Contemporanul, 2018 (Anul 29, nr. 1-12)

2018-02-01 / nr. 2

14 CONTEMPORANUL IDEEA EUROPEANĂ Poemul lunii Mihai Eminescu Rugăciunea unui dac Pe când nu era moarte, nimic nemuritor, Nici sâmburul luminii de viaţă dătător, Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna, Căci unul erau toate şi totul era una; Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată, Ре-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi? El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii Şi din noian de ape puteri au dat scânteii, El zeilor dă suflet şi lumii fericire, El este-al omenitei isvor de mântuire Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i, El este moartea morţii şi învierea vieţii! Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei, Şi inima-mi împlut-au cu farmecele milei, In vuietul de vânturi auzit-am a lui mers Şi-n glas purtat de cântec simţit duiosu-i viers, Şi tot pe lâng-acestea cerşesc înc-un adaos Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos! Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă, Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă, S-asculte orice gură, се-ar vrea ca să mă râdă, Puteri să puie-n braţul се-ar sta să mă ucidă, Ş-acela dintre oameni devină cel întâi Ce mi-a răpi chiar piatra се-oi pune-o căpătâi. Gonit de toată lumea prin anii mei să trec, Pân’ се-oi simţi că ochiu-mi de lacrime e sec, Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte, C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte, Că chinul şi durerea simţirea-mi a-mpietrit-o, Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o - Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor... Poate-oi uita durerea-mi şi voi putea sa mor. Străin şi făr’ de lege de voi muri - atunce Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l-arunce, Ş-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă, Ce-o să amuţe cânii, ca inima-mi s-o rumpă, Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă, Indură-te, stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă! Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc. Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec, Spre ură şi blestemuri aş vrea să te înduplec, Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă! ›=›: Transilvania şi din Banat să dorească ’ Marea Unire. Bănăţeanul Aurel C. Po­­povici (1863-1917), fost semnatar al Me­morandumului, încă se mai iluziona, în 1906, că e posibilă o Mitteleuropa, propunând realizarea unei federaţii echitabile, sub titulatura Statele Unite ale Austriei Mari. Dar şi el a suferit o con­damnare, la patru ani de închisoare, din partea autorităţilor ungureşti, refugiindu-se în România, unde devine „convorbirist”, apoi director la „Să­­mănătorul”, în 1908-1909, ca preţuitor al gândirii eminesciene. Emblematice pentru relaţia strâmbă dintre autohtoni şi periferici sunt şi scrisorile lui Sever Dan, datând din 1906, reproduse de Mircea Pla­ton, şi care surprind ceea ce s-ar putea numi „zombificarea colonială” la care erau supuşi româ­nii ardeleni. Ţinuţi în izolare informaţională faţă de existenţa României, tinerii de la „posomorâta şcoală a piariştilor din Cluj” au auzit întâia oară despre Ţară de la colegii lor unguri, care vorbeau despre un tărâm „cu foarte mulţi oameni bogaţi «boieri ce risipesc parale multe pe la noi, şi vor­besc minunat, neobişnuit de muzical, româ­neşte».”5 Atunci a început învăţăceilor să le crească inima „auzind odată de la unguri şi laude la adresa graiului românesc, pe care, aşa cum se aude prin ţinuturile noastre, ei numai batjocori îl ştiau, ales dacă-i treceau prin felul lor pocit de a se esprima. Mă ardea tare dorul să cunosc mai bine ţara românească, după ce din călătoria mea prin Bucovina - ei, şi prin cetirea publicaţiilor cu­rentului nou - mă încredinţasem că suntem noi cu totul altfel decum ne închipuiam. Că avem şi noi istoria noastră plină de mândrii, avem pă­mântul nostru cu totul deosebit de alte pămân­turi, avem cultura şi firea noastră, avem monumentele de tot soiul ce poartă în tot unghiu­­leţul pecetea sufletului nostru, că avem şi noi, ca toate popoarele civilizate - asta ni se trăgea mai mult la îndoială de cătră Unguri - voinţa nefere­cată şi puterile ce se îndreptau spre scopuri pro­prii.” 6­7 Se detaliază aici voinţa seculară a cucerito­rilor de a deforma şi de a extermina o naţiune „zombificând-o”, strategie asiatică de mancurti­­zare sub spoiala unei false civilizaţii. Şi mai re­zultă un adevăr fundamental: că limba unui popor atinge plenitudinea numai în liber­tate. Enclavizarea duce la sărăcirea ei, hibridizare ce se vede cel mai bine în strădaniile monstruoase ale Rusiei de a strangula limba română în Basarabia prin doctrina criminală a moldovenismu­lui. Sever Dan observă fenomenul şi-n Ardeal: „In casă la noi se vorbia numai româneşte, dar, ca pretutindeni de la Blaj în sus, la ţară - foarte stricat. Prieteni mai mari nu aveam, cărţi pentru vârsta mea nu se găseau în româneşte. Şi ce e mai mult, nu cunoaşteam trecutul ne­amului meu, căruia de la Unguri îi au­­ziam epitete d’al de «puturos, opincar, urs» şi nu ştiam că avem şi noi oraşe, ce­tăţi, mănăstiri, instituţii culturale, ceea ce ar fi dat conştiinţă de neam unui su­flet de licean pe a cincia, a şasea, cum eram. ‘ Să ne mai mirăm de ce, astăzi, se înregistrează o agresiune fără precedent la adresa şcolii româneşti, cu eliminarea Istoriei Românilor din programă, în corul de lamentări care ajung până în sânul unei Academii siderate, dar fără nici o putinţă de a impune voinţa unei direcţii naţionale la nivel de Minister? România trăieşte astăzi o obscură răsturnare a ra­portului dintre majoritate şi o minoritate invizibilă, dar care ne decide viitorul. Cum să ne explicăm altfel întâmpinarea Apelului adresat naţiunii de către 101 academicieni pentru salvarea identităţii româneşti? Va să zică, 101 academicieni s-au văzut imediat contracaraţi de 28 de „tineri” istorici, „revoltaţi” că Academia vrea să ne întoarcem la naţional-comunismul ceauşist, vrea să întoarcem spatele Europei! Ului­tor! Aceşti tineri spălaţi pe creier, fără simţul rea­lităţii şi al istoriei, indică gradul urii de sine la care au ajuns, după spusa lui Eminescu: Ei braţul tău înarmă ca să loveşti în tine.­­ Şi pe voi contra voastră la luptă ei ră­mân. Să vedem şi concluzia lui Mircea Platon: „Sentimentul de libertate pe care îl resimţea Dan trecând Carpaţii care sepa­rau monarhia austro-maghiară de România Mică de atunci e salvator pentru noi astăzi. Azi, când nu mai avem ce Carpaţi să trecem pentru a ne re­găsi ţara, azi când toată România arată ca o pro­vincie tristă a unui imperiu muribund, singura graniţă pe care o mai putem trece pentru a ne vi­­gora este graniţa trecutului. Şi această graniţă se chinuie noii câini de pază să o facă impenetrabilă abolind cunoaşterea istoriografică, înlocuind în­trebările ridicate şi răspunsurile date de istorie cu falsele ei catehisme cu întrebări şi răspunsuri prefabricate după model iacobin de apologeţii noii ordini suprastatale şi supranaţionale de astăzi. Doar de astăzi. Pentru că fără ieri şi cu un mâine contrafăcut.”8 Marea enigmă a acestei ţări stă în puterea colosală a trădării intereselor naţiunii şi în pri­goana dezlănţuită împotriva elitelor naţionale, cum constata cu imensă amărăciune, într-o carte postumă, Nichifor Crainic: „A fi naţionalist în Ro­mânia, adică a-ţi închina viaţa ridicării neamului şi ţării tale, însemnează a te aşeza pe un pisc în bătaia tuturor furtunilor urii şi a trăsnetelor răz­bunării. Nimic nu e mai urâtă, nimic mai prigo­nită şi mai lovită decât dragostea supremă de românism. O viaţă întreagă de luptă înseamnă o viaţă întreagă de sângerări. Nu s-a închis bine o rană şi alta se cască mai adânc în făptura ta mo­rală. A cui este această ţară şi care e destinul ei că românii, care se ridică până la conştiinţa su­perioară a unei misiuni româneşti sunt izolaţi ca nişte nelegiuiţi şi arătaţi cu degetul ca nişte năuci? In România trăieşte bine numai cine face tranzacţii cu străinismul. In România duce exis­tenţă mucenicească numai cine, refuzând aceste tranzacţii, pulsează în ritmul sângelui acestui neam nenorocit. Un Bălcescu a trebuit să moară ofticos în exil. Un Kogălniceanu, un Alecsandri au trebuit să pribegească peste hotare. Un Eminescu a dus o viaţă de martir şi a murit părăsit şi nebun. Un N. Paulescu a fost boicotat toată viaţa, în primul rând de colegii săi de la medicină. Un N. Iorga a fost declarat nebun în anii săi de su­perb naţionalism. (...) O formidabilă acţiune de compromitere se organizează imediat în jurul unei personalităţi, din moment ce ea devine motor moral sau ideologic al românismului. Să nu mai vorbim de cei exterminaţi fiziceşte. Consta­tările acestea duc la una şi aceeaşi concluzie: că pătura noastră conducătoare e coruptă până în măduva oaselor. In suprastratul conducător s-a încuibat un virus permanent, care roade energia morală a mai tuturor celor care se ridică sus. E adevărat că acest suprastrat a fost alcătuit multă vreme din scursura Levantului. Seminţia ceea a dispărut, dar virusul a rămas. (...) Politicianul se simte puternic numai în actul de prigonire a ro­mânismului şi înţelept numai în lepădarea de specificul spiritual al strămoşilor lui. Români de­­românizaţi,­­ iată ce sunt în majoritatea lor con­ducătorii noştri politici. (S. n.). Puşi în faţa naţionalismului, au imediat sentimentul intim al propriei lor turpitudini şi ca să se elibereze de această stare sufletească, îl prigonesc cu zvăpă­­ială de apostaţi. Căci numai apostazia cunoaşte înverşunarea nimicitoare împotriva credinţei pă­răsite şi numai trădarea alimentează ura împo­triva celor trădaţi.”9 □ ■ Mircea Platon, Elitele şi conştiinţa naţională, Editura Contemporanul, 2017 5 Ibidem, p. 270. 6 Ibidem, pp. 270-271. 7 Ibidem, p. 271. 8 Ibidem, p. 264. 9 Nichifor Crainic, Zile albe - zile negre, Casa Editorială „Gândirea”, Bucureşti, 1991, pp. 304-306. Anul XXIX ♦ Nr. 2 (791) ♦ 2018

Next