Contemporanul, 2005 (Anul 16, nr. 1-12)

2005-01-01 / nr. 1

Ce să mai adăugăm după ce am spus „atâtea“? Dar... poate fi epuizat un geniu? Da, am spus „geniu“, cân­­tărindu-mi cuvintele, geniu, ceea ce îndeobşte înţelegem prin aceasta: un „inova­tor“ în arta sa şi care, spre deosebire de alţi „inovatori“ mai mult sau mai puţin spectacu­­loşi ai vremii sale, al „prezentului“ său, va „face şcoală“, va deveni model, reper şi canon pentru generaţiile ce vor veni şi care se vor înscrie, explicit, în siajul său. Călinescu spune undeva că nu putem vorbi de geniu decât după moartea unui creator şi-l dă, pare-mi-se, exemplu pe Michel-Angelo care, după patru sau cinci secole, a format, a impregnat generaţii întregi, chiar dacă, adaug eu, unii creatori în modernitate l-au „sărbătorit negându-l“, cum a fost cazul lui Rodin. (Anecdota primează, ca la Junimea, fiind student la filosofie în ’53 şi ’54, unul din „reproşurile-acuză“ ce mi s-au adus şi chiar de decan, profesor de marxism, evident, „acel marxism pervertit de stalinism“ al epocii, că „am auzit, tovarăşe Breban, că dumneata îl lauzi în gura mare pe Platon, în seminarii, în amfiteatru, în discuţii intime, peste tot, ce mai! Nu îţi dai oare seama că filosofia lui e falsă, idealistă, că Platon nu avea dreptate? “ într-adevăr, umblam la mine cu cele două volume ale lui Cezar Papacostea şi, „obraznic“, în loc să-i dau dreptate, l-am privit în ochi pe tovarăşul profesor şi i-am propus o butadă: - Da, aveţi desigur dreptate, dar... nu vedeţi ce veche, ce persistenţă, tenace, e această „nedreptate“? Nu vedeţi câţi se luptă cu ea?!­ Cum o declar uneori şi public, eu cred, azi, la aproape o jumătate de secol de la debut şi la două decenii de la dispariţia sa fizică, Nichita e mai mult decât un „scriitor, un poet important“. Pare că în postumitatea sa se pregăteşte acel rar şi miraculos proces al „naşterii unei legende“, o legendă in statu nascendi. Sigur, poate nici aceste „semnale“ nu sunt încă decisive, au mai fost cazuri de astfel de „legende născânde“ ale poeziei româneşti, care apoi s-au dovedit false... în prima generaţie poetică după Eminescu, cei care, primii, l-au „legitimat“, un Vlahuţă, un Coşbuc! Sau Arghezi, ce are „multe şanse“ de a fi „una“ - poate şi este o legendă! - dar care luptă încă cu propriile „alunecări“ de caracter şi cu „timpul“, adică cu modelele şi manierismele generaţiilor actuale! Deoarece poetul luptă nu numai în timpul vieţii dar şi după, cum vedem, şi unii dintre ei, „surprind“, cum e cazul formidabilei „mode poetice“ a lui Bacovia din ultimele două decenii, Bacovia ce pare că se apropie „ameninţător“ de Eminescu, punându-l oarecum într-o respectuoasă umbră pe un Blaga sau Arghezi. Gustul literar pos­tum, al criticii, istoriei literare şi al poeţilor tineri, vii, sunt, iată, semne ce anunţă uneori surprize „de talie“, postumitatea literară am putea zice că e un „desen înscris pe gheaţa unui râu“, cum se joacă unii copii, cu pietre sau beţe de lemn, pietre şi stâlpi care, apoi, se vor mişca, variind forme şi volume. Spre deosebire de ceea ce cred unele „spirite liberale“ când atacă ideea de „poet naţional“, naţiunile au nevoie de legende. Dar chiar şi mult înainte de constituirea naţi­unilor, poate începând cu Plutarc, oamenii, comunităţile umane organizate au simţit nevoia de „a admira“ până la idolatrie pe „cineva“ ce s-a diferenţiat în mod spectaculos şi absolut, o admiraţie, însă, care va fi preluată de mai multe generaţii. Nu numai „massele“ dar şi vârfurile umane, ceea ce numim geniu, au simţit, la rândul lor această „nevoie“. Napoleon îl admira pe Alexandru-cel-mare, Stendhal şi Dostoievski, pe Napoleon, iar Shakespeare a devenit „idolul“ a nu puţini literaţi, înainte de a deveni ei înşişi, la rândul lor, „modele perfecte“, traversând generaţiile, în ciuda gustului schimbător şi uneori tiranic, iconoclast, care e şi el, se pare, o regulă a „înaintării“. Evident, după ce Ceauşescu a jucat vreo două decenii farsa grotescă a „omului providenţial“, mulţi au oroare de această „postură“ şi de epitetele care o acompaniază, atacând chiar şi mitul lui Eminescu. Dar lumea, naţiunile au nevoie de mit, de legendă. De modele absolute care, cum spuneam, trec „bariera“ generaţiilor şi a gustului lor schim­bător şi această „nevoie“ profundă, miste­rioasă, iraţională, nu are nimic de-a face şi nu se opune în nici un fel cu idealul de „egali­tate“, unul, de altfel, oarecum recent instalat în psihologia umană. Nu ştiu şi nu aş putea demonstra cu argumente cât­ de­ cât „raţionale“ de ce cred acest lucru şi anume că asistăm la „naşterea unei legende“ ce se înfăşoară în jurul numelui lui Nichita Stănescu. Dar, cum spuneam mai sus, există şi legende care pălesc după un timp, după o generaţie sau două şi, cu atât mai surprinzătoare sunt „legen­dele“ care traversează secolele şi moravurile. De aceea nu insist asupra „legendei vechiului meu prieten“, constat doar şi mă interesează „mecanismul“ acestui „proces“: de ce aleg unii - şi nu e vorba doar de literaţi, în acest caz! - un nume „oarecare“, separându-l (mereu!) de altele, la fel de interesante, de „novatoare“, de „excelente“, dedicându-i o atenţie persuasivă ce merge uneori până la un tip de adoraţie, de admiraţie exacerbată care depăşeşte simţul nostru critic. Legende, de fapt, se nasc peste tot în jurul nostru, dar... nu ştim dacă ele se vor transforma în mit. în Bunavestire am afirmat, prin mijloace epice, că „vigoarea omului, a speciei umane“ constă în capacitatea sa de a crea noi mituri. Sigur, nu pretind la originalitatea acestei „idei“, tratarea ei, doar, cred că a fost originală, „punctul de atac“, „angulaţia“, cum o numesc eu. E vorba de mit văzut în abisali­­tatea sa, una din acele „fântâni ciudate“ prin care omul nu numai că poate privi în „adâncimile fiinţei“ dar şi prin care omul, atât de schimbător, de altfel - el şi societatea, organizarea socială în care trăieşte! - con­stată cu o anume stupefacţie care se transfor­mă în adâncă uimire, o perplexitate ce nu e decât preludiul adoraţiei! -, că în ciuda necontenitelor şi necesarelor schimbări, adaptări, el rămâne identic în esenţa sa. Parmenide care câştigă în faţa lui Heraclit, într-o luptă inepuizabilă deoarece „amândoi au dreptate“, ambii sunt mereu justificaţi de istorie, e nevoie de ambii, de punctele lor de vedere pentru a înţelege „mişcarea” şi „iden­titatea“. Nichita, bineînţeles, poate fi tratat şi „în afara“ acestei „ipoteze“, el este oricum unul dintre cei mai importanţi poeţi de după război, timbrul poeziei sale, temele, motivele sale sunt excepţionale, limba sa, metaforele surprinzătoare, propunerea sa de viziune poetică, chiar, fac din el un poet exemplar, unic. Deşi au trecut deja două decenii de la „îndepărtarea sa fizică“, de la „aparenta sa moarte“, suntem încă prea aproape pentru a distinge cu acurateţe, cu adevărat, statura sa viitoare. Noi, aici, vom aborda doar „omul“, dar nu vom face eroarea pe care a facut-o vechiul său prieten, Matei Călinescu, în epis­tolarul cu I. Vianu, de a vorbi în fugă doar despre om, sau cum o fac unii detractori vorbind doar despre unele din poeziile sale sau doar despre unele atitudini şi reacţii ale sale faţă de dictatura vremelnică. Insul excepţional, cel pe care mii şi sute de mii îl recunosc ca atare, nu poate fi judecat, nu poate fi înţeles decât în totalitatea sa, deoarece el însuşi este „totalitate“, unitate, şi doar prin această unitate el poate produce o operă de excepţie şi numai prin această uni­tate el poate învinge timpul şi gusturile generaţi­ilor. Originalitatea, justeţea profundă a viziu­nii sale şi unitatea operei sale îi asigură acest statut de excepţie şi cine le „fracturează“ pe acestea, propunându-ne doar „părţi“, „felii sau falii“, „segmente de existenţă sau de operă“, face un act de denigrare, voit sau nevoit. ■ 1­­ 2 ♦ Contemporanul. Ideea Europeană Anul XVI ♦ Nr. 1 (634) ♦ Ianuarie 2005 ideea europeana Redacţia: Aura CHRISTI (redactor-şef) Cristian NEGOI Andrei POTLOG Mihaela DAVID Mihaela EFTIMIU Horia George PLUGARU Adrian PREDA Rubrici: Călin CĂLIMAN, G. G. CONSTANDACHE, Adrian MIHALACHE, Victor SCORADEŢ,­­ Irina PETRAŞ, Constantin ABĂLUŢĂ, Henri ZALIS, Cristina SÂRBU, Lucia Hossu-LONGIN Vignetele rubricilor - Laura POANTĂ Viziune grafică - Mircia DUMITRESCU Editori: Contemporanul Fundaţia Culturală Ideea Europeană Revista apare cu sprijinul: Ministerului Culturii şi Cultelor ISSN 1220-9864 Revista este membră a Asociaţiei Publicaţiilor Literare şi Editurilor din România (APLER) TeL/Fax : (40)-1-222.33.02. 224 10 15 E-mail: rcideeaeuropeana@yahoo.com http://www.contemporanul.home.ro Tipar: S. C. Ere Press

Next