Contemporanul, 2004 (Anul 14, nr. 1-12)
2004-01-01 / nr. 1
MODELF ist vornehm? Die Sorgfald im Äuserlichsten, insofern diese Sorgfald abgrenzt, fernhält, vor Verwechlungen schützt. Ce este nobil? Grija pentru aparenţe, în măsura în care aceasta limitează, ţine departe, te apără de confuzii. Urmează, după cum vom vedea, seria paradoxurilor nietzscheniene, un mod de a distruge clişeul, de a dinamita un anumit mod de a gândi tiranic, numit prejudecată. Definirea stării de nobil, de ins excepţional, în sensul naşterii dar şi al firii, sursă continuă şi zgârcită, (aproape misterioasă!) a elitei. Sursă şi a conceptului de supra-om, de stăpân al vieţii, cel ce „nu mai are nevoie de Zei“! „Frumuseţea supra-omului mi-a apărut, mie, ca o umbră, ce mă mai importă zeii!“, spune el undeva... Şi, pentru început, un scurt elogiu al aparenţelor, „platoşa dintotdeauna a aristocratului ,de sânge, de neam!” Der frivole Anschein in Wort, Kleidung, Haltung, mit dem eine stoische Härte und Selbstbezwingung sich vor aller unbescheidenen Neugierde schützt. Aparenţa frivolă în cuvânt, îmbrăcăminte, ţinută, cu care o anume asprime stoică şi auto-stăpânire se apără de orice joasă curiozitate, încă o dată, grija faţă de aparenţă dusă până la mimarea mediocrităţii frivole, de parcă orice semn al unei adevărate personalităţi, orice semn al unei reale originalităţi ar putea fi o poartă de intrare pentru neaveniţi, un „amestec cu gloata“. Iată, într-o eră modernă şi post-modernă ca a noastră, în care originalitatea este pentru mulţi creatori, şi nu numai pentru aceştia, un semn sigur Nicolae Breban Nietzsche (77) al personalităţii, o virtute majoră — şi uriaşa şcoală şi modă a suprarealismului a dovedit-o cu prisosinţă! - elogiul platitudinii şi al nivelării în cuvânt, ţinută şi îmbrăcăminte. Aproape cultul exacerbat al banalului, al unui anumit banal, cel contra-făcut, cel văzut ca o platoşă, ca o amura. Die langsame Gebärde, auch der langsame Blick. Es gibt nicht zu viel wertvole Dinge: und diese kommen und wollen von selbst zu den Wertvollen. Wir bewundern schwer. Gestica lentă ca şi privirea înceată. Nu există prea multe lucruri de valoare, şi acestea vin şi vroiesc ele singure spre cel valoros. Noi admirăm cu greutate. Iată, în continuarea salvării aparenţelor, o lecţie „de teatru“, de gestică. O flegmatizare a reacţiilor, încă o platoşă din gesturi şi privire, deoarece există un magnetism firesc, organic, între „valori“ şi destinatarii lor fireşti: cei ce le merită, inşii valoroşi, cei nobili. „Noi admirăm cu greutate“, adagiu ce poate fi simetria acelui „nil admirări“ al lui Horaţiu, principiu aristocratic el însuşi ce vrea să spună că un om de viţă aleasă se uimeşte cu greu. Spiţa sa e veche, inteligenţa sa e trează, experienţa uriaşă şi, mai ales, minunile, excepţiile, performanţele nu se pot petrece decât în lumea sa, vulgul, uriaşa plebe nu poate avea acces la ele. Ele, aceste performanţe sau creaţii, nu pot veni decât din lumea sa, cea nobilă, subţire şi cunoscută. Predestinată pentru aceasta, aşa cum lumea „joasă“ e făcută pentru a servi şi a admira, adică pentru a se uimi. Das Ertragen der Armut und der Dürftigkeit, auch der Krankheit. Suportarea sărăciei şi a nevoilor, ca şi a bolii. Se trece de la salvarea aparenţelor la fond, de a nu cârti în faţa sărăciei şi a diverselor necesitaţi, acceptarea bolii chiar. Recomandarea aceasta are o dublă ţintă: încă o dată, salvarea aparenţelor, chiar şi în cazul sărăciei şi a bolii, vâitarea în faţa mizeriilor existenţei nefiind demnă de un aristocrat înnăscut. Ca şi în faţa Divinităţii, în cazul bolii. Dar şi relativizarea acestora, împingerea în plan secund a necazurilor de orice fel, de care plebea face atâta caz. Un om nobil, în accepţia pe care o dă Nietzsche acestui cuvânt, nu numai că nu are reflexele cuiva din mulţime dar nici nu le resimte, el trebuie să fie şi este deasupra şi dincolo de acestea, printr-un reflex organic. Natura sa, esenţa sa se verifică şi se afirmă prin această sfidare a unor elemente cărora atâţia le cad victimă, ca nişte capcane prin care Zeii vor, în fapt, sâ-i depisteze, sâ-i recunoască pe cei puţini, elita umană, separându-i de cei mulţi, gloata, aptă şi bucuroasă să se tânguie la orice pas. Pe drept sau pe nedrept!... Das Ausweichen vor kleinen Ehren, und Misstrauen gegen jeden, welcher leicht lobt: den der Lobende glaubt daran, das er verstehe, was er lobe: aber - Balzac hat es verraten, dieser typische Ehrgeizige - comprendre c’est égaler. Ocolirea micilor onoruri și neîncrederea în oricine profesează lauda uşoară (iute). Deoarece lăudătorul crede în lauda sa, Balzac însă, acest egotist tipic, a înţeles-o: comprendre c’est égaler, a înţelege înseamnă a egala. De la fondul problemei, al reacţiei individuale, se trece iarăşi la aparenţe, la social; de fapt - la un refuz al socialului imediat şi la „micile sale onoruri“ - în care, în fapt, rezidă norocul omenesc, al oricui. Ca şi refuzul elogiului care vine uşor, adică de la oricine. Şi, iată, primul semn de aroganţă elitistă: nu se acceptă elogiul cuiva, al oricui, deoarece - cum afirmă Balzac - permiţându-i cuiva să ne ateste meritele, prin aceasta îl ridicăm la rangul de egal! Or, nu poate ajunge un egal al nostru oricine şi, mai ales, nu prin mijloace atât de la îndemâna oricui. Nietzsche presimte prin această ultimă „interdicţie“ unul din marile pericole ale politicii lumii moderne: lauda nediferenţiată, permisă oricui, oportunismul uşor şi obraznic, demagogia ieftină şi agresivă şi chiar cultul personalităţii, marea boală a contemporaneităţii politice mondiale - Hitler, Stalin, Ceauşescu! - dar actuale şi, în proporţii „mai mici“, şi peste graniţele politicului. Dincolo însă de acestea, nobilul trebuie să manifeste neîncredere şi reticenţă absolută, ca un cod deontologic şi, mai ales structural. Orice naivitate sau bunăcredinţa facilă, sponana, este amendată, cea care vine sau cel care vine din lumea „de jos“, exterioară castei, naşterii, trebuie, dacă nu respins de plano, oricum privit cu neîncredere, cu răceală. w 3 Anul XV • Nr. 1 (622) • Ianuarie 2004