Contemporanul, 2017 (Anul 28, nr. 1-12)

2017-06-01 / nr. 6

Odă (în metru antic) Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată; Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi, Ochii mei 'nălţăm visători la steaua Singurătăţii. Când deodată tu răsărişi în cale-mi, Suferinţă tu, dureros de dulce, Până-n fund băui voluptatea morţii Ne-ndurătoare. Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus, Ori ca hercul înveninat de haina-i; Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele mării. De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet, Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări Pot să mai re-nviu luminos din el ca Pasărea Phoenix? Piară-mi ochii tulburători din cale, Vino iar în sân, nepăsare tristă; Ca să pot muri liniştit, pe mine Mie redă-ma! Glossă Vreme trece, vreme vine, Toate-s vechi şi nouă toate; Ce e rău şi ce e bine Tu te-ntreabă şi socoate; Nu spera şi nu ai teamă, Ce e val ca valul trece; De te-ndeamnă, de te cheamă, Tu rămâi la toate rece. Multe trec pe dinainte, In auz ne sună multe, Cine ţine toate minte Şi ar sta să le asculte?... Tu aşează-te deoparte, Regăsindu-te pe tine, Când cu zgomote deşarte Vreme trece, vreme vine. Nici încline a ei limbă Recea cumpăn-a gândirii înspre clipa ce se schimbă Pentru masca fericirii, Ce din moartea ei se naşte Şi o clipă ţine poate; Pentru cine o cunoaşte Toate-s vechi şi nouă toate. Privitor ca la teatru Tu în lume să te-nchipui: Joace unul şi pe patru, Totuşi tu ghici-vei chipui, Şi de plânge, de se ceartă, Tu în colţ petreci în tine Şi-nţelegi din a lor artă Ce e rău şi ce e bine. Viitorul şi trecutul Sunt a filei două feţe, Vede-n capăt începutul Cine ştie să le-nveţe; Tot ce-a fost ori o să fie în prezent le-avem pe toate, Dar de-a lor zădărnicie Te întreabă şi socoate. Căci aceloraşi mijloace Se supun câte există, Şi de mii de ani încoace Lumea-i veselă şi tristă; Alte măşti, aceeaşi piesă, Alte guri, aceeaşi gamă, Amăgit atât de-adese Nu spera şi nu ai teamă. Nu spera când vezi mişeii La izbândă făcând punte, Te-or întrece nătărăii, De ai fi cu stea în frunte; Teamă n-ai, că ta-vor iarăşi între dânşii să se plece, Nu te prinde lor tovarăş, Ce e val, ca valul trece. Cu un cântec de sirenă, Lumea-ntinde lucii mreje; Ca să schimbe-actorii-n scenă, Te momeşte în vârteje; Tu pe-alături te strecoară, Nu băga nici chiar de seamă, Din cărarea ta afară De te-ndeamnă, de te cheamă. De te-ating, să feri în laturi, De hulesc, să taci din gură; Ce mai vrei cu-a tale sfaturi, Dacă ştii a lor măsură; Zică toţi ce vor să zică, Treacă-n lume cine-o trece; Ca să nu-ndrăgeşti nimică, Tu rămâi la toate rece. Tu rămâi la toate rece, De te-ndeamnă, de te cheamă; Ce e val, ca valul trece, Nu spera şi nu ai teamă; Te întreabă şi socoate Ce e rău şi ce e bine; Toate-s vechi şi nouă toate: Vreme trece, vreme vine. Decembrie, 1883 Rugăciunea unui dac Pe când nu era moarte, nimic nemuritor, Nici sâmburul luminii de viaţă dătător, Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeuna, Căci unul erau toate şi totul era una; Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată, Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi? El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii Şi din noian de ape puteri au dat scânteii, El zeilor dă suflet şi lumii fericire, El este-al omenitei isvor de mântuire Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i, El este moartea morţii şi învierea vieţii! Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei, Şi inima-mi împlut-au cu farmecele milei, în vuietul de vânturi auzit-am a lui mers Şi-n glas purtat de cântec simţit duiosu-i viers, Şi tot pe lâng-acestea cerşesc înc-un adaos Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos! Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă, Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă, S-asculte orice gură, ce-ar vrea ca să mă râdă, Puteri să puie-n braţul ce-ar sta să mă ucidă, Ş-acela dintre oameni devină cel întâi Ce mi-a răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi. Gonit de toată lumea prin anii mei să trec, Pân’ ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrime e sec, Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte, C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte, Că chinul şi durerea simţirea-mi a-mpietrit-o, Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor... Poate-oi uita durerea-mi şi voi putea sa mor. Străin şi făr’ de lege de voi muri - atunce Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l-atunce, Ş-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă, Ce-o să amuţe cânii, ca inima-mi s-o rumpă, Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă, îndură-te, stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă! Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc. Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec, Spre ură şi blestemuri aş vrea să te înduplec, Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă! 1879, 1 septembrie 13 iunie 2017 CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ Antologiile Contemporanul Mihai Eminescu antologia CONTE