Convorbiri Literare, 1889-90 (Anul 23, nr. 1-12)
1889-07-01 / nr. 4
EMINESCU293 nicio contestaţie, pintre cei mai mari poeţi ai naţiunii române, ba sunt câţiva critici care ii dau chiar locul intăiu. Eminescu a trăit totdeauna in deplină sărăcie; cu toate că era modest şi avea trebuinţe foarte puţine, el, el ca şi un copil, nu ştia să întrebuinţeze puţinii bani ce-i câştiga. Trăind in lungul restimp al boalii din ajutorul prietenilor şi entusiaştilor sei, camera deputaţilor ii vota in anul trecut o mică pensiune după iniţiativa scriitorului acestor rânduri, dar inmormentarea i s’a făcut pe socoteala statului romăn. Eminescu era bun, blând la vorbă, modest, simpatic. Pentru poporul de jos el avea o dragoste şi o milă nemărginită. Cu oamenii din popor se înţelegea mai bine decât cu toată lumea noastră cultă şi semicultă; o vară întreagă o petrecu la o stănă in tovărăşia câtorva ciobani. Eminescu era omul cel mai puţin personal din căţi am cunoscut; cu ochii săi negri, profunzi şi strălucitori, pe care ii lăsa să plutească mai totdeauna in spaţiul nemărginit, se părea că puţin se interesează şi de mersul lumii acesteia şi chiar de sine insuş . Şi cănd gândesc la viaţa-mi, imi pare că ea cură încet, repovestită de o străină gură Ca şi cănd n’ar fi viaţa-mi, ca şi cănd n’aş fi fost. Cine i acel ce mi spune povestea pe de rost, De mi ţin la el urechea şi rid de că te-ascult Ca de dureri străine?.. Par c’am murit de mult! Câteodată ai fi zis că el avea o presimţire de boala grozavă de care va fi lovit şi va muri . Şi un găndu-mi trece vântul, capul arde pustiit Aspru, rece sună căntul cel etern neisprăvit... Unde-s şirurile clare din viaţă-mi să le spun Ah! organele-s sfărmate şi maestru e nebuni