Convieţuirea, 1999-2000 (Anul 3, nr. 4 - Anul 4, nr. 1)
ANUL EMINESCU
ANUL EMINESCU vizată cînd poetul vorbeşte de "nihilism - cel savant şi pretenţios” al acesteia. Reprezentanţii ei se uită "cu despreţ din fruntea şi prin ochii secolului asupra a toţi şi toate, adică cei care au învăţat (sau "nu au învăţat" - cum spune Eminescu) în Germania sau în Europa civilizată se cred îndreptăţiţi să judece situaţia românilor prin perspectiva europeană. Prin urmare, tînărul student promovează o critică - aş zice -"bărbătească”, introducînd criteriul luptei naţionale a românilor în stabilirea valorii literare. Tonul tînărului poet devine din în ce mai agresiv. El afirmă de pildă: "să am o putere, le-aş pune sub privegherea tribunalului colecţionar...” piesele frivole puse în scenă pentru spectatorul român. Iată o cotitură radicală importantă în gîndirea politică a lui Eminescu. Aici se profilează metodele de pamfletar ale viitorului publicist de la Timpul. Cu superioritatea intelectualului bine informat şi cu o argumentaţie bazată pe citate din filozofi incontestabili, Eminescu respinge acuzaţiile lui Petrino aduse lui Aron Pumnul din cauza fonetismului adoptat de profesorul din Bucovina în ortografia românească. Chiar dacă fusese conştient de exagerările latinizante ale lui A. Pumnul, tînărul poet, pentru a-l apăra, găseşte explicaţii de ordin istoric, şi anume că latinizanţii aveau rostul lor bine meritat în istoria românilor. De remarcat este ironia cu care Eminescu desfiinţează poezia lui Petrino, autorul articolului despre A. Pumnul: “Ce ar fi, d.e. [de exemplu] dacă un spectru, inamic neîmpăcat al goliciunei de idei, fie asta îmbrăcată pînă şi în vestmîntul cel sînt [sfînt] al versurilor, ar arunca razele sale pătrunzătoare şi reci în mormîntul de versuri frumoase ale junelui nostru poet". Tot în luna ianuarie 1870 i s-a publicat în Familia studiul Repertoriul nostru teatral în care studentul de la Viena foloseşte pentru prima dată în istoria literelor româneşti criterii strict naţionale în stabilirea valorilor literare ale dramaturgiei autohtone. Crearea unui teatru naţional al românilor din Ungaria a iscat numeroase dezbateri şi controverse atît între diversele partide ale românilor cît şi între deputaţii români şi parlamentarii maghiari. Revista Familia devine promotorul luptei pentru un teatru naţional - spune Vulcan într-un articol din 1868, ca o instituţie care are misiunea “de a dezvolta şi înainta moralitatea" societăţii. în această dezbatare, ce a luat proporţii uriaşe, au intervenit doi studenţi, unul aflat la Paris între anii 1868-70, cu o bursă a Societăţii Transilvania, tînărul ardelean Ioan Alexandru Lapedatu (1844-1878), viitor profesor de limbi clasice la Braşov, iar celălalt, Eminescu aflat la Viena. Lapedatu vroia ca prin teatru să se scoată trecutul românesc “din paginile istoriei şi să-l întrupăm pe scenă”. Poezia dramatică şi muzica vor înflori pe altarul “unei Thalie curat româneşti”. Eminescu a fost mult mai radical decît colegul său de la Paris. El propune deci un repertoriu naţional stabilind obiective şi criterii strict naţionale - cele ale luptei românilor din Monarhia Austro- Ungară - în evaluarea repertoriul ce urma să fie pus în scena viitorului teatru românesc. Eminescu găseşte doar cîteva piese de V. Alecsandri, M. Milic, B. P. Hasdeu, Al. Depărăţeanu, V. Alexandrescu-Urechia, iar dintre străini Shakespeare, V. Hugo, B. Björnson şi L. Holberg care ar corespunde acestor deziderate. De pildă, majoritatea comediilor lui Alecsandri chiar dacă sunt pline de spirit, insă pline partea cea mai mare şi de imoralitate, cele mai multe apoi prea local scrise, amestecate cu greceşte, cu armeneşte, cu ovreieşte, cu nemţeşte, cu ruseşte, în fine adeseori un galimatias peste putinţă de a fi înţeles de românii de dincoace de Carpaţi. Concluzia poetului este că-s puţine piesele acelea cari prin esistinţa lor nu prostitua teatrul naţional şi adeseori intrun mod pe cit de corupt pe atît şi de barbar şi de necult. E nevoie deci de piese originale care să reflecte poporul în simţirea sa, în acţiunea sa, in puterea sa demonică şi uriaşă.