Contemporanul, 2007 (Anul 17, nr. 1-12)
2007-01-01 / nr. 1
Relaţia poetului Rainer Maria Rilke, acest străvechi vânător de metafore abisale, cu sculptorul Auguste Rodin, a intrat de mult sub semnul evenimentului, al cuplurilor spirituale rare. Aflat la începutul carierei sale lirice, Rilke se apropie cu sfială de temutul maestru; e suficient, în această ordine de idei, să reciteşti corespondenţa dintre cei doi artişti, împresurată de formule de adresare respectuoase aparţinând slujitorului demonilor poeziei pure: „Onorate Maestre”, „Prea onorate Maestre”, „Iubite Maestre”. Timiditatea funciară însă nu-l împiedică să abordeze, din- a colo de orizontul imediat al cotidianului şi de grijile presante ale acestuia, tablourile, desenele, sculpturile de ultimă oră ale bătrânului lup parizian. Vedem, la fiecare pas aproape, analize succinte, pătimaş lucide, fie ale omului cu nasul spart, fie ale Burghezilor din • trei mii de semne • trei mii de semne Aura Christi Rainer Maria Rilke - Auguste Rodin Calais, fie ale altor lucrări văzute de autorul Cărţii imaginilor la diferite expoziţii vernisate în Franţa, Germania, precum şi în alte ţări. Rilke îl urmăreşte pas cu pas, respirare de respirare, pe marele artist plastic, se hrăneşte din sculpturile acestuia, din văzduhul ce-l împrejmuieşte, căci, în timp, simte nevoia de el, nevoia de un maestru. De aici, rândurile calm distinse, dorinţa de a-i împărtăşi gânduri, fapte culturale, dar şi extra-culturale, complice şi asistent în toate aceste demersuri fiindu-i prietena şi, ulterior, soţia, sculptorul Clara Westhoff. Aceşti artişti se urmăresc reciproc, se strunjesc, se aventurează în calme lecturi de sine, analizându-şi operele, sprijinduse, şi este relaxant, ba chiar mai mult decât atât, să urmăreşti felul în care se caută, se urmăresc, îşi ţin reciproc pumnii ca să reziste, comuniunea iscată circumscriindu-se unei alte lumi, net superioară celei înconjurătoare. Astfel, Rilke îi împărtăşeşte monstrului pietrelor cărora le dă viaţă din grijile sale cotidiene, îi raportează fragmente întinse din viaţa sa de nomad superior; iar, câteodată, ajunge până în punctul în care, simţindu-l ca parte a existenţei, a destinului său de poet, îi vorbeşte de lipsurile sale, de neîmpliniri şi de necazuri, sugestia repetată a bătrânului maestru singuratic în demersurile sale fiind simplă și imposibilă în egală măsură: „N-ai voie să te grăbești.” La un moment dat, stabilindu-se pentru un răstimp la Paris, autorul Sonetelor către Orfeu, îi cere cu împrumut o masă, obiect transformat foarte curând în unul familiar, căci, afirmă Rainer, are semne magice. Rilke îi devine, într-un moment de jenă financiară, secretar sculptorului - relaţie destrămată curând, întrucât diafanul slujitor al liricii nu avea calităţile necesare unei funcţii atât de dificile, pe de o parte, iar pe de alta, Rodin se dovedeşte din cale afară de aspru, dornic de o ordine care să nu-i stingherească fugile-i în lumea sa vie, înaltă. Relaţia, în acest punct, pe cale de a se destrăma, revine, treptat-treptat, mai mult graţie lui Rilke, pe o linie de plutire, ba chiar se aprofundează, cu atât mai mult, cu cât Rainer scrie la o carte despre Rodin, îi cere mereu opinia, îi solicită ajutorul în completarea bio-bibliografiei, ţine conferinţe axate pe creaţia rodiniană, în timpul cărora, după spusele sale, „tinerii îmi smulg cuvintele ca pâinea”, timpul de „singurătate absolută” în care se azvârle poetul după periplurile-i inevitabile dăruindu-i nu rareori un soi de „fericită uimire care mă urmăreşte şimi face inima să crească”. Altă dată, la sfârşitul unei conferinţe ţinute în prima jumătate a lunii noiembrie, 1907, la Viena, publicul, sorbindu-i literalmente fiece cuvânt, se lasă cuprins de o tăcere, „una singură vibrând ca un clopot care anunţă vecernia”. Posibila ruptură fiind depăşită, relaţia, spuneam, accede spre o tensiune benefică, Rilke văzând în iubitul său maestru şi un prieten, căruia îşi permite să-i mărturisească lucruri cvasiintime ca bunăoară faptul că se simte epuizat după multiplele conferinţe, recitaluri,susţinute în câteva oraşe şi, în consecinţă, „trebuie să mă închid în casă, cu lucrul meu, singur de tot”, sau amănunte circumscrise meseriei de a privi fără încetare, pentru a vedea, pentru a descoperi lucrurile care te ajută să fii tu însuţi: „Făcând poezie eşti mereu ajutat, chiar antrenat de ritmul lucrurilor exterioare, căci cadenţa lirică este aceea a naturii, a apelor, a vântului, a nopţii”, sau detalii privind modul lilkean de a se salva, de prietenii acaparatori, de obligaţiile mundanului strict, de alte lucruri nu mai puţin antrenante: „numai o veritabilă cură de singurătate şi de încăpăţânare va reuşi să mă salveze”, prioritatea, în toate demersurile autorului Elegiilor daineze, revenind pururi, zi de zi, ceas de ceas, creaţiei, artei, existenţei întru artă. Tonalitatea scrisorilor, pe măsura înaintării în creaţie, în timp, devine din ce în ce mai caldă, modul de a se adresa trădând afecţiunea profundă, intensă, nutrită faţă de Rodin; astfel, sculptorul devine în zenitul carierei poetului „Iubite mare Prieten”, „Dragul meu Rodin”, „Scumpul meu mare Prieten”; această relaţie denotă, evident alături de alte caracteristici, un rar cult goethean al prieteniei, dorinţa de a te însoţi cu cei aidomaţie, cu cei ce te-ndeamnă şi te ajută să accezi la înălţimile dorite. Frecventele reîntoarceri ale lui Rilke la Paris sunt dictate şi de nevoia de această urbe ospitalieră, practic singurul loc unde poetul se simte acasă, în patria sa, adesea absentă, şi, prin urmare, cu atât mai necesară: „[...] Paris, singurul oraş a cărui largă şi rodnică ospitalitate îmi ţine loc de patrie, vai! necunoscută mie şi pentru totdeauna absentă”. * * * Dacă răvaşele adresate proteicului autor al uriaşei Porţi a infernului sunt un document ce vorbeşte despre o relaţie de complicitate de durata câtorva decenii, cu inerentele vârfuri tensionate şi căderi inevitabile, cu fireştile mici disensiuni sau mari supărări trecătoare, eseul monografic Auguste Rodin constituie o temeinică incursiune în opera plastică a marelui sculptor, incursiune graţie căreia relaţia, cuplul spiritual Rodin- Rilke apare în toată splendoarea sa, în toate profunzimile, căci, în definitiv, făcând, prin această carte extrem de densă, ce poate fi considerată un studiu liric pe marginea unei opere sculpturale de prima mână, un elogiu lucrărilor rodiniene, Rilke nu vorbeşte exclusiv din interiorul creaţiei autorului statuii lui Balzac, al Umbrei sau al Femeii ghemuite, nu tratează exclusiv creaţia acestui, fără îndoială, mare sculptor, ci se referă, direct sau indirect, la capacitatea sa de a înţelege, de a sparge pojghiţa esenţelor, adică dă seama, în ultimă instanţă, despre sine însuşi, jubilaţia de a atinge, în această ordine de idei, miezul esenţelor trădându-se pe ici şi colo, şi molipsind benefic, încurajator, lectorul încântat de şansa de a avea acces la o comuniune spirituală, dincolo de hotarele unei Castalii a artiştilor adunaţi laolaltă cu un singur scop: a sluji arta, a fi fideli lor înşile, a-şi transforma existenţa în destin major, asemuit, în trena nietzscheană, cu o mare boală. Rilke nici o clipă nu este protocolar, rigid, distant; nici o clipă nu recurge la lipsitul de personalitate şi de viaţă limbaj academic; dimpotrivă. „Se va recunoaşte ce anume l-a făcut atât de mare pe acest mare artist: a fost un muncitor care n-a visat altceva decât să se contopească întru totul, cu toate forţele, în smerita şi dura existenţă a uneltei sale. E aici un fel de renunţare la viaţă, dar nu tocmai cu această răbdare a câştigat-o, căci la unealta lui a venit universul”. Auguste Rodin Rainer Maria Rilke Auguste Rodin. Balzac Ianuarie ♦ 2007