Contemporanul, 2010 (Anul 21, nr. 1-12)
2010-10-01 / nr. 10
Ştefan Borbély Universitatea — ieri Prin gaura cheii clujeanul LUCIAN NĂSTASĂ desfăşoară o extraordinară şi oarecum singulară muncă de istoric al vieţii private intelectuale, cercetând, pe urmele metologice ale lui Bourdieu şi ale şcolii sale, tranzacţiile de bunuri simbolice din mediul universitar umanist românesc din perioada 1864-1948, până acum apărându-i trei volume masive din acest domeniu, toate la Editura Limes a lui Mircea Petean: Tineri din spaţiul românesc la studii în străinătate. 1864-1944 (2006), „Suveranii” universităţilor româneşti. Mecanisme de selecţie şi de promovare a elitei intelectuale (2007), respectiv Intimitatea amfiteatrelor. Ipostaze din viaţa privată a universitarilor „literari". 1864-1948 (2010), cronica de faţă propunându-şi să se ocupe de aceasta din urmă, înainte de a intra în detalii, două precizări de contextualizare şi de substanţă, spuneam că Lucian Năstasă desfăşoară o muncă „oarecum singulară” în peisajul nostru academic, pe simplul motiv că în domeniul biografiilor genealogice cel puţin, contribuţii substanţiale a dat la noi şi Mihai Sorin Rădulescu, pe care autorul clujean îl are în vedere şi-l şi corectează atunci când nevoile o cer. Pe de alta parte, e de precizat din capul locului că, structural cel puţin, Nastasă este un factualist, ceea ce înseamnă că este în stare să citească mii de volume pentru a extrage un singur detaliu relevant (sub aspect bibliografic, lucrarea este impecabilă), ştie ce şi când să citeze (volumul se citeşte cu un zâmbet complice în colţul gurii, majoritatea detaliilor fiind absolut savuroase), dar cu interpretarea stă mai prost, „extensiile” sale umaniste fiind nu o dată amatoristice, aproximative. Aşa că, ori de câte ori istoricul ridică capul din colbul memoriilor pe care le citeşte, pedanteriile ies la suprafaţă, prejudiciind textul. E regretabil că, extrem de plastic fiind, Năstasă nu are simţul ridicolului academic, alternând brusc voluptatea de a privi prin gaura cheii cu o scrobeală catedratică rigidă, involuntar comică, discrepanţa dintre umorul cu care autorul investighează - în prima parte a cărţii, de pildă - nesfârşitele pictaturi şi suspine ale vieţii amoroase ale universitarilor „literari” şi seriozitatea de eprubetă a unor comentarii „din off“ fiind, nu o dată, ucigătoare. La pag. 140, bunăoară, aflăm ce este logodna: „un angajament de căsătorie, o declaraţie de intenţie în faţa familiilor celor doi şi a comunităţii din care fac parte." La pag. 66 ni se spune cu bibliografia franceză de rigoare... - ce este dragostea carnală: „...rezultatul impulsurilor imediate, individul fiind mai puţin predispus la raţiune şi pudoare. [...] Dragostea carnală refuză de obicei angajamentele concrete pentru o stabilitate a legăturii, respinge ideea de cuplu şi de familie în sens clasic [sic!]. Amorul carnal se îndreaptă spre prostituate, femei uşoare, legături întâmplătoare etc., având ca scop satisfacerea rapidă a dorinţelor sexuale [...] Iar acest tip de conduită este favorizat în primul rând de mediul adolescentin şi studenţesc.” [sic!] După Sade, dandysm, decadenţa europeană sau estetismul corporal de care tot vorbeşte descendenţa nietzscheană, până la postmodernism - ca să nu-l mai menţionăm pe Foucault - trebuie să fii cel puţin constipat să scrii asemenea naivităţi, dar ele nu se opresc aici, pedanterii catedratice similare apărând, de regulă, în partea introductivă a fiecărui capitol. Iată, de pildă, o motivaţie pentru impulsul de căsătorie: „indivizii - iar în cazul nostru intelectualii - găsesc în organizarea matrimonială [sic!] principii de existenţă umană relativ [sic!] atrăgătoare şi avantajoase, prin căsătorie căutându-se liniştea căminului, un plus de confort şi mai ales siguranţă.” (p. 73) La pag. 211, Freud ar suferi enorm citind următoarea simplificare eronată: „...agresivitatea este şi o formă de conservare de sine, dar și de a crea un supraeu." Supraeul e cu totul altceva decât personalitatea accentuată compensativă de care vorbesc le Bon și Leonhard, ceea ce vreau să sugerez prin toate aceste exemple - de care cartea abundă - este că Lucian Năstasă trebuie apreciat în limitele disciplinei factuale obiectivante pe care o practică, orice tentativă de generalizare sau de extrapolare intepretativă aducându-i pe nisipuri mişcătoare. Chestiunea e importantă, fiindcă prima jumătate a volumului cel puţin cea dedicată erosului şi extensiilor acesteia, de la logodnă la aventurile extraconjugale pe care le savurează universitarii „literari” - nu explică relevanţa intelectuală a cercetării, concretizată în ipotetica relaţie de condiţionare relativă dintre persoană şi operă. Adică, pot rezona favorabil la ideea că „mereu şi mereu oamenii au avut parcă ceva de ascuns, de disimulat" (p. 7), istoria făcută „prin gaura cheii” justificându-se în consecință ca anecdotică recuperativă, dar nu pot accepta eliminarea operei în favoarea biograficului anecdotizant, adică „imperativul abandonării paradigmei clasice omoperă, în care - spune autorul la pag. 9 - s-au închis până acum numeroase demersuri biografice”, pentru a-și întări ulterior în mod abuziv ideea: „întocmite adeseori dintr-o perspectivă hagiografică, cu menirea evidentă de a ridica statui, de a crea eroi, chiar stereotipuri, prin privilegierea operei în detrimentul vieţii [!!!], multe din ele ocolesc efortul restitutiv al unui veritabil curriculum vitae, ceea ce presupune temeinice anchete arhivistice ori interviuri, prudenţă în recompunerea şi asocierea faptelor şi un excesiv spirit critic." Continuarea demonstraţiei e viciată din start, „opera unor cărturari de la noi" fiind socotită nimic altceva decât „o lamentabilă compilaţie după diversele produse culturale vest-europene, vehiculată pe aici ca ceva [cacofonie...] original şi deosebit", însă persist în a crede că rolul unor incidente biografice şi al cercetării legate de acestea este exclusiv acela de a orienta atenţia asupra operei, de a explica motivaţiile umane profunde ale profilului spiritual al cuiva şi de a releva unele iradieri care nu pot fi explicate fără scrutarea biografiei. Altfel spus, nu faptul că cineva este ascetic în viaţa sa privată mă interesează, ci modul în care ascetismul respectiv este sublimat intelectual sau spiritual, devenind fapt de creaţie. Pot trece peste ciudăţeniile comportamentale ale unui scriitor sau universitar, dacă opera lui este sublimă, bine construită, lucrată cu vocaţie. Acestea sunt aspectele pe care cercetarea - impecabilă, de altfel - a lui Lucian Năstasă nu le explică, nici acolo unde - Hasdeu, de pildă, sau Maiorescu sau E. Lovinescu - ar fi fost nevoie de un efort minim pentru a înţelege conexiunile. Mulţi universitari pe care cartea îi aminteşte s-au implicat în mişcarea legionară, a cărei dimensiune spirituală lipseşte din carte, deşi explică numeroase aderenţe, capitulări sau persecuţii. Se simte, în general, pe parcursul cărţii, o anumită reticenţă a autorului de a înţelege că „homunculii” pe care îi investighează sunt, de fapt, scriitori şi creatori, opera lor desfăşurându-le pe un palier la care, structural din păcate, Lucian Năstasă nu are acces. De aceea, indiferent cum am privi-o, cartea sa reprezintă expresia unui anumit resentiment insidios, explicabil cel puţin - datele psihologice şi personale nu le ştiu... - prin incapacitatea de a accepta că finalitatea unui creator se consumă la nivelul spiritului, nu la acela al materiei. E ca şi cum ai scrie despre părul vopsit al lui Baudelaire, omiţând cu obstinaţie faptul că a mai scris şi Florile Răului... în rest, cartea e savuroasă prin detaliile pe care le conţine, vorbeşte de la sine, neputând fi lăsată din mână până la ultima sa filă. Aflăm din ea, de pildă, că G. Călinescu îşi cunoaşte viitoarea soţie la Şosea, „în jurul unui Peugeot-bébé care se defectase” (p. 138), că Blaga făcea un duş rece în fiecare zi, alaiul său nupţial fiind, cu expresia lui Nichifor Crainic, „expresionist”, că a doua căsătorie a lui Al. Philippide „s-a făcut ţărăneşte, cu lăutari, cu vornicei, cu nuntaşi care au călărit prin prejurul trăsurii, au chiuit şi au dat din pistoale” (p.148), că, neurastenic fiind, Ibrăileanu nu putea fi deranjat, soţia sa Elena circulând pe fereastră, „în dreptul căreia avea un taburet (p. 205), că N. I. Popa şi P. P. Negulescu erau „băutori de lapte”, spre deosebire de Coco Dumitrescu, care, „toate nopţile, şampaniza la Cosma, pe bulevard”, fiind ulterior scutit de la ore pe motivul „extincţiei vocii” (p. 217), sau că mulţi universitari le prescriu consoartelor cum să se îmbrace pentru a corespunde „etichetei” academice, hainele alese fiind, fără excepţie, aseptice, cenuşii, de „fată bătrână”. (Se practică şi azi...) Ibrăileanu „mai toată viaţa a fost obsedat de «microbi», de ideea «infecţiei», ceea ce l-a făcut ca aproape mereu să cultive o igienă dusă la extrem, după fiecare strângere de mână (când o făcea!) se dezinfecta cu alcool, nu era tolerată proximitatea insectelor - ca purtătoare de microbi - clanţele casei sale erau învelite cu vată şi îmbibate cu spirt, chiar capetele ţigărilor erau supuse unui proces de sterilizare înainte de a fi fumate, prin ardere cu chibritul...” (p. 428) în 1938, Nae Ionescu este îndepărtat din învăţământul superior pe motivul „lipsei activităţii ştiinţifice”. Odobescu, redutabil mediator matrimonial, face, la senectute, o obsesie nebună pentru profesoara de geografie Hortensia Racoviţă şi, neobţinând-o, se sinucide cu laudanum; pentru a-şi derula sexualitatea, Blaga expediază de la Viena Corneliei „nenumărate cărţi poştale reprezentând nuduri” (p. 69). Etc. Detalii sunt cu miile, pot fi citite cu o pasiune ardentă... sterilitatea lor spirituală e problema, faptul că nu explică nimic relevant pentru economia operei, pentru realitatea pentru care, de fapt, creatorul faptului de cultură trăieşte („celălalt Eu” - cum spunea Proust). Dincolo de ele, rămase în stadiu anecdotic irelevant (dincolo de inerentul pitoresc pe care îl conţin), se întind câteva dintre liniile demonstrative de forţă ale volumului: decriptarea mecanismelor de promovare şi de tranzacţionare simbolică prin intermediul rudelor, al căsătoriilor şi mezalianţelor, relevarea „clanurilor” universitare care deţin „putere” şi care explică, în bună măsură, „cutuma” încuscririlor, a nepotismului şi a alianţelor venale din mediul universitar de astăzi, adevărate ceauşisme fără Ceauşescu (cabinet 1+ cabinet 2 + CPEX numit prorectori, Senat obedient şi decani...). Mai ales sub aspectul relevării pârghiilor oculte de promovare academică volumul e indispensabil, foarte bine făcut şi, totodată, deprimant, indicând un mecanism pe care foarte mulţi tineri îl resimt traumatic în momentul de faţă: că fără a fi ruda sau fiul cuiva, că fără a-ţi calcula foarte bine apartenenţa la clanuri şi familii de putere, şansa ta de a pătrunde în „Sistem” e aproape nulă. Cu alte cuvinte, că meritocraţia individuală există, fără îndoială, în sistemul universitar actual, fiind însă, de regulă, o anomalie sistemică, un accident... □ INT1M1TAT€A AMFITCATRCLOR Ipostaze din ui£|a privată a universitarilor "literari 1ߣ4.1£3ft _| I.1.11E u noutăţi editoriale ! Corneliu Zeana Nu trădaţi, vă rog! Editura Ideea Europeană, 2010 Cartea pe care o ţineţi în mână este periculoasă. Incomodă, scorţoasă, incendiară fiind, în mod cert, va deranja unele personaje, nelipsite de importanţă, din arena politicii româneşti, care confundă adeseori politica cu diletantismul, trădând interesele susţinute cu atâta patos în campaniile electorale, în mod sigur. Nu trădaţi, vă rog, va alarma edilii capitalei ce se întrec în a distruge „micul Paris” de pe vremuri. Această carte, aşadar, va deranja nu puţină lume prin scenele din viaţa social-politică post-decembristă, cu atât mai mult, cu cât umorul şfichiuitor nu-i este străin nici pe departe autorului. Nici detaşarea... Octombrie 2010 CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ