Contemporanul, 2018 (Anul 29, nr. 1-12)

2018-01-01 / nr. 1

P Nicolae Breban Trecerea prin infern­ rivind azi în urmă, peste balustrada atâtor decenii, sunt încă o dată aproape amuzat şi cumva nedume­rit: cum e posibil ca un tinerel de 14, 15, 16 ani, nelipsit de anume calităţi cum erau o sigură inteligenţă încă prost, insuficient hrănită, sau o sensibilitate vie până la rană, să treacă atât de vesel, de vorbăreţ şi de senin, aproape nepăsă­tor prin infern?! Deoarece stalinismul românesc a fost cu adevărat şi până la fund o formă, o ma­triţă a ceea ce noi ştim că e iadul, cel social, acel infern pe care-l citim şi recoltăm doar în episoade disparate şi transmise de voci răzleţe şi intricate, nesigure ele însele dacă traversează cu adevărat o asemenea teribilă încercare, neverosimilă, care nu e croită pentru fiinţe umane, scene, voci, ima­gini şi confesiuni, aproape zgomote şi strigăte parcă din Evul Mediu timpuriu. De la Dante­la William Blake, la Misterele religioase cu acel aer de paralizie religioasă, susţinute de Cântul Gre­gorian ce pulsează ca o lamentaţie nesfârşită a unor chinuri, pasiuni ce nu pot fi decât sugerate şi atinse doar în treacăt dintr-o superstiţie înspăi­mântată şi mereu mai presus de raţiune, istorii cu vrăjitoare arse pe rug, tinere femei destoinice ce se făcuseră cumva remarcate prin unele cali­tăţi iute depistate de şobolanii vivace ai unei so­cietăţi aflate într-o anume, insuportabilă febră a adevărului. E suficient să parcurgem în grabă pânzele flamande ale dinastiei Bruegel, printre altele, pentru „a citi” caracterele, schimonoselile de groază şi stupefacţie, privirile pline de acea ură satisfăcută a demonilor cu chip hybrid, şi uman, cerul greu şi apăsător aplecat peste acele vieţi reduse, turtite şi biciuite de voinţe atât de dezordonate şi de o atât de isterică impulsiune, încât nu puteau veni decât dintr-un subsol al pre­­destinaţiei. Dintr-un întortochiat coridor al pof­telor unor uriaşi creatori ai suferinţei, semi-zei şi semi-reptile totodată, predatori născuţi cu vocaţia dezmembrării, a creării mereu insatisfăcute a unor şiruri de umilinţe nesfârşite ale cărnii şi spi­ritului, a infinitei şi bolborositei bucurii a terfeli­rii a tot ce s-a născut odată demn şi echilibrat, nobil pe acest pământ!... Dar, ciudat, tinerelul cam zăpăcit, vorbăreţ şi excesiv în gesticulaţie, aprins aproape în fie­care ceas al nesfârşitei sale adolescenţe de idei, unele mai năstruşnice decât altele, avid de cărţi şi de ceea ce credea el că putea fi o prietenie mas­culină, atras aproape nesăţios de celălalt sex, fe­tele, cele care îl întreceau cu câţiva ani sau tinerele femei, care îi apăreau adesea ca sosite de pe un alt tărâm, dar nu fiinţe angelice, ci, cumva, demoni atrăgători, cu un veşnic zâmbet ironic desenat pe gurile uneori pofticioase şi rele, amu­zate mereu de ceea ce nu se vedea, fiinţe oarecum atotputernice deţinând dacă nu un mister, oricum forţe inanalizabile, capabile de o luciditate a sar­casmului greu de definit!... Abia mai târziu, mult mai târziu, dacă ne aflăm în sfera şi în timpul mişcărilor psihice ce se mişcă adesea în ciclu, el, acel fost tinerel, aproape bolnav de propria-i tine­reţe şi adolescenţă care îl vor ţine nepermis de captiv încă mulţi ani, va observa că aceste fiinţe atracţioase şi semi-demonice sunt, totodată şi cu o iuţeală ce nu se datorează decât leneviei aten­ţiei noastre, imperfecţiunii ochiului, faptul bui­măcitor, repetabil la infinit - când un lucru, când contrariul lui­, da, ele sunt cu adevărat ceea ce suntem noi înşine, aşa-numiţii bărbaţi, dar şi alt­ceva, total opus şi advers nu rareori, contradicto­riu uneori până la exces. Până la marginile unei mirări ce se apropie iute de o suferinţă greu de descris, imposibil uneori de suportat şi care ne împinge în acte şi logici de­ un infantilism grotesc. Am trecut cu greu şi, mai ştii, poate nu am trecut niciodată de acea invizibilă barieră a pu­bertăţii, momentul şi locul unde are loc acel mi­racol nevăzut şi etern, numit de mine despicarea sexelor, despărţirea de „noi înşine” ar spune un poet, cel mereu îndurerat de o pierdere pe care nu o poate înţelege. Sau, mai ştii, de o victorie pentru care nu s-a născut încă, sau una pentru care s-au născut pururea alţii, mai obraznici şi brutal-ne­­păsători faţă de realităţile inefabile şi tiranice la extrem ale acestei lumi posibile, în care am căzut, fără îndoială, dar nu ne putem opri de a cădea mereu! Ar trebui, ca atâţia alţii, indivizi respecta­bili pe care îi cunosc sau i-am citit, să-mi admir adolescenţa şi împreună cu atâţia cântăreţi ai lumii să împing şi să depozitez acolo aşa-zisul noroc ce ni se cuvine sau împlinirea persoanei, în acel timp, în acel trup elastic şi viu, în acea me­morie de atâtea ori triumfătoare în victorii peri­sabile şi laşă, decis lasă în faţa atâtor angaja­mente grave şi luate în pripă, ba mai mult­­ să conserv o admiraţie dusă până la nostalgie şi au­­toadoraţie faţă de acea vârstă, de o experienţă co­lorată, orbită de senzaţii, sufocată de noutăţi şi de măruntele acte absurde ale unei foste fiinţe ce se hră­nea mereu din scornelile, din poveştile şi semiminciu­­nile altora, numiţi adulţi, sau hrănită până la nesaţ din cărţi citite iute, în fasci­cole şi unde te trezeşti de­odată confuz şi părăsit, dar surescitat şi animat de o stare ciudată, febrilă, ca un trup ce eşuează dintr-un naufragiu pe un ţărm exo­tic, unde vechiul şi ternul posibil devine deodată de o bogăţie şi de o fertilitate fantastică, iar lumea, na­tura, forţele ei ni se supun cu o servilitate ce ne preface deodată dacă nu în profeţi, oricum intr-un fel de zeităţi minore, o realitate înţelegă­toare, în sfârşit, faţă de veş­nica, dureroasa problemă a aproape oricărui imberb - nepotrivirea lui chinuitoare cu lumea! Una trecă­toare, poate, ca şi lumea aşa-zisă, care, în fapt, nu e mereu decât doar o parte a ei, cea care i se arată lui, atunci, sau i se ascunde, după momentele sale capricioase de oboseală sau de reverie. Adesea, da, adesea sau poate prea adesea în deceniile care au urmat, în anii zisei mele matu­rităţi, privind înapoi nu am ştiut prea bine ce să fac, unde să aşez, ce preţ să-i confer acelei epoci a fiinţei mele, dar şi a fiinţei umane tout court, des­pre care atâtea spirite remarcabile exclamă şi o încarcă cu atribute dificil de crezut; ba, mai mult, o abstractizează şi o transformă în mit, aruncând asupra originii omului şi a societăţii umane aceeaşi hlamidă ce se nutreşte nesăţios din exotic şi mirabil, un transfer colosal al fiinţei umane се-şi vrea transfigurată şi oarecum fixată în etern o scurtă, fugace şi discutabilă stare. O vârstă spi­rituală sau un labirint, pur şi simplu. Unul, ade­sea, târziu descoperit şi acceptat. Revin, iată, obsedat, încercând poate s-o în­ţeleg la nesfârşit, la ceea ce pot numi tinereţea, adolescenţa mai exact, un loc, poate singurul loc în ceea ce numim trecut sau prezent în care putem şi vrem să expediem acel mister de care, se spune, ar fi încărcată existenţa noastră teres­tră. Sau, mai ştii, aceasta poate fi o boală a mo­dernităţii noastre care pare a nu se mai sfârşi. Deoarece anticii, Grecii mai ales, descoperiseră şi o altă vârstă a misterului fiinţei: senectutea plim­­băreaţă, peripatetică, adică să gândeşti mergând, sau în cerc, în hemiciclu şi acest Gând, iată, se poate transforma în ceea ce apoi s-a numit dialog, oare nu facem şi noi asta, mereu, opunându-ne nouă înşine în atâtea certuri tăcute ce răsună uneori asurzitor între pereţii propriului nostru craniu. Numai că acel geniu suprem, numit Es­­chil sau Aiskilos, inspirat şi probabil sălbăticit de o singurătate pe care nu o mai putea suporta a expulzat aceste contradicţii articulate, sonore şi, să zicem, logice, pe o suprafaţă abia înălţată de­asupra solului, făcută din scânduri, proiectând în spatele acestor voci, care purtau măşti ale sufe­rinţei, mirării şi groazei, nişte umbre abia mişcă­toare care rezonau monoton, în fundal, un cor. Ca o incantaţie guturală, o muzică din cuvinte, sim­plă, aproape barbară şi probabil, adesea acompa­niată de sunete de flaut, de nai păstoresc, de ghitare simple, numite lire ce au devenit apoi în­semnul acelor vagabonzi blânzi şi truculenţi, nu­miţi aezi. Apoi s-a ivit un alt spirit neliniştit şi a mai adăugat o persoană celor doi ce se agitau pe acele scânduri abia înălţate, numit Sofocle. Apoi Euri­pide. Şi au fost trei cei care se opuneau unii altora pe acele scândurele şi împreună sorţii. Şi aceştia trei, puţini în aparenţă, cel puţin după număr, erau tiranic, mereu urmăriţi, când cu milă sau cu mirări disproporţionate, susţinuţi sau şicanaţi de ecoul, de rezonanţa mormăită sau strigată a Co­rului, dar au reuşit printr-un ciudat miracol, ne­desluşit bine nici până azi, să pătrundă, să afronteze cu o cutezanţă rară, numită, cu sigu­ranţă, geniu şi să despice câteva din problemele şi întrebările care îi aşteptau de secole şi care vor lăsa apoi o dâră grea, de neconfundat în toate aşa­­zisele mari evenimente ale umanităţii care i-au urmat. □ ♦ Din voi. Viaţa mea, Editura Polirom, 2017 ■ Editorial Semnal editorial Friedrich Nietzsche Noi - filologii Traducere, studiu introductiv şi note de Vasile Muscă Ar trebui, ca atâţia alţii, indivizi respectabili pe care îi cunosc sau i-am citit, să-mi admir adolescenţa şi împreună cu atâţia cântăreţi ai lumii să împing şi să depozitez acolo aşa-zisul noroc ce ni se cuvine 3 CONTEMPORANUL IDEEA EUROPEANĂ Ianuarie 2018

Next