coloana a doua a articolului d-sale fiind culese în mod evident cu lipsuri, întrucât problema, după cum se vede, chiar ne interesează, așteptăm o reformulare, sau cel puțin o Erata.