Contemporanul, 2016 (Anul 27, nr. 1-12)

2016-01-01 / nr. 1

C­e interesant îmi pare şi ciudat de actual acest prăfuit principiu al au­tonomiei artei. Sunt în stare a-l compara­­ în haosul mediatic şi în dezordinea teoriilor literare care domină azi con­tinentul, a compris post-modernismul! - cu lupta bisericii catolice - a bisericii creştine tout courd­­­ contra modernizărilor şi actualizărilor de orice fel pe care vor să i-o impună unii reformatori. Poate că nu l-am fi re­descoperit şi arborat pe priflamele noastre literare, eu şi grupul literar căruia îi aparţineam, dacă grosolana doctrină marxistă aplicată de noii stăpâni comunişti ai României anilor cincizeci şi şaizeci, nu ne-ar fi împins în braţele ei, revelând-o ca singura posibilitate nu numai de luptă contra dogmatismului stalinist, dar şi de salvare a noastră în turbionul curentelor şi modelor culturale care au potopit perioada postbelică - modernismul excesiv, surrealismul invadant, le nouveau roman, tel-quel­lismul, tex­­tualismul, autenticismul şi altele din aceeaşi făină. In anii post-stalinişti, zeci şi zeci de mii de oameni s-au hrănit - şi nu numai estetic! - din puţinele creaţii care îl afirmau, acest principiu al artei pentru artă şi nu arta aservită vreunei mo­rale, oricât de apăsătoare sau de luminată. Pe noi, pe câţiva care credeam în acest principiu esenţial al creaţiei şi îl practicam cum puteam noi mai bine, ne-a ajutat, printre altele, şi faptul de a ne deosebi nu numai inamicii literari sau politici, Nicolae Breban Dictaturile dar şi să ne definim maeştrii. Şi nu a fost întâm­plător că i-am revendicat pe Titu Maiorescu sau pe Lucian Blaga, interzişi şi calomniaţi, batjoco­riţi de oricine avea chef, răsfoind nopţile şi comen­tând în lungi discuţii textele lor, pe cei care voiam şi credeam noi a ne fi maeştri­­ români sau euro­peni. Tot dictatura, probabil, dar şi o nesiguranţă a criteriilor, atunci, la începuturi, ne-a făcut să cercetăm şi să-i invocăm mereu pe acei magiştri posibili, cei vii sau cei de hârtie, nu conta! Nu ne păsa de interdicţii şi nici de mode - e adevărat, în plin stalinism şi apoi în ceea ce s-a numit cvasi-liberalizarea care a durat vreun deceniu, nu mai mult, modele culturale nu bântuiau cu pute­rea cu care reuşesc azi să-i ameţească pe unii! - trăiam un fel de uşoară şi stabilă frenezie de tip paşoptist, dacă vreţi, da, entuziasmul celor ce des­coperă lucruri deja ştiute, dar care se află într-o luptă totală cu realitatea. Nu numai cu cea poli­tică şi românească, dar şi cu cea a continentului, plaga realismului socialist se întinsese pe zone mari şi în Vest. Nimic nu era adevărat şi nu avea valoare în artă şi creaţie dacă nu vehicula ideile transformării societăţii, ale omului nou, ale luptei contra capitalului şi contra Bisericii. Contra ori­cărei tradiţii naţionale, în fond, contra bunul simţ moştenit de la înaintaşi, presupunându-se ferm că aceştia fuseseră naivi sau stupizi, în diferite şi colorate forme, în cel mai bun caz. Nu e greu de observat că otrava îmbietoare a dictaturii şi a dictaturilor secolului trecut e de­parte de a se fi risipit; o regăsim, ca o apă freatică, mereu vivace şi prezentă în multe, foarte multe reprezentări, afecte şi forme ale gândirii sau crea­ţiei. De parcă nostalgia după sloganurile extre­miste ar fi mai puternică decât ceea ce au îndurat generaţiile de sute de mii, de milioane care le-au trăit. Visul despre omul nou, de exemplu! Sunt nu puţini comentatori inteligenţi în România de azi care constată că acest om nou, mă rog, poate altfel decât l-au imaginat doctrinarii marxist-leninişti, există cu adevărat. S-a născut şi trăieşte printre noi, în forma unui fel de marţian ideatic, abil şi truculent, ignorându-se uneori el însuşi în această postură! Confundând, aceşti exegeţi, in­dividul contemporan care, evident, nu mai poate în nici un fel să semene cu acel Roman postbelic care ar fi evoluat normal dacă n-ar fi apărut pe­rioada comunistă­­ cu cel ce populează azi terito­riul patriei. Ca şi ideile de patrie sau patriotism, miturile României vechi ridiculizate de ultima dictatură care multor tineri, azi, li se par false sau inutile, dacă nu ridicole de-a dreptul. Poate şi credinţa unora că... nimic din ce s-a întâmplat nu e adevărat, totul prăbuşindu-se într-o mascaradă: revoluţia, schimbarea conducă­torilor, a instituţiilor, a Constituţiei, realitatea şi activitatea parlamentului, libertatea presei etc. Nu, noi nu negăm că dictatura - mai bine zis dic­taturile comuniste - şi-au pus efigia pe multe din­tre reflexele şi modul nostru de a gândi. Deoarece, ea, tipul de dictatură aşa-zis comunistă, deşi părea fundamental nouă, importată cum era de o dictatură, mai abitir decât o răzmeriţă populară, aduce lumea în stradă, adică le permite unora, ba îi şi încurajează, să-şi manifeste deschis şi sincer, pasiunile, frustrările, pretenţiile, oricât ar părea ele de nebuloase aiurea şi aplicată de inşi ieşiţi din lumpenul pro­letariatului, corespundea poate unor deziderate şi fabuloase speranţe ale acelor indivizi care, cum o spuneam, vor oriunde şi oricând să se realizeze iute şi cu orice preţ, inşi profund frustraţi de ne­cazuri reale sau false şi pentru care ideologia re­­sentimentară de tip marxist-leninist-stalinistă sosea la una din cele mai potrivite şi fericite în­tâlniri cu istoria! Cu existenţa lor! Dictaturile - unele dintre ele, cele curate, revoluţionare, profund umaniste mai ales! - se­pară decis destinele şi urcă şi aduc la suprafaţa conştiinţei multora adevăruri despre ei înşişi şi despre cei din jur pe care nu le-ar fi bănuit nicio­dată, poate. O presiune puternică şi durabilă so­cial, chiar dacă nu-i schimbă total pe oameni, dar, ca o boală gravă sau o catastrofă, îi împinge să-şi acomodeze firea şi reflexele, în primii ani, cu spe­ranţa că totul e trecător şi că lucrurile se vor nor­maliza. Apoi, cum nu apare nici un alt fel de catastrofă, fericită de astă dată, ei, bieţii oameni, înţeleg că normalitatea este cea care tocmai s-a instalat. Dacă toată lumea spune că eşti beat, te duci să te culci!... Acomodarea, adaptarea la situaţii noi, abrupt apărute, sunt procese extrem de compli­cate, de dureroase, seamănă cu o tortură ne­aparentă, dar instinctul supravieţuirii e mai puternic­­ al tău şi al familei care depinde de tine, al bătrânilor tăi care, cu capul înfundat în vechiul aparat de radio, ascultă posturi străine care ne încurajează. O dictatură, mai abitir decât o răz­meriţă populară, aduce lumea în stradă, adică le permite unora, ba îi şi încurajează, să-şi mani­feste deschis şi sincer, pasiunile, frustrările, pre­tenţiile, oricât ar părea ele de nebuloase! Partidul va da speranţe oamenilor, cele mai îndrăzneţe vi­suri se vor realiza! Strâns uniţi în jurul lui şi al Tovarăşului! Era singura condiţie pentru realiza­rea tuturor dorinţelor, nota bene­­ ale celor con­sideraţi oameni juşti, de-ai noştri şi nu lifte păgâne, exploatatori fără inimă, setoşi de sângele poporului! Profitorii neruşinaţi ai istoriei şi ai avuţiei naţionale etc., etc. Cine ar putea spune cât adevăr şi câtă min­ciună­­ obraznică sau abilă, totodată, se amesteca în aceste sloganuri, unele importate direct de la Ruşi, altele confecţionate ad-hoc. Uneori, se ştie, minciunile cele mai grosolane, intr-un anumit context, înscenat cu o anume experienţă şi abili­tate, prind conturul unor adevăruri de mult aş­teptate şi absolut iluminatorii. Vezi fantastica maşină de propagandă a naziştilor germani, au­tori principali: Hitler şi Goebbels, care, excelenţi regizori ai unui astfel de entuziasm comandat, preluând semne şi forme ale imperiului roman, ale legionarilor şi centurionilor care paradau cu semne ale puterii şi justiţiei - cum erau fasciile purtate de lictori, dar şi steagurile metalice, co­loanele nesfârşite de stindarde, unifomele negre sau brune cu vulturi şi cap de mort, marşurile ca­denţate şi nesfârşite, braţul ridcat în salutul de tip roman, ca şi altele ce s-au numit apoi o este­tică a puterii şi care era cu adevărat dificil să nu-i inflameze pe unii. Pe mulţi, pe foarte mulţi tineri şi tinere, antrenaţi cu ani înainte în grupuri spe­cifice, susţinuţi în pasiunile şi sporturile lor, spe­­culându-se cu o formidabilă abilitate şi insistenţă nemulţumirea eternă a tânărului faţă de prezent, cel dominat de adulţi, frustrările sale din cercul îngust al familiei sau al şcolii. Sau al atelierelor, al fabricii. □ ■ Fragment Anul Contemporanul­m 135 ■ Editorial Ianuarie 2016 CONTEMPORANUL IDEEA EUROPEANĂ

Next