Convorbiri Literare, 1889-90 (Anul 23, nr. 1-12)
1889-11-01 / nr. 8
EMINESCU ŞI POESIILE LUI adese se hrănea numai cu narcotice şi excitante, abus de tutun şi de cafea, nopţi petrecute in cetire şi scriere, zile intregi petrecute fără mâncare, şi apoi deodată la vreme neobicinuită, după miezul nopţii, mâncare şi băuturi fără alegere şi fără mesură , aşa eră viaţa lui Eminescu. Nu această viaţă i-a causat nebunia, ci germenele de nebunie înnăscut a causat această viaţă. Ceea ce o dovedeşte, este, că toate încercările, adeseori şi cu stăruinţă repetate de unii prieteni ai sei, nu au fost in stare să -l aducă la un trai mai regulat. Şi nici de nefericiri, care ar fi influenţat sănătatea intelectuală sau fizică a lui Eminescu, nu credem că se poate vorbi. Dacă ne-ar întreba cineva : a fost fericit Eminescu? am respunde : cine e fericit? Dar dacă ne-ar întrebă : a fost nefericit Eminescu ? am respunde cu toată convingerea : nu ! Ce e drept’, el era un adept convins al lui Schopenhauer, eră prin urmare pesimist. Dar acest pesimism nu era redus la plângerea mărginită a unui egoist nemulţumit cu soarta sa particulară, ci eră eterizat sub forma mai senină a melancoliei pentru soarta omenirii indeobşte; şi chiar acolo, unde din poesia lui străbate indignarea in contra epigonilor şi a demagogilor înşelători, avem a face cu un simţiment estetic, dar nu cu o amărăciune personală. Eminescu, din punt de vedere al egoismului cel mai nepăsător om ce şi -l poate inchipui cineva, precum nu putea fi atins de un simţiment prea intensiv al fericirii, nu putea fi nici expus la o prea mare nefericire. Seninătatea abstractă jeacă nota lui caracteristică, in melancolie ca şi in veselie. Şi lucru interesant de observat : chiar forma nebuniei lui eră o veselie exsultantă. Cănd venea in mijlocul nostru cu naivitatea sa ca de copil, care ei câştigase de mult inima tuturor, şi ne aducea ultima poesie ce o făcuse, o refăcuse, o rafinase, căutând mereu o formă mai perfectă, o cetea