Contemporanul, 2010 (Anul 21, nr. 1-12)

2010-01-01 / nr. 1

m insistat asupra grupului de la Păltiniş şi asupra emulului nob­ian G. Liiceanu, deoarece el se află, la rândul __lui, de aproape două decenii, în frun­tea unui grup. Literar? Politic? De... reprezentant, ca o „voce” a societăţii civile? Vom vedea! Afirmam mai sus că, dacă e adevărat că în lite­rele noastre, grupurile literare, între războaie, au determinat mersul şi valorile literaturii şi că ele - vorbim mereu de grupurile literare - chiar şi sub cenzura de fier a comunismului au continuat să existe şi să formeze indivizi de talent şi chiar direcţii în literatură, atunci, prin acea lege simplă a inerţiei care funcţionează nu numai în lumea fizică, ci şi în cea a creaţiei şi a mentalităţilor, e firesc ca şi aziv în libertate socială, să le întâlnim. In primul rând, trebuie spus că tam­­tam-ul pe care îl face - sau care se face! - în jurul aşa-zisei gen­eraţii optzeci mi se pare inventat - deci fals. O agitaţie orală şi scrip­tică ce durează vreo două decenii şi care ascunde, cred eu, existenţa acelor grupuri sau grupări literare care, conform tradiţiei şi aplecării, reflexului instinctiv a oricărui tânăr care-şi caută comilitori, un maestru, un punct de rezistenţă sau de legitimare, vor exista mereu. Sigur, un grup literar format pe afinităţi şi simpatii instinctive nu are mereu nevoie de un maestru. De altfel, azi, la mulţi tineri nu mai există moda unui maestru, ei, cum spun ei înşişi, „îşi ajung lor înşile”! Când resping realitatea unei generaţii - cum e aceea, de care vorbim, a optzeciştilor, să zicem - o resping şi pe cea din care, pasă-mi-te, aş face şi eu parte. Nu, eu nu fac parte­­ şi nici cei câţiva prieteni ai tinereţii mele, Nichita, Matei, Grigore, Cezar sau Fănuş, Bănulescu şi alţii câţiva­­ dintr-o simplifica­toare şi abuzivă generaţie şaizeci. Deoarece, scriitori talentaţi de vârsta mea au debutat înainte de dece­niul şapte, acei scriitori numiţi „în pantaloni scurţi” sau „copii ai lui Lenin”, din care apoi s-au remarcat Labiş, Mazilu, Cosaşu, Mugur. Apoi, odată cu noi, aşa-zişii şaizecişti, s-au afirmat editorial cei, de exemplu, care făceau parte din grupul de la Sibiu, fiind cu zece sau cincisprezece ani mai în vârstă, la un alt nivel al expresiei şi experienţei cărturăreşti - Negoiţescu, Doinaş, Ovidiu Cotruş, Nicolae Balotă, Cornel Regman, I.D. Sârbu, Ioaniche Olteanu. Şi­­apoi, ca să închei, tot de noi este „lipită” o falangă foarte tânără la vremea aceea, splendidă prin foa­mea ei de glorie şi de litere, profitând deja cu mult noroc de cvasiliberalizarea politică care începea, falangă ce cuprinde nume ca Ion Alexandru, Ana Blandiana, Constanţa Buzea şi Adrian Păunescu, fostul ei soţ, Gabriela Melinescu şi alţii câţiva. Tot atâtea direcţii posibile, clare afinităţi de gust şi uneori chiar de mentalitate, de cultură sau de nivel intelectual. Scriitori autentici, toţi aceştia, şi, evi­dent, alţii, pe care, în grabă, acum şi aici - în Sudul Spaniei, lângă Mediterana, intr-un decembrie înso­rit, unde scriem aceste rânduri! - nu ni-i amintim! Deci... să vorbim de grupuri, grupurile literare, se înţelege, să revenim la această veche şi fertilă sursă a literaturii, a înnoirilor ei necesare, dar şi a păstrării acelui curent subteran, invizibil adesea, care tresare hotărâtor în cele mai neaşteptate momente; vorbim bineînţeles de tradiţie - nu numai a valorilor sau temelor, motivelor, dar şi a reflexelor profunde, specifice fiecărei culturi, care îi acordă pro­filul, dar şi o chezăşie a speranţei, necesară, nu rareori, în învolburatul prezent cultural pe care-l trăim. Mai există oare, azi, grupuri literare? Cum să le deosebim din cercul inevitabil de amici şi de cola­boratori ai vreunei reviste, din capitală sau provin­cie? Altfel spus, mai are azi vreo revistă literară ambiţia şi justificarea de a pretinde că anunţă şi sprijină o anume direcţie literară, nouă şi necesară, însumând în jurul ei pe cei de aceeaşi credinţă şi for­maţie? Cum făcuse, se ştie, Convorbiri literare, care, în jurul lui Alecsandri şi Maiorescu, în jurul unor boieri luminaţi şi darnici, înalt şcoliţi ei înşişi, pre­cum Negruzzi, Pogor sau Kogălniceanu, au adunat acele minţi febrile şi creatoare pe care azi le numim clasicitatea românească. Sau cei din jurul modestei fol Sburătorul, unde, în jurul siluetei bonome a fals­­blajinului Lovinescu, se adunau siluete de bărbaţi şi femei din care au rămas nume­le abia după război şi încă târziu, după ce s-a „aşezat” valul noroios al vul­garului naturalism de sorginte maxim-gorkiană, s-au afirmat: H.P Bengescu, Camil Petrescu, Ion Barbu, G. Călinescu, Mihai Sebastian, pentru a nu cita decât numele de primă mărime. Nu, s-ar părea că azi, vorbind de cele două decenii post-revoluţionare, nu putem vorbi de ceva „asemănător”. Poate, mai ştii, suntem prea aproape de fenomen, cum se spune, sau confundăm, în vâltoa­rea evenimentelor, un fapt, o stare, un proces, o orga­nizație sau o grupare cu alta, cu care seamănă sau are pretenția de a fi astfel, asemănătoare, dar care, în fapt, e radical diferită, împrumutându-i doar aura. Nu, e drept, nici o revistă literară după revolu­ţie şi nici măcar notabila şi citita, prestigioasa Nicolae Breban Grupul de Dialog Social. Un fals război Românie literară nu se poate lăuda că a anunţat o nouă direcţie spun că a format şi lansat noi condeie ce vor rămâne. In schimb, locul unei reviste ca un posi­bil nucleu de valori şi energii, l-a luat, imediat după ‘89, o nouă grupare” care s-a numit GDS, adică Grupul de Dialog Social, „grupare” înfiinţată de câţi­va intelectuali de prestigiu: Mihai Şora, N. Manolescu, A. Blandiana, A. Pleşu, G. Liiceanu, având la dispoziţie o excelentă revistă, 22, condusă de tânărul, la acea vreme, romancier Stelian Tănase, susţinută cu fonduri apreciabile, venite şi din afară­­ de la Fundaţia Soros mi se pare, mai ales­­ acest „grup” sau „grupare” s-a voit, la începuturi, expresia unei pături largi şi a unor voci ce fuseseră decenii la rând împiedicate să se exprime şi să se afirme: socie­tatea civilă. Din îndepărtatul Paris unde mă aflam, împreună cu câţiva prieteni scriitori, D. Ţepeneag, Ilie Constantin, Virgil Tănase, Matei Vişniec, ne-am bucurat şi am fost convinşi că intelectualitatea largă, dar nu numai ea, a ţării, va beneficia de o voce care s-o reprezinte şi care, mai ştii, cum se întâmplă în ţările apusene, va fi capabilă să reprezinte şi un tip de opoziţie, dacă nu chiar de frână la unele abu­zuri politice viitoare care nu erau excluse. In sfârşit, gândeam, o unire a intelighenţiei româneşi, ani de zile risipită şi prinsă în false conflicte, în false inte­rese. Ei bine, ce să zic, ne-am înşelat. M-am înşelat. GDS-ul şi excelenta revistă pe care o susţinea, con­dusă, după Stelian Tănase, de Gabriela Adameşteanu au devenit, din păcate, destul de repe­de, doar vocea unei secte culturale, a unei „false elite”, deşi ea se compunea din nume care făceau parte, cu adevărat, din elita intelectuală româneas­că, însă aroganţa şi suficienţa, autoritarismul şi un anume monopol al valorilor le făcea să pară astfel! Toate, credem noi, au pornit de la un fals război în care s-au înrolat corps et âmes - sau, cum se spune, cu arme şi bagaje - câteva nume de frunte ale inteli­ghenţiei naţionale, printre care au strălucit ani în şir - ba mi se pare că „strălucesc” şi astăzi! - mai ales două: G. Liiceanu şi Ana Blandiana. Lor, în timp, sau, mai ştii, poate de la începuturi­­ sunt obligat să plutesc în vag deoarece în ce mă priveşte, nici eu şi nici alte nume, să zicem, de aceeaşi rezonanţă, ba poate chiar mai marcată decât a celor de mai sus, nu am fost invitaţi, nici la constituirea acestei organiza­ţii, nici mai târziu, la multele şi foarte interesantele dezbateri care au avut loc la sediul revistei 22 în toţi aceşti douăzeci de ani de când există! - li s-au mai adăugat şi alţii, nume e drept răsu­nătoare, dintre care unele au părăsit litere­le, cum este acela al poetului Mircea Dinescu. Sau Andrei Pleşu care a părăsit cariera de remarcabil critic de artă plastică, cum părea că s-a configurat cu câteva volu­me înainte de revoluţie, preluând în vreo două rânduri funcţii înalt oficiale. Falsul război de care am vorbit şi care s-a dus cu surle şi trâmbiţe — sau, cum spu­nea ridicolul Mişa Novicov, tartor al stalinis­­mului, „cu sobe şi turle”­­ mai bine de un deceniu, a fost cel contra revenirii comuniş­tilor la putere sau, pe scurt, contra „vechilor şi noilor comunişti”. Nimic de zis, am făcut-o şi eu în ţară şi în străinătate, după mijloace­le mele limitate, cele ale unui singur om. Numai că... înainte. Când exista acest comu­nism, când era acceptat de marile state ale lumii şi ale Europei şi când încă acest regim tăia şi spânzura cu sârg. „A cărui împărăţie nu va avea sfârşit!...” cum se cântă în biseri­că, cum credeau mulţi, mulţi intelectuali de pe toate meridianele. Nu, nu vreau să spun prin expresia fals război că nu trebuia luptat, să zicem, contra revenirii unor vechi politicieni compromişi, că nu trebuia protestat contra mineriadelor abuzive şi criminale, contra evacuării pieţei Universităţii etc. Dar a face din această „luptă” contra comunis­mului - regim ce nu mai exista în Europa de Est - sau contra re-alegerii, prin vot secret şi universal, a unor foşti nomenclaturişti, aşa cum se întâmpla şi în statele vecine, de la Nord, care au fost mereu cu un pas, chiar doi, ca să zic aşa, înaintea noastră în mate­rie de lupte civice şi de proteste anti-totalitare, era mai mult decât o naivitate: era o diversiune. Cu atât mai pernicioasă, mai nocivă, cu cât a durat, şi la adă­postul căreia, printr-un paradox hilar, ca să zic aşa, s-au fofilat şi stabilizat, amplu, tocmai unii dintre vechii nomenclaturişti, chiar dacă din eşalonul doi sau trei, unii dintre ei, ironia sorţii, inşi de bună for­maţie profesională, care conduc şi azi, de mulţi ani, instituţii cu greutate. Mai gravă - dacă poate fi ceva mai grav! - a fost scindarea brutală pe care această campanie sau luptă, cum vreţi să-i spuneţi, a creat-o în lumea noastră, în micro­ cosmosul nostru literar-artistic, pentru care intr-adevăr noi, creatorii, am luptat şi l-am apărat cu dinţii, împreună, sub ultima dictatu­ră. Noi, creatorii şi comentatorii de vârf ai literelor naţionale, verificaţi în decenii de un amplu public şi de critica profesională de prestigiu. Nu-nu, domnii mei, argumentele pe care le aud pe ici şi colo, că fără această „rezistenţă şi luptă” comunismul şi comuniştii ar fi revenit, sunt din ce în ce mai false, dacă nu ridicole. Niciunde în fostele ţări din Est, deşi în guvernele lor, în libertate, ca efect al instalării unei reale democraţii - care înseamnă vot liber, secret şi universal, dreptul la expresie liberă, la călătorie, la liberă asociere, la credinţă, etc. - au fost, până azi, aleşi inşi din aşa-zisul eşalon doi al comuniştilor, niciunde comunismul, ca atare, cu ideologia, instituţiile şi abuzurile sale nu a mai reve­nit. Nici nu mai avea cum; aceste ţări mici sau medii au fost mereu în istorie împinse spre sau atrase într-una din orbitele de influenţă ale imperiilor, iar azi, odată cu surparea imperiului moscovit, aproape firesc - dar ce înseamnă firesc în istorie?! - aceste ţări sunt, vedem bine şi ne felicităm pentru aceasta!, atrase în orbita occidentală. In plus, România este şi membră a organizaţiei militare NATO, de dominaţie nord-americană clară, adversarul pe „viaţă şi moar­te” al celeilalte organizaţii, nu mai puţin armate şi belicoase, a tristului şi celebrului Pact de la Varşovia. Care comunism? Care aşa-zisă revenire? Şi or să reuşească domnii de la GDS să ne convingă că datorită revistei 22, a conferinţelor şi a zaiafetului vorbăreţ, uneori interesant, alteori desfăşurându-se în jurul aceloraşi false teme sau probleme, nu rareori, periferice... comunismul şi „aprigii comu­nişti” n-au mai revenit? Aceasta e istoria contempo­rană pe care d-lor vor să ne-o predea, de la înălţimea unor idei sau doctorate, sperăm că nu toate la fel de false ca cel al prietenului dlor Pleşu şi Liiceanu, Sorin Antohi, el însuşi distins membru GDS, care a reuşit o impostură universitară demnă de o intere­santă şi savuroasă comedie de bulevard?! □ fragment CONTEMPORANUL IDEEA EUROPEANĂ 3 Nicolae Breban. Foto: Aura Christi Ianuarie 2010

Next