Contemporanul, iunie-decembrie 2001 (Anul 11, nr. 25-52)

2001-06-28 / nr. 25

iu SC­­MAR •Contemporanul 120 de Cătălin ŢÎRLEA pag. 3 • Anarhism și moralitate un eseu de Dumitru ŢEPENEAG pag. 4 •Polemici: Doina JELA - Bogdan SUCEAVĂ pag. 8 • Cioran și ideea neantului valah un eseu de Ionel NECULA pag. 9 • 15 sonete de Violeta POPA pag. 11 Ilustrăm acest număr cu reproduceri din Catalogul expoziţiei L'Ecole de Paris 1904-1929, la part de l’autre (La nouvelle photographie), Musée d' Art Moderne de la Viile de Paris, 30 Noiembrie 2000- 11 Martie 2001 Revistă naţională de cultură, politică şi ştiinţă director Nicolae Breban ,J)as Christentum gab dem Eros Gis ft zu trinken - er starb zwar nicht daran, aber entartete, zum Laster. Creştinismul i-a dat să bea otravă lui Eros - el nu a murit din aceasta dar a degenerat, în viciu.” Iată puterea absolută a unei minţi geniale de a „re-găsi”, de a „re-inventa” o psihologie pierdută a unei epoci - antichitatea, ceea ce noi numim astfel. Erosul, o zeitate „minora” însă atotputernică, mai puternică decât zeii, o bucurie şi o forţă a omului, un dar al zeilor care, ca orice dar al „lor”, putea fi şi o capcană, un blestem sau un semn al destinului de neocolit. „Creştinismul i-a dat lui Eros să bea otravă!...” Iata, în această frază apare cu claritate una din marile idiosincrazii ale acestui fiu de preot, ura faţă de creştinism, critică acerbă şi ură ce i-a provocat atâta amărăciune mamei, sale, Franziska. O „ură” dusă până la limita ei, acea „Hass-Liebe” în care, cum se întâmplă, nu rareori, atacantul devine victima, călăul devine victimă şi, ne amintim, ultima frază trimisă de la Torino în acel ianuarie al declanşării bolii fatale: „Dionysos gegen den Gekreuzigten” - „Dionysos împotriva crucificatului”. Intr-adevăr, unii comentatori discern în această „împotrivire aspră şi înverşunată” contra lui Crist, o adevărată adoraţie disimulată, uneori prost ascunsă. Oricum ar fi, critica sa extrem de radicală a creştinismului este una din axele de susţinere a întregului edificiu în­etzschenian, ca şi critica moralei „acceptate”, revoluţia pe care o aduce în etica cutumieră sau legiferată. în acest sens, Nietzsche este cu adevărat, cum am mai spus-o un „om antic“, cineva care „dezgroapă“ cu enorm curaj şi fără să ţină seamă de tiranicele convenienţe morale sau universitare ale vremii sale „virtuţile omului antic”, acel „amor fati" dar mai ales cunoscuta sintagmă „das Pathos der Distanz”, patosul distanţei, ce vrea să însemne revenirea la psihologia şi etica patricienilor romani, printre altele, capacitatea, deci, a bunului nobil, aristocrat, de a-şi asuma responsabilităţile şi privilegiile, dreptul şi obligaţia sa de a respecta şi întreţine ordinea şi structurarea societăţii sale. Ceea ce unele spirite grăbite şi „post-marxizante” ar numi un „reacţionar”! „Erosul” nu a murit, deci, dar a degenerat în viciu­ în ceea ce noi, azi, „infectaţi” de creştinism, numim „păcat”, viciu. în acest atac adus creştinismului, se arată cu iuţeala şi claritate, esenţa criticii sale - învinuirea pe care o aduce Nietzsche unei credinţe ce a „extirpat” din viaţa noastră „norocul nostru omenesc”, ce a mutat accentul fericirii omului „dincolo”, răpindu-i existenţei orice echilibru, satisfacţie, speranţă, „pedepsindu-i” pe cei (continuare in pag. 2) N­S-LIDT&CA 30»dlE __harghita

Next