Contemporanul, 2020 (Anul 31, nr. 1-12)

2020-01-01 / nr. 1

■ Clubul Ideea Europeană Nicolae Breban: „Naţiunea română este aptă de democraţie” Instalarea în democraţie Mihaela Helmis: Suntem destul de aproape de Sala Palatului şi de locul în care în urmă cu aproape 30 de ani aveau să se întâmple o serie de evenimente care ne-au tulburat. Atunci speram că acele evenimente ne vor aşeza. Unde eraţi exact la începutul lui Decembrie 1989? Nicolae Breban: La Paris. Şi cum vă gândeaţi la casa de... acasă? In bistro-urile pariziene, cu toată lumea, ne uitam la televizor şi urmăream Revoluţia româ­nească. Casa de aici era şi atunci a dvs. Acest apartament a fost cumpărat de tatăl meu în 1953 de la doamna Murăraşu, care era, poate, soţia istoricului Gerard Murăraşu, locuit de doi evrei, o cântăreaţă la operă şi un violonist la Filarmonică, dar care urmau să plece. Tatăl meu şi mama locuiau la Lugoj şi sperau naiv că noi vom intra în acest apartament. Aceşti evrei au primit viză de plecare de la un securist şi în apartamen­tul acesta s-a mutat un colonel de Securitate care a stat aici 30 de ani şi nu ne-a permis să intrăm; o dată pe an, mama era primită aici, în hol, ca să ia o chirie foarte modică. Fiind în Suedia, în 1975, am dat un interviu destul de dur, pentru care, apoi, am fost chemat la Securitate şi anchetat­­ la Ministerul Securităţii , de o comisie de colonei în frunte cu un tip în civil care s-a recomandat Nicolae Pleşiţă; era ministru. Aşa l-am cunoscut pe Pleşiţă, şi nu cum spune­­ într-o carte făcută de Daniel Cristea Enache - Ileana Mălăncioiu, că l-am cunoscut în timp ce am jucat tenis cu Pleşi­ţă. Nici nu ştiu dacă Pleşiţă juca tenis... Aşa au început să circule calomniile mărunte, triviale, în jurul meu. Deci, abia în ’75, cei de aici, speriaţi, au venit şi i-au dat o locuinţă acestui derbedeu, un colonel de Securitate. Eu le zic derbedei cola­boratorilor Securităţii, pentru că erau mai mult decât derbedei, unii dintre ei erau criminali. Sub Ceauşescu mai puţin, e adevărat... Aşa, mama mea, cu nişte prieteni au putut să intre în acest apartament. Din ’75 locuiesc aici. Uitându-vă la televizor, la ce se petrecea în România, vă întrebaţi oare ce se întâmplă acasă? Eraţi cu gândul şi la acest apartament sau la ce se petrecea cu ţara, cu oamenii...? Aici locuia o tânără studentă, adusă de pri­etena mea care locuieşte în Germania, fosta soţie a lui Grigore Hagiu, Ana Mureşan. Ea a păstrat apartamentul, fiind la medicină. Noi, românii de la Paris, eram foarte exaltaţi de ce se întâmplă în România, ne bucuram şi speram că va apărea li­bertatea în ţară. De aceea, încântat de acest lucru, deşi pregăteam apariţia celui de-al treilea roman al meu, Don Juan (care a apărut după un an, în 1991, la Editura Flammarion), m-am precipitat şi am venit la Bucureşti pe data de 15 martie 1990, înainte de aceste evenimente, să ne situăm cumva în anii ’88-’89... Ce soluţii vedeaţi pentru ţară? Nu eraţi acasă, dar ştiaţi ce se întâmplă. Soluţiile mi-au fost foarte clare. După două săptămâni m-am întâlnit la Ploieşti, la o aniver­sare a lui Nichita, cu ministrul de atunci al cul­turii, un vechi amic, cred că aţi auzit de numele lui, Andrei Pleşu, care m-a întrebat dacă am venit definitiv, i-am spus că da şi mi-a propus să preiau Contemporanul. Pe vremea aceea ziarele şi revis­tele aveau un fel de isterie a privatizării; tuturor li se părea că privatizarea e o formă a libertăţii - ceea ce a fost fals, pentru că s-a privatizat şi ce nu trebuia privatizat. Dovadă tot contenciosul, toată moştenirea industrială enormă a lui Ceau­şescu, printre care cel puţin 50% din ea era va­labilă şi funcţională, a fost distrusă de guvernul Petre Roman. Deci, atunci Scânteia şi România Liberă s-au privatizat. Grupul de la Contempora­nul - cea mai importantă revistă de cultură, edi­tată de 40-50 de redactori - a vrut să privatizeze revista. Am rezolvat problema astfel: am scos pri­mele două numere în altă parte decât la revistă, pentru că redactorii îl refuzaseră pe Manolescu și pe Ion Alexandru. Deci, am editat revista fără redacţie. După aceea i-am chemat pe redactori şi leam propus să publice. Dar mulţi n-au fost în sta­re... Eu am ridicat foarte mult nivelul revistei; am făcut o revistă în urma unui model, la modul puţin naiv, e adevărat. Nu mi-am dat seama... Trăiam de multă vreme la Paris. Şi nu mi-am dat seama de apetitul, de nivelul, de piaţa şi de gustul lite­rar din Bucureşti, care, după mine, erau foarte scăzute, dovadă mass-media din vremea aceea; pe prima pagină se instalase faptul divers. Nu exista încă televiziunea priva­tă. Aşteptam forme ale libertăţii. Făceam o încercare de a educa şi de a ajuta..., deşi a educa e puţin excesiv spus. Voiam să ajutăm populaţia să se reinstaleze într-o formă democratică. Şi când colo văzusem pe prima pagină un titlu: Soacra sugru­mată cu firul de telefon. Când prietenii mei râdeau, eu spuneam, la modul naiv, că aceste tipuri de titluri vor dispărea. Din păcate, n-au dispărut. Mai mult decât atât, politica în formele ei cele mai trivia­le s-a instalat în mass-media. Libertatea n-a apărut nici până astăzi. Noi ne-am transferat - permiteți-mi acest cuvânt — dintr-un sistem în alt sistem de acelaşi tip, dintr-un tip de colonie — în alt tip de colonie. rotunde - Podiumdiskusion se spune în germa­nă­­ axate pe teme importante, de pildă, despre suflet e o discuţie extinsă în trei numere uriaşe, la care au participat medici şi fizicieni din Anglia, Germania, Franţa. Deci, un nivel foarte înalt. In primul an la Contemporanul am mers pe acest for­mat, cu nişte coloane lungi, fără nici un fel de ilus­traţii... Toată lumea spunea că e o revistă moartă, că nu erau chenare colorate, ilustraţii, ci numai titluri şi texte. Am început să public. Am dat unui tânăr filosof să scrie, răstimp de un an sau doi, despre toată istoria filosofiei occidentale idealis­te, interzisă în ţările din Est timp de 50 de ani; am publicat două cărţi fundamentale traduse din Cioran, De l’inconvénient d’être né şi La Tentation d’exister/ Inconvenientul de a te naşte şi Tenta­ţia existenţei, pentru că Cioran n-a fost publicat în România sub Ceauşescu. Nici Nietzsche. Am găsit un tânăr român care a făcut germana, Vic­tor Scoradeţ; i-am verificat calitatea traducerii. Tot Victor Scoradeţ a tradus excelent două cărţi de Nietzsche, maestrul meu: Genealogia moralei şi Dincolo de bine şi de rău. In acelaşi timp, am început în paginile revistei - în câteva luni voi sărbători 30 de ani de serie nouă; revista a apărut în data de 15 aprilie ’90 - am început, aşadar, un şir de editoriale ample, din care am publicat două volume: Riscul în cultură, în primul rând, apoi, Fr. Nietzsche. Maxime comentate. De altfel, apropo de Cioran, i-am şi dus aca­să mai multe numere din revistă, în care apă­reau fragmente ample din cărţile lui; gânditorul a fost atât de emoţionat, încât pentru prima oară de când era în Franţa a început să vorbească cu mine româneşte. Când ne întâlneam, vorbeam în germană; Cioran era foarte bucuros că ştie germa­na; germana o vorbea foarte bine. Sau vorbeam în franceză. Excitat, când a văzut că eu i-am publicat cele două cărţi ale lui în Contemporanul, Cioran a început să vorbească româneşte. Mi-a dat şi nişte dedicaţii... In sfârşit... Dintr-o ciudăţenie, poate, revista Contem­poranul avea pe vremuri un mare tiraj, 100.000 de exemplare. După aceea 80.000, apoi 60.000 de exemplare, care se vindeau. Unele reviste lite­rare de atunci, din primii ani postrevoluţionari, erau infestate, îmbibate şi murdărite de politica falsă din acea vreme; se publicau în paginile lor interviuri cu tot felul de miniştri, cu scandaluri mediatizate, cu Iliescu, cu Petre Roman... Politica a invadat cu adevărat lumea literară. Mai toată lumea credea că prin politică noi ne vom reaşeza, ca în perioada de dinainte de cel de-al Doilea Răz­boi - ceea ce e fals, îmi dau seama că ceea ce aţi vrut şi aţi adus în această revistă de cultură era ceea ce ne lipsise atâta vreme înainte şi continua să lipsească. Ce altceva lipsea României, românilor? Ce ne lipsea nouă acasă, în afară de cultura înaltă? Revista mea nici în primii 10 ani n-a făcut mare succes. Era citită de unii lectori, pentru că o conduceam eu. Să vă dau un exemplu... apro­po, cât de ridicol am părut eu atunci, poate și as­tăzi... Văzând că toată lumea e afundată într-o trivialitate cotidiană, am abordat timp de aproape trei ani Nietzsche. Studierea lui Nietzsche e un demers încheiat, spuneam, cu Fr. Nietzsche. Ma­xime comentate — un volum despre Nietzsche. Am ales fragmente din cele două cărţi fundamentale. Dincolo de bine şi de rău şi Genealogia moralei, şi le-am comentat. Unii prieteni şi colegi scriitori, când mă întâlneau, îmi spuneau: „Tot Nietzsche, tot Nietzsche?”. Pe ei îi interesa ce-i cu Iliescu, cu Petre Roman, ce-i cu ambasadorii americani, ce-i cu ruşii... E foarte ciudat ce s-a întâmplat: această diversiune, această fugă de literatură, incapacita­tea noastră, a lumii literare, de a reveni la solul formidabil de dinainte de război. (continuare în pagina 32) Politica a invadat lumea literară Ce conţineau aceste două numere pe care, spuneţi cu nădejde, cu naivitate şi idealism, le-aţi ridicat într-un anume fel? Vă spun un lucru despre care n-am vorbit. Am cunoscut o doamnă, conte­sa Marion Dönhoff de la Hamburg, care a făcut cea mai mare revistă culturală a Europei, cred eu, Zeit, în germană Tim­pul. E o revistă de format mare, pe care l-am preluat în primii ani de după 1989 la Contemporanul, cu teme de mare am­ploare din psihologie, literatură, arheo­logie, politică ș.a. Să vă dau un exemplu. Contesa Marion Dönhoff a făcut mese Europeană Ianuarie 2020

Next