Contemporanul, 2013 (Anul 24, nr. 1-12)

2013-01-01 / nr. 1

Nicolae Breban Elogiul dictaturii? D­upă revoluţie, e un fapt incontestabil că am câştigat cu toţii în România, indife­rent de zona socială în care ne aflam şi munceam, de regiune, relief, de origini sau de nivel cultural. Unii, totuşi, se pare că au pier­dut, chiar dacă n-o mărturisesc pe faţă sau nu sunt perfect lucizi de aceasta. Au pierdut deşi au câştigat, iată ce paradoxale pot fi evenimentele de acest tip, care apar pe nepusă masă şi deşi sunt aşteptate de mulţi, de foarte mulţi şi de multă vreme, aproape nimeni nu este pregătit pentru ele­­ pentru a le trăi cu adevărat, pentru o nouă adaptare. Nu e greu de observat că au pierdut în primul rând cei care trăiesc şi acţionează în acele zone, le-am spune majore, ale vieţii unui popor - în cele care se ocupă de sănătate, învăţământ şi cultură. Au câştigat­­ pierzând sau pierd mereu, deşi au toate condiţiile sau premisele de a câştiga, de a se bucura de roadele unei reale revoluţii sociale şi instituţiona­le. Printre acestea şi cultura, care este în sfârşit libe­ră. Nu, nu e întristător faptul că acele cunoscute Uniuni de creaţie formate după model sovietic, a compozitorilor, a artiştilor plastici şi a scriitorilor nu mai sunt ce-au fost. Unii se întreabă chiar ce motive ar mai avea acestea de a dura... Ele au fost, însă, după perioada crâncenă şi anti-valorică a stalinis­­mului, focare reale de creaţie. Şi nu numai atât, chiar şi în ultimul deceniu al dictaturii, artiştii, membri ai acestor uniuni au creat zone majore de protest şi rezistenţă în afara creaţiei lor propriu-zise (care avea, atunci, zeci şi sute de mii de cititori, admiratori, cumpărători, susţinători din cele mai diverse straturi ale populaţiei şi în primul rând în intelectualitatea românească, ca şi în acea clasă de mijloc care a existat şi ea, în formele specifice ale unui centralism ideologic şi poliţist. Sau poate toc­mai de aceea­­ că ne aflam intr-un astfel de sistem­. Consumatorii artelor noastre - pentru a folosi un termen care-mi displace! - nu o făceau numai de amorul artei, cei care au trăit atunci lucid şi plenar o ştiu prea bine! - găseau în artă şi litere, în teatru, surse vii, puternice de a spera! De a crede că nu sun­tem totalmente părăsiţi­­ de noroc, cel puţin, şi de steaua noastră, ca indivizi, ca naţiune, ca credinţă! - şi că vechile norme ale creaţiei, valorile aşa cum le ştiam de la cei care ne-au precedat şi cum le profesau şi popoarele libere, continuă să fie, să se manifeste, să lupte, să se opună, în ciuda cenzurilor, a aparatu­lui de partid şi poliţienesc. Scriitorii o duceau greu, ca majoritatea celor din supra-structura socială, şi, după cum se ştie, erau îndrumaţi şi împinşi­­ cu alte metode decât cele apli­cate în stalinism, dar, oricum, cu aceeaşi presiune ideologică şi pecuniară deasupra capului! - produ­când şi aruncând pe piaţă multă maculatură, artă aservită, propagandă politică, mai mult sau mai puţin directă, mai mult sau mai puţin sfruntată, angajată, care era însă bine plătit­ă iar autorii lor împinşi şi susţinuţi binişor în posturi administrati­ve, la Uniunile de creaţie sau la Academie, premiaţi, obţineau uşor vize pentru Vest şi erau scutiţi de sâcâielile obraznice ale ofiţerilor de securitate. Dar, tot în acest timp, cu siguranţă şi într-o formă amplă şi consistentă după ‘64, au început să apară şi opere de valoare­­ certă! Şi care, susţinute de un cor de tineri sau mai puţini tineri critici - unii dintre ei abia ieşiţi din puşcării! - au creat un val formidabil al creaţiei. Şi al încrederii, tot mai susţi­nute şi care se prefira şi în alte straturi ale popula­ţiei, că... e posibilă valoarea! Că e posibilă speranţa şi că, măcar pe acest front îngust şi ne­spectaculos, rezistenţa şi lupta sunt reale. Şi, lucru pe care unii se prefac a-l fi uitat, iar pentru alţii rămâne de domeniul misterului, au apărut, în nici două decenii - da, din nou două decenii! - nu numai opere remar­cabile, dar s-au manifestat public şi personalităţi de prim ordin, în comparaţie cu care, cei care se mişcă azi, după revoluţie, pălesc de-a dreptul, în muzică, artele plastice, cele dramatice şi litere. O să mi se spună că ecoul lor era altul, din cauza acelei camere închise care era lumea comunistă. Sau pentru că cer­cetătorii, exegeţii critici din toate aceste zone de creaţie cam umflau lucrurile, chiar şi când erau valo­roase, pentru a lupta şi în acest fel cu dogmatismul mai mult sau mai puţin subţiat al regimului. Care, în esenţă, era acelaşi. Nu, nu vom întârzia în analize sau explicaţii ale acestei stări de fapt, în primul rând pentru că noi, autorul acestor rânduri, ne simţim parte, cum se spune în justiţie, şi am participat, dar am fost şi sus­ţinut nu numai de critica şi istoria literară, dar şi de un public larg şi, adeseori, foarte iniţiat. Entuziast de-a dreptul. Dar nu e inutil să adâncim puţin feno­menul şi să observăm acest fapt ciudat sau extraor­dinar pentru cei, destul de numeroşi azi în lumea comentatorilor şi a presei, care absolutizează sau transpun tale-quale criteriile libertăţii sociale şi în lumea artei sau a Gândului că, după marele val al Renaşterii, ca şi în timpul ei, în Europa, marile opere, inegalabile azi, ca şi apariţia unor uriaşi crea­tori din zonele diverse şi majore ale creaţiei şi filoso­­fiei s-au afirmat şi s-au remarcat mai ales în momen­tele sociale dar apăsate de tirani şi de tiranie, de pre­judecăţile dure ale nobilimii şi ale bisericii. Pentru a reveni la prezent, trebuie să spunem că Uniunea scriitorilor, mai ales, dar şi celelalte Uniuni de creaţie, nu-şi mai găsesc, locul de prim rang în societate. Păstrează încă un fel de prestigiu instituţio­nal - calitate de care se bucură încă foarte puţine alte instituţii care au curs din vechiul regim şi intr-un fel e normal acest lucru, deoarece revoluţie înseamnă şi schimbarea radicală a instituţiilor. Mai ciudat şi intr-un fel extraordinar e faptul că slujitorii literei şi gândului românesc, nu numai că nu mai sunt cotaţi pe piaţă! - vorbim de artiştii autentici, valoroşi! - dar au pierdut şi acel interes naţional şi public pe care-l aveau scriitorii români înainte de primul şi al doilea mare război. Aceia care au deşteptat norodul, dar au şi pregătit, la Iaşi, Bucureşti şi la Blaj, în Ardeal, Marea Unire a Românilor, ieşirea decisă din zonele de abuzuri, spolieri şi umilinţe ale imperiilor care ne stă­teau în preajmă, şi, împreună cu unii boieri luminaţi, fundarea statului român modern. Nu e vorba aici de a discuta dacă mai e sau nu actuală prezervarea acestui tip de organizaţie cultu­rală, numită Uniune de creaţie, făcută, cum spu­neam, după modelul stalinist; fapt este că, odată cu instalarea unui regim de libertate de mişcare, de informaţie şi comerţ, de apariţie a unei zone ample mediatice, în aceste, credem noi, false forme ale adaptării (deoarece nu ni se pare că felul în care trăim şi suntem organizaţi azi, în libertate socială, corespunde tradiţiei şi voinţei majorităţii) creatorii de valori înalte - inclusiv cei din ştiinţa de vârf, în cercetare! - sunt cumva daţi la o parte, dacă nu calomniaţi şi denigraţi de-a dreptul. Porţile şi pagi­nile manualelor şcolare le sunt închise - după ce decenii la rând, sub comunism, erau insistent insera­te false valori! - iar mass-media în totalitatea ei - inclusiv televiziunile naţionale (care îşi fac parcă un titlu de glorie în a alerga în urma celor comerciale, etalând mai ales ceea ce se vinde şi place, fără să se sinchisească cui şi cărui mediu se adresează). Ţinta este de fiecare dată jos, jos de tot şi, dacă se poate, în formele cele mai directe şi triviale, neocolindu-se efectele groase sau pornografice. Cu grave entorse la adresa limbii, a tradiţiei şi a realelor personalităţi din domeniile creaţiei de care, azi, publicul nu mai are habar! Deoarece, pe canalele de televiziune mai ales, se ocoleşte orice este plicticos! Dar cum de tira­nii comunişti, care în formă dispreţuiau, dar în fapt se temeau de creatorii în artă şi litere şi de acele opere, uneori formidabile, care scăpau prin ochiurile cenzurii multiple şi mereu atente, ne acceptau în cetate şi, vă asigur, nu numai din motive propagan­distice? Şi cum de se întâmplă că azi, supra-structu­ra administrativă şi politică, mai ales la vârful ei, se dezinteresează total de artă şi cultură, miniştrii numiţi la organele de resort se ocupă, mai ales, dacă nu de raţiuni politice atunci de cele mercantile, pecu­niare cu siguranţă — cum ar fi, de exemplu, licitaţii­le din zona patrimoniului! - cu bugete scandalos de infime, de parcă Scrisul românesc şi artele au deve­nit un fel de zonă penibilă, absoletă, a statului, de parcă, odată cu libertatea socială, a trebuit pur şi simplu decapitată literatura română şi autorii care o crează. A dispărut orice interes al statului în ediţii, firmele private nu mai sunt interesate - cum erau, totuşi, comuniştii! - în a-i susţine pe îngrijitorii de ediţii, inşi extrem specializaţi şi rari, nu numai prin pricepere, dar şi printr-un devotament faţă de zona lor, cultura, care se regăseşte rar în alte domenii! - nu mai apar serii de autori clasici şi moderni, faptul că poeţii, romancierii, dramaturgii, criticii şi istoricii literari nu mai sunt chemaţi la rampă vrea oare să însemne... sfârşitul conştiinţei de sine a acestui popor? Sau un atac prost disimulat contra celor care nu s-au angajat iute şi fără rezerve în câmpul politi­cii sau în cel afacerist?! Putem oare înscrie, la modul senin, cele de mai sus în capitolul numit ironic de noi­­ elogiul dictaturii? □ ■ fragment ► Primim î­n condiţiile în care democraţia funcţionează aleatoriu la Uniunea Scriitorilor, consultarea membrilor de rând neintrând în uzanţe, mă văd silit să reacţionez de aici. 1. La ultima şedinţă a Consiliului Uniunii Scriitorilor pe 2012, de la Alba Iulia (15 dec. 2012), dl. Alex. Goldiş şi dna Gabriela Gheorghişor au fost aleşi în Comisia de nominalizare a premiilor pentru cărţile apărute în anul 2012. E lăudabilă decizia US de a încredinţa o sarcină atât de responsabilă unor tineri aflaţi la prima lor carte, care nu au reuşit, încă, să confirme. Problema e că ei fuseseră cooptaţi ca membri titulari ai US cu zece minute mai devreme (!!!), în cadrul aceleiaşi şedinţe. Să fii nominalizat într-un juriu prestigios la nici un sfert de oră de la cooptarea ta în breaslă e realmente o performanţă! De regie, înainte de toate... 2. La şedinţa aceluiaşi Consiliu, s-a votat renun­ţarea la limitarea numărului de mandate pe care le poate îndeplini un preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Au fost consultaţi membrii US înainte de a se lua această decizie, care presupune modificarea unor pre­vederi statutare? 3. Am fost uimit să constat că de pe lista scriitori­lor români selecţionaţi să participe la Târgul de Carte de la Paris, de anul viitor, lipseşte numele Magdei Cârneci, a cărei plecare de la conducerea ICR Paris mulţi scriitori şi oameni de cultură francezi o regretă. Era un gest de bun-simţ să fie inclusă... Ştefan Borbély Nedumeriri Modul în care funcţionează democraţia la USR Nu, nu e întristător faptul că acele cunoscute Uniuni de creaţie formate , după model sovietic, a compozitorilor, a artiştilor plastici şi a scriitorilor nu mai sunt ce-au fost. Unii se întreabă chiar ce motive ar mai avea acestea de a dura... A­t Ianuarie 2013 CONTEMPORANUL IDEEA EUROPEANĂ prrémiti

Next