Contemporanul, iunie-decembrie 2002 (Anul 12, nr. 27-52)

2002-12-03 / nr. 48-52

PROFIL Ion BĂLU Saşa Până în aprilie 1928, în târgul moldovenesc al Dorohoiului, a apărut întâiul număr din ultimul mare periodic românesc de avangardă, cu un răsunător ecou european. Revista se intitula unu, dar, ca o sfidare adusă normelor gramaticale curente, iniţiala titlului era culeasă cu literă de rând, folosită obișnuit în interiorul cuvintelor. Tipărită în patru pagini, reduse la dimensi­unile 32,5 x 12 cm., primele trei numere imitau structura revistei Bilete de papagal, editată de Tudor Arghezi. De la numărul 4, unu și-a individ­ualizat formatul, murindu-l la 32,5 x 24 cm. şi îl va păstra constant. Din martie 1929, redacţia revistei s-a mutat la Bucureşti, iar de la numărul 12, unu a apărut frecvent în opt pagini iar, accidental, în funcţie de resursele materiale ale editorului, paginile câtorva numere au fost sporite la şase, zece sau douăsprezece. Primele zece numere au fost tipărite, fiecare, în două sute de exemplare; celelalte, de la 11 la 50, în cinci sute, iar ultimul, apărut la 1 sep­tembrie 1935, în numai cincizeci de exemplare. Iniţiatorul şi sufletul noii publicaţii a fost, vreme de cinci ani, medicul-ofiţer Saşa Pană, de la a cărui naştere s-au împlinit la 8 august a.c. o sută de ani. Terminase în vara anului 1927 studiile uni­versitare însă medicina nu a izbutit să absoarbă întregul tumult interior. Tânărul scund, slăbuţ, cu ochii arşi de nostalgia altor orizonturi, va fi simţit încolţind în sulfetul său germenii unei noi vocaţii. Saşa Pană nu a renunţat, ca Alecsandri, la medicină. Dimpotrivă, şi-a exercitat îndatoririle profesionale şi atribuţiile de serviciu cu deosebita competenţă şi conştiinciozitate. Din aceste motive, a fost înaintat la gradul de colonelei numit medicul-şef al garnizoanei Bucureşti. în acelaşi timp, a integrat literatura preocupărilor sale majore, disociind-o complet de profesiunea de medic. Personalitatea lui Saşa Pană nu poate fi înţeleasă fără a schiţa fie şi sumar, istoria revistei unu şi rolul scriitorului în cadrul mişcării româneşti de avangardă. Poet şi eseist, prozator, dramaturg şi memorialist, Saşa Pană rămâne, împreună cu Ion Vinea, Scarlat Calimachi şi Victor Brauner unul dintre principalii animatori ai mişcării, iar unu, alături de 75 H.P., Punct, Integral şi Contimporanul, una din publicaţiile ei majore. Din aprilie 1928 până în decembrie 1932, din unu au apărut efectiv 49 de numere, nu 50 cum se crede încă. Din colecţia revistei lipseşte numărul 18 ce ar fi trebuit să apară în noiembrie 1929. Eu însumi în prezentarea monografică, publicată în primăvara anului 1967 în Viaţa românească, îmi exprimam nedumerirea referitoare la această absenţa. După apariţia studiului, Saşa Pană mi-a trimis o scrisoare unde, printre altele, îmi comuni­ca următoarele: "găsesc nimerit să vă lămuresc de ce lipseşte din colecţia tipărită nr. 18 al revistei unu. Acest număr, unul din cele mai interesante şi mai importante, l-am atribuit discuţiilor zilnice pe care cei care întruchipau mişcarea le consumam la Secol - adică la lăptăria din Bârâţiei 37 (îi spuneam Secol pentru că acolo ne făceam veacul...) - pre­cum şi manuscriselor nepublicabile din prea dras­tic neconformism. Despre acestea şi multe altele păstram convingerea exprimată atât de simplu şi dureros de Ştefan Petică: "Cântarea care n-a fost spusă E mai frumoasă ca oricare". Din partea conducerii Bibliotecii Academiei am fost bombardaţi - tipograful şi redactorul-şef - cu numeroase avertismente de amendare, aproape un an. Mai exact până când, într-o zi­­mă aflam în tipografie, tocmai sosise o nouă ameninţare, la boston se trăgea (sic!) nişte plictişoare cu textul "Piper Rozica") am rugat pe bunul meu Bercovici să tragă o singură pagină, doar cu capul revistei şi în loc de alt text - cu litere de afiş - nr. 18. Pe această pagină am lipit şi o eticheta Piper Rozica, şi sub banderolă, în chiar acel ceas a luat drumul... Academiei. Nu ştiu cum a fost primit unu-pier, dar alte poştale ultimative n­­am mai primit. Dar nici în colecţia R.A.R.S.R. n­­am regăsit acel număr unic. Poate au fost furate, ca şi alte numere lipsa din aceeaşi colecţie. ...să mă reîntorc din ţara fără hotare a amintirilor şi să vă strâng mâna la modul cel mai imaterial posibil". Bănuiam atunci şi astăzi sunt încredinţat că prima parte a scrisorii reprezintă o inofensivă literaturizare. Nu pun la îndoială modalitatea în care numărul lipsa a fost realizat şi expediat Bibliotecii Academiei, unde nu se află în colecţie. Lipsa numărului 18 constituie o eroare a redacţiei, o greşeală de numărătoare tipografică, deoarece numărul 19 din anu apare în luna noiembrie 1929; dacă numărul 18 ar fi fost într-adevăr dedicat "discuţiilor zilnice", numărul 19 trebuia să apară în decembrie acelaşi an. Numărul 51 a fost scos la 1 septembrie 1935, "cu ocazia nunţii" lui Moldov - pseudonimul lui Marcu Taingiu, întâiul colaborator al revistei­­ cu Malvina Herşcovici. Prima pagină era dedicată mirilor; pe a doua era reprodus catalogul Editurii unu şi un desen, reprezentând simbolic omagiul adus colaboratorilor statornici ai revistei. Redactată iniţial de Saşa Pană şi Moldov, revista îşi lărgeşte, mai cu seamă după mutarea la Bucureşti, cercul colaboratorilor. în anii următori, la unu vor poposi aproape toţi iniţiatorii revistelor de avangardă din capitală şi provincie. De la Câmpina a sosit Geo Bogza, cu experienţa redactării revistei Urmuz. Virgil Gheorghiu, A. Zaremba, Al. Dumitriu-Pâuşeşti, Radu Iulian au venit de la Iaşi, unde iniţiaseră Prospect şi XX, lit­eratură contimporană, din Craiova, Constantin Nissipeanu ce condusese Radical, iar din Bucureşti, Aurel Baranga şi Perahim. în ultimul an de apariţie, în paginile revistei întâlnim pe Miron Radu (Paraschivescu) şi pe Ion Vitner. Grafica numerelor a fost realizată de Victor Brauner, Marcel Iancu, Perahim, M. H. Maxy. Colaboratorii revistei unu au receptat cu entuziasm marile creaţii ale secolului al XX-lea: Ulysses de James Joyce, trilogia S.U.A., The Forty-Second Parallel de John Dos Passos ş.a. în vara anului 1930, H. Walden, directorul revistei de avangardă Der Sturn, a consacrat numerele pe iulie şi august ale publicaţiei sale avangardei româneşti. După un articol "explicativ" al lui Stephan Roll, Der Sturn se deschidea cu o selecţie de texte semnate de Ilarie Voronca, B. Fondane, Saşa Pană, Urmuz, Al. Dimitriu- Pâuşeşti, Geo Bogza ş.a., toate traduse în germană de poetul vienez Leopold Kosch. La rândul său, unu a prezentat cu regularitate periodicele mişcării europene de avangardă: Jazz, Discontinuité, Raison d'etre, La Citta futurista şi pe reprezen­tanţii ei: Lautréamont, Paul Eluard, André Breton etc. Iniţial, principala trăsătură distinctivă a revistei unu a constituit-o discreditarea literaturii tradiţionale, unu se străduia să-şi scandalizeze şi să-şi exaspereze contemporanii, să le inculce îndoiala în durabilitatea valorilor statornicite şi să reliefeze valoarea creaţiei lui Constantin Brâncuşi, Urmuz şi Tudor Arghezi. Treptat, spiritul de negare a fost echilibrat prin tendinţa de căutare a unor formule artistice noi şi de explorarea unor spaţii tematice inedite: visul şi subconştientul, unu manifestând o apropiere de suprarealism. Saşa Pană este şi iniţiatorul Editurii unu, unde, între anii 1929-1947, a publicat patruzeci de volume, în tiraje de câteva sute de exemplare, semnate de Ilarie Voronca, Ion Călugaru, Geo Bogza, Virgil Carianopol, Ion Manolescu, Tristan Tzara, Urmuz, precum şi poemele lui Paul Eluard, Oameni şi animalele lor etc. Din propria-i creaţie, Saşa Pană a tipărit de-a lungul aceleiaşi perioade temporale şi în anii ce au urmat peste douăzeci de volume. Multe nuvele şi piese de teatru într-un act sunt inspirate din viaţa armatei, mediu pe care medicul-ofiţer l-a cunoscut din interior. Dintre multele titluri, se detaşează volumul Tâlbac, Turteacă et co., 1948, prin care Saşa Pană continuă proza lui Anton Bacalbaşa şi Gh. Brăescu. Un legitim interes suscită cele aproape o duzină de plachete, cuprinzând poeme şi prozopo­­eme. Versurile volumului Răbojul unui muritor stau mai toate sub înrâurirea lui Bacovia. în Postfaţă, poetul încearcă să se regăsească pe sine, sugerând un tumult interior ce căuta căile adecvate eliberării: "în strâmtul lutului câtuş,/ mă zbat fărâ­­ncetare,/ culori şi sunete dospesc/ şi semne de­­ntrebare..." în Cuvântul talisman, 1933, Călătorie cu funicularul, 1934, Iarba fiarelor, 1937, Saşa Pană şi-a intuit notele personale. Vocea poetului se îndreaptă spre o zonă a sufletului omenesc solici­tată mai rar până atunci: locutorul coboară spre adâncurile conştiinţei, exprimă trăiri nedefinite, fulguraţii insesizabile ochiului comun. Poetul năzuieşte să-şi exprime durerea în faţa întregului univers, dar are oroare de platitudine şi locul comun. Atunci, tentat de expresia criptică, aşterne deseori peste imaginile artistice un voal de obscu­ritate. Iată o Mărturisire nu lipsită de graţie, respirând aspiraţia spre o altă lume: "Reţea arun­cată pe umeri/ Seva coboară spre lumina gâtului/ în stepă îţi bei sângele arterelor./ Torţa vijeliei. Nici o aşteptare./ Aşteptarea doare ca o arsură/ Noaptea ţipă ca o bufniţă/ însămânţează stele şi vei şti drumul parcurs", în multe versuri este vizibilă tendinţa poe­tului de a polemiza cu înaintaşii: Echilibru senti­mental, Cadenţa inimii, Călăuza albumului preţios ş.a., după cum nu puţine versuri, lipsite de focul interior pe care-l percepem pulsând în celelalte, le înregistrăm cu indiferenţă similară. Substanţele sunt, în schimb, poeziile de dragoste. Cu multă fineţe este desenată pasiunea pentru unul şi acelaşi ideal feminin: Aloniţa cea frumoasă, Manuela, Maryange ş.a. Lirica mai nouă a lui Saşa Pană, identic de mediocră, din volumele Plecări fără adresă, 1946, pastişat după titlul unui cunoscut roman de Cezar Petrescu, Poeme fără imaginaţie, 1947, propune o confruntare cu poezia anilor de început. în Livrescă, vocea poetului recreează atmosfera spe­cifică răzmeriţei de la unu: "Era cândva.../ Imaginile se îmbulzeau/ Ţâşneau focuri de artificii/ Ca jonglerii mânuiam pistoale/ Şi toate/ Cu "zgo­mot pur încărcate"/ Scriam afişe/ "Nu vrem nimic"!/ Şi totuşi voiam ceva/ Altceva./ Răzmeriţa încă nu începuse/ Dar eram sigur că e în mine..." Dacă n-a putut fi un poet notabil, cum a năzuit, Saşa Pană rămâne un ferment intrinsec al mişcării de avangardă. Omul însuşi era un extravertit, un entuziast, dornic să-şi împărtăşească propria-i experienţă. După invitaţii repetate, l-am vizitat în locuinţa din strada Dogari nr. 36, din Bucureşti. Saşa Pană era un zâmbet continuu, în sufrageria de şase metri pe patru, toţi pereţii erau acoperiţi cu rafturi înţesate de cărţi până în tavan, îmi arăta colecţiile, toate trainic legate, ale revis­telor româneşti de avangardă şi ale multor peri­odice străine. Ochii, zâmbetul, degetele care parcă mângâiau copertele trădau mândria de a avea piese unice, inexistente, cele mai multe, în marile bib­lioteci din ţară, în holul de la intrare, o singură măsuţă, aşezata în colţul din dreapta şi un scaun: "­­Aici a lucrat multe zile Ion Pop!..." Saşa Pană s-a stins discret, iar marea lui bibliotecă, pe structura căreia s-ar fi putut forma un Institut pentru Studiul Avangardei Româneşti, corespondenţa primită de-a lungul anilor de la marile personalităţi europene s-au risipit inevitabil! 26 CONTEMPORANUL - Ideea Europeană

Next