Convorbiri Literare, 1889-90 (Anul 23, nr. 1-12)
1889-11-01 / nr. 8
EMINESCU ŞI POESIiLE LUI câştiga singur, il susţinea tatăl său şi-l ajutau amicii. Dar recunoaşterile publice le-a despreţuit totdeauna. Vreun premiu academic pentru poesiile lui Eminescu, de a cărui lipsă se plânge o revistă germană din Bucureşti ? Dar Eminescu ar fi intâmpinat o asemenea propunere cu un ris homeric sau, după disposiţia momentului, cu acel suris de indulgenţă miloasă ce-l avea pentru nimicurile lumeşti.— Regina României, admiratoare a poesiilor lui, a dorit să-l vadă, şi Eminescu a avut mai multe convorbiri literare cu Carmen Sylva. L-am văzut şi eu la Curte şi l-am văzut păstrând şi aici simplicitatea încântătoare ce o avea in toate raporturile sale omeneşti. Dar cănd a fost vorba să i se confere o distincţie onorifică, un bene-merenti sau nu ştiu ce altă decoraţie, el s’a împotrivit cu energie. Rege el insuş al cugetării omeneşti, care alt Rege ar fi putut să -l distingă? Şi aceasta nu din vre-o vanitate a lui, de care eră cu desăvârşire lipsit, nu din sumeţia unei inteligenţe excepţionale, de care numai el singur nu era ştiutor, ci din naivitatea unui geniu cuprins de lumea ideală, pentru care orce coborire in lumea convenţională eră o supărare şi o nepotrivire firească. Cine ’şi dă samă de o asemenea figură, va inţelege îndată, că nu’l puteai prinde pe Eminescu cu interesele care ademenesc pe cei mai mulţi oameni. Luxul stării materiale, ambiţia, iubirea de glorie nu au fost in nici un grad obiectul preocupărilor sale. Să fi avut ca redactor al «Timpului» mai mult decăt a avut, să fi avut mai puţin , pentru micele lui trebuinţe materiale tot atătură. Numai după isbucnirea nebuniei, in intervalele lucide, in care se arătau inse felurite forme de degenerare etică, obicinuite la asemenea stări, devenise lacom de bani. Prin urmare legenda, că miseria ar fi adus pe Eminescu la nebunie, trebue să aibă soarta multor alte legende, să dispară înaintea realităţii.