Contemporanul, 2011 (Anul 22, nr. 1-12)

2011-01-01 / nr. 1

Nicolae Breban Stafia prezentului O stafie cutreieră azi, Europa...” sunau ultra-cunoscutele cuvinte cu care începea, o ştim cu toţii, acel Manifest comunist al lui Marx, pe care, în lipsă de texte teoretice, fondatoare, şi l-au revendicat apoi acei anarhişti ruşi, care s-au botezat bolşevici, pentru a prelua puterea, profitând de criza profundă în care se găsea Rusia ţaristă după sparge­rea frontului. De fapt nu au preluat puterea atunci, doar pretindeau asta, în acel mult comentat, răspân­dit 7 Noiembrie (după stil nou!) deoarece, încă o dată, o putere politică şi administrativă radical nouă, are nevoie de date şi însemne clare care să-i consfinţească posesia asupra bunurilor, instituţiilor, oamenilor etc. De fapt, a durat vreo cinci ani de zile această preluare a puterii, între 1917 şi 1922, când s-a terminat cu adevărat acel teribil război civil, cu forme amestecate, civile şi armate, şi întreaga uria­şă Rusie a fost teatrul unor mişcări sângeroase, apo­caliptice de la stânga la dreapta teritoriului, şi înapoi, chiar şi după pacea de la Brest-Litovsk, sem­nată de Troţki cu şefii armatei germane (care ocupa tot flancul vestic al marii împărăţii), urmând indica­ţiile viclene, pragmatice, ale lui Lenin: „Dă-le tot ce cer cu condiţia să se oprească pe loc!” (Şi contra voin­ţei biroului politic a propriului partid!) Cine contem­plă harta Rusiei europene şi asiatice în acei ani observă că doar o fâşie îngustă, ce mergea de la nord la sud, turtită între uriaşele spaţii prinse la est şi vest de nemţi sau de armatele ţariste albe erau în posesia noii Armate roşii, create şi conduse de Bronstein-Troţki. Putem parafraza acest început, ce suna ca o metaforă a Manifestului... marxist, spunând că şi în România post-decembristă o stafie ne cutreieră pla­iurile şi instituţiile, minţile, obiceiurile, poate chiar şi reflexele, stafia prezentului! Mama mea, de origine şvabă, din sudul Banatului românesc şi sârbesc, în primul an după â89, într-o plimbare prin nordul Moldovei, a spus o frază pe care am reţinut-o, vorbind noi despre revo­luţia română, atât de discutată şi contestată atunci: „Libertatea este cel mai frumos prezent care i s-a făcut României!” Evident, fosta domnişoară Böhmler-Kunert, folosea cuvântul prezent aşa cum îl folosesc nemţii şi englejii, cu sensul de dar. Dar confuzia semantică mi-a dat ideea unui frumos calambur - eu care nu iubesc calambururile! - şi mi-am zis, ani la rând, că Mama avea dreptate: „Libertatea a fost un dar al... prezentului ţării, al nostru, al istoriei hâde a ultimei dictaturi!”. Dar există, cum spun franţujii, şi daruri otrăvite, des cadeaux empoisonnés! Nu, eu nu cred că revoluţia noastră­­ care a fost cu adevărat o revolu­ţie, amestecată cu multiple influenţe, cum se întâm­plă într-o ţară şi istorie în care un eveniment de acet tip nu e organizat, pregătit, şi nu există cadre forma­te pentru a-l gera - adică răzmeriţă, putsh, influen­ţe străine şi o voinţă aproape unanimă de a termina cu cuplul dictatorial! - a fost un dar otrăvit. Nu, a fost la propriu un dar, şi încă unul atât de colosal, de neaşteptat - deşi cu toţii îl visam, cei care mai aveau puterea de a crede, de a visa! - încât ani buni nu ne-a venit să credem că a venit, s-a întâmplat, am scăpat de ei, şi suntem intr-adevăr liberi, total, profund, nesperat de liberi! Dar... ce să faci cu un asemenea, aproape apoca­liptic dar care vine după o jumătate de secol de tira­nie şi tirani, când realitatea, când normalitatea păreau cu totul altele, opuse acelei libertăţi şi demo­craţii de care vârstnicii mai ales îşi aduceau aminte, idilizând nu rareori propriile lor tinereţi şi acel teren, timp, aproape de basm - există şi basme sociale! - în care existau mai multe partide, ziare libere, graniţe deschise, alegeri mai mult sau puţin trucate dar libe­re, manuale şcolare semnate de autori diferiţi care nu concordau totdeauna, respectul real faţă de bise­rică, o istorie mereu cercetată, discutată, o monar­hie, instituţii ce funcţionau nu prin ucazuri de sus, ci printr-o autonomă geranţă, corupţie, e drept, impos­tură, abuzuri discutate adesea în lumina publică a presei. Care exista, diversă, scandaloasă, condusă de unii rechini sau de alţii, naivi, ce dădeau iute fali­ment, dar... exista! Aşa cum am trăit decenii lungi o normalitate întoarsă pe dos, tot aşa, după revoluţie - vedem azi, a fost o revoluţie, ce înseamnă o schimbare radicală a instituţiilor, spiritului societăţii, a conducerii statului şi a conceptului de valoare! - am intrat cu toate pânzele sus într-o realitate atât de tulbure, de contestată, de contradictorie, încât devenea de-a dreptul ficţională! O stafie, din cel mai bun, mai clasic, mai prestigios model literar! Au existat, desigur, unii mai vârstnici sau foar­te vârstnici, din ţară şi din străinătate, care au cre­zut - mai mult au sperat, cred eu! - că s-au întors vremurile de altădată! Alţii, mai realişti, din ţară, au ştiut că în fapt nu există basme sociale, deşi, intr­­adevăr, cum am spus-o în câteva rânduri, cele câte­va zile, trei sau patru, în jurul Crăciunului anului ‘89, au semănat cu un fel de basm, mai bine, cu acea mereu improbabilă, profund ficţională, pură, totală justiţie a basmului! Ca şi în unele piese ale lui Molière sau Shakespeare, când tatăl, venit de peste mări şi ţări, crezut mort de mulţi, îşi recunoaşte pro­geniturile, bunurile sunt retrocedate celor în drept, ticăloşii, atât de truculenţi şi norocoşi până atunci, sunt brusc demascaţi şi anihilaţi, „masele” binevoi­toare se alătură protagoniştilor, printr-un miracol matematic, toate neînţelegerile grave, insurmonta­bile de până atunci se rezolvă cât te-ai şterge la ochi şi, mai ales, se constată o nivelare splendidă a voin­ţelor şi caracterelor; cu toţii sunt magnanimi, înţele­gători, largi în spirit, pacea şi veselia sunt înscrise pe feţele tuturor! Vai, nu, această justiţie de basm nu a durat decât trei zile, apoi, „fireasca” anarhie care se insta­lează după mari surpări şi-a reluat drepturile, în locul „gol”, politic şi social, s-au înfipt, s-au erijat nu unii cetăţeni cumsecade, animaţi de „bune intenţii”, necunoscuţi, urcaţi la balconul ce­ce-ului de pe stra­dă; cum se întâmplă, cei care aveau încă frâiele pute­rii, în primul rând militarii, au cerut concursul unora dintre vechii politicieni care se bucurau de un fel de prestigiu în rândurile unei părţi a populaţiei. Şi în străinătate, revista germană Der Spiegel, una din foile cele mai bine informate din lume, vorbea de Iliescu ca de un posibil „continuator” încă din anii şaptezeci! Sigur, mulţi, foarte mulţi chiar, ar fi vrut să nu fie nici un fel de „continuare”, dar... cu cine?! Unde era Havel al nostru şi, mai ales, unde se afla în acele zile, luni turbulente „catifeaua” revoluţiilor de la nordul României, adică o mişcare fără fricţiuni, fără morţi, datorată unei bune pregătiri a forţelor de opoziţie care erau reale, organizate şi, mai ales, beneficiau de aportul unor instituţii de prestigiu - Biserica catolică! - de o istorie în care astfel de miş­cări se mai făcuseră?! Absenţa unor mişcări de împo­trivire violentă la puterea discreţionară a celor de sus în istoria noastră s-a făcut simţită evident şi în acele zile, luni post-revoluţionare. S-a făcut simţită, de altfel, şi în timpul ultimei dictaturi ceauşiste şi, mai flagrant, în ultimul deceniu când ea, dictatura, a luat forma cu adevărat de coşmar social, uman, psihologic. Unde erau atunci intelectualii noştri, dl. Liiceanu şi compania, care s-au arătat apoi atât de înflăcăraţi, de pătrunşi de fibra „morală”, pozând în victime ale ticăloşilor care nu vor să abandoneze puterea, apelând, cu o naivitate şi impetuozitate ce friza demagogia cea mai curată, la „lichele”, cu aerul unui Savonarola care se ridică contra abuzurilor şi deformărilor credinţei! In Istoria critică a literatu­rii... apărută de curând, dl. Manolescu încă îl plân­ge, după două decenii, pe amicul său, Liiceanu, care ar fi fost o victimă a tuturor acelor sceleraţi, care n-au înţeles, probabil, „curăţenia” şi „dezinteresul” unui intelectual, cu un nume relativ nou, cvasi-necu­­noscut chiar şi pe piaţa cărţii literare, care voia, nu-i ■ ex libris ■ Editura Contemporanul Bogdan Mihai Dascălu, Fiul nisipurilor Colecţia Biblioteca Contemporanul­­ Roman Un roman de excepţie, cu o intrigă de prima mână. Un roman care se citeşte cu sufletul la gură, aşa, să facă locul gol­ a, nu, nu pentru a conduce chiar el, ci pentru ca acel loc să fie ocupat de alţii, curaţi, pricepuţi, reprezentanţi „reali” ai noii liber­tăţi! Da, dar... cine? Unde se aflau aceşti reprezen­tanţi şi... cine anume, ce instanţe să-i aleagă, trieze, numească? Cu ce autoritate? Voiau oare, dnii Manolescu, Liiceanu sau alţii câţiva, răsăriţi peste noapte într-o nouă, aprigă falangă politică, dublată de morala cea mai severă, voiau oare încă o dată cunoscutele tribunale popula­re, susţinute de Armata Roşie? Sau termidorul Revoluţiei franceze, cu acei sublimi Danton, Saint- Just şi Robespierre care s-au măcelărit între ei după ce au urcat pe eşafod crema aristocraţiei, bezmetică, arogantă ea însăşi?! Care... lichele? Cine îşi permite să facă astfel de denominări, de o suspectă şi ridicolă generalitate şi generalizare, căzând în gafa omului de bune intenţii care a fost politicianul Raţiu (care avea totuşi în spate o familie luptătoare în istorie pentru libertatea Românilor din Ardeal), care a vorbit de cele patru milioane de membri de partid? Fiind total nepregă­tiţi, neexperimentaţi în lupta politică şi în opoziţia directă, activă, dnii Liiceanu şi Manolescu au căzut în plasa psihologică a unor outsideri, a unor figuri din emigraţia românească care nu cunoşteau deloc noile realităţi, psihologice mai ales, ale unei mari părţi din populaţia activă şi care, în plus, veneau cu un dor nepotrivit, uşor ridicol, nu lipsit de riscuri - pentru sutele de mii de cetăţeni cu ochii încă tulbu­raţi de marea, aproape brutala noutate, libertatea! - dorul de răzbunare! Da, pentru acestea şi altele, multe altele, pre­zentul acelor zile, luni, ani a devenit cu adevărat o stafie, o apariţie, ceva oarecum cunoscut, care ezită sau nu vrea să ne confere „în sfârşit” acele daruri şi, de ce nu, prerogative ale oricărei stări cunoscute de libertate, de democraţie. Intr-adevăr, aşa cum au crezut nu puţini, atunci, după ‘89, luni, ani în şir, că ni se cuveneau de drept acele prerogative ale orică­rei libertăţi şi democraţii. Erau vizate, mai ales, cele din Vestul Europei, cele idilizate de dinainte de răz­boi. Nici nu e de mirare că mulţi vârstnici şi mai ales tinerii, îmbătaţi de orgoliul revoluţiei, al curajului arătat, al realului martiriu îndurat în zilele sfârşitu­lui de Decembrie, au crezut cu adevărat că drepturi­le cetăţeanului într-o democraţie sunt, de fapt, „logic”, consecinţe imediate, „fireşti” ale unei cu ade­vărat noi stări de fapt, politice şi instituţionale, deoarece, cei mai mulţi erau născuţi, formaţi şi cres­cuţi într-o societate unde toate veneau „de sus” şi aproape orice era posibil dacă centrul voia: liberta­tea, dreptul de a călători, accesul la funcţii, câştigul bănesc erau cu adevărat mai ales prerogative ale sis­temului. Deci, pe scurt, mulţi ar fi vrut un fel de îmbinare între mecanica arbitrară, foarte adesea abuzivă a hiper-centralismului comunist şi formele de libertate burgheză vest-europeană! Nici măcar un basm, ci un hibrid fantezist în logica şi realitatea tot­deauna surprinzătoare, aleatorie şi convulsivă, a unei uriaşe surpări sociale, politice şi instituţionale. Surpare ce cade peste subiecţi, cetăţeni care au trăit decenii lungi, complexe, într-o altă „logică”, într-o altă „realitate”, formându-şi­­ ca să supravieţuiască, ba chiar şi ca să-şi formeze o altă normalitate, fără de care omul comun nu poate rezista în timp şi nici să-şi crească copiii - o imagine cât­ de­ cât acceptabi­lă despre sine. Aşa cum am trăit decenii lungi o normalitate întoarsă pe dos, tot aşa, după revoluţie - vedem azi, a fost o revoluţie, ce înseamnă o schimbare radicală a instituţiilor, spiritului societăţii, a conducerii sta­tului şi a conceptului de valoare! - am intrat cu toate pânzele sus într-o realitate atât de tulbure, de con­testată, de contradictorie încât devenea de-a dreptul ficţională! O stafie, din cel mai bun, mai clasic, mai prestigios model literar! □ fragment Anul Contemporanul (1881-201­1) CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ 3 ianuarie 2011

Next