Convorbiri Literare, 1889-90 (Anul 23, nr. 1-12)

1889-11-01 / nr. 8

EMINESCU ŞI POESIiLE LUI câştiga singur, il susţinea tatăl său şi-l ajutau amicii. Dar recunoaşterile publice le-a despreţuit totdeauna. Vre­un premiu academic pentru poesiile lui Emi­­nescu, de a cărui lipsă se plânge o revistă germană din Bucureşti ? Dar Eminescu ar fi intâmpinat o ase­menea propunere cu un ris homeric sau, după dispo­­siţia momentului, cu acel suris de indulgenţă miloasă ce-l avea pentru nimicurile lumeşti.­­— Regina Româ­niei, admiratoare a poesiilor lui, a dorit să-l vadă, şi Eminescu a avut mai multe convorbiri literare cu Carmen Sylva. L-am văzut şi eu la Curte şi l-am văzut păstrând şi aici simplicitatea încântătoare ce o avea in toate raporturile sale omeneşti. Dar cănd­ a fost vorba să i se confere o distincţie onorifică, un bene-merenti sau nu ştiu ce altă decoraţie, el s’a îm­potrivit cu energie. Rege el insuş al cugetării ome­neşti, care alt Rege ar fi putut să -l distingă? Şi aceasta nu din vre-o vanitate a lui, de care eră cu desăvârşire lipsit, nu din sumeţia unei inteligenţe ex­cepţionale, de care numai el singur nu era ştiutor, ci din naivitatea unui geniu cuprins de lumea ideală, pen­tru care orce coborire in lumea convenţională eră o supărare şi o nepotrivire firească. Cine ’şi dă samă de o asemenea figură, va inţelege îndată, că nu’l puteai prinde pe Eminescu cu interesele care ademenesc pe cei mai mulţi oameni. Luxul stă­rii materiale, ambiţia, iubirea de glorie nu au fost in nici un grad obiectul preocupărilor sale. Să fi avut ca redactor al «Timpului» mai mult decăt a avut, să fi avut mai puţin , pentru micele lui trebuinţe materiale tot atăt­ură. Numai după isbucnirea nebuniei, in inter­valele lucide, in care se arătau inse felurite forme de degenerare etică, obicinuite la asemenea stări, deve­nise lacom de bani. Prin urmare legenda, că miseria ar fi adus pe Eminescu la nebunie, trebue să aibă soarta multor alte legende, să dispară înaintea realităţii.

Next