Convorbiri Literare, 1889-90 (Anul 23, nr. 1-12)

1889-11-01 / nr. 8

EMINESCU ŞI POESIILE LUI adese se hrănea numai cu narcotice şi excitante, a­­bus de tutun şi de cafea, nopţi petrecute in cetire şi scriere, zile intregi petrecute fără mâncare, şi apoi de­odată la vreme neobicinuită, după miezul nopţii, mân­care şi băuturi fără alegere şi fără mesură , aşa eră viaţa lui Eminescu. Nu această viaţă i-a causat nebu­nia, ci germenele de nebunie înnăscut a causat această viaţă. Ceea ce o dovedeşte, este, că toate încercările, adese­ori şi cu stăruinţă repetate de unii prieteni ai sei, nu au fost in stare să -l aducă la un trai mai regulat. Şi nici de nefericiri, care ar fi influenţat sănăta­tea intelectuală sau fizică a lui Eminescu, nu credem că se poate vorbi. Dacă ne-ar întreba cine­va : a fost fericit Eminescu? am respunde : cine e fericit? Dar dacă ne-ar întrebă : a fost nefericit Eminescu ? am respunde cu toată convingerea : nu ! Ce e drept’, el era un adept convins al lui Schopenhauer, eră prin urmare pesimist. Dar acest pesimism nu era redus la plângerea mărginită a unui egoist nemulţumit cu soarta sa particulară, ci eră eterizat sub forma mai senină a melancoliei pentru soarta omenirii indeobşte; şi chiar acolo, unde din poesia lui străbate indignarea in con­tra epigonilor şi a demagogilor înşelători, avem a face cu un simţiment estetic, dar nu cu o amărăciune per­sonală. Eminescu, din punt de vedere al egoismului cel mai nepăsător om ce şi -l poate inchipui cine­va, precum nu putea fi atins de un simţiment prea inten­siv al fericirii, nu putea fi nici expus la o prea mare nefericire. Seninătatea abstractă j­eacă nota lui carac­teristică, in melancolie ca şi in veselie. Şi lucru inte­resant de observat : chiar forma nebuniei lui eră o ve­selie exsultantă. Cănd venea in mijlocul nostru cu naivitatea sa ca de copil, care ei câştigase de mult inima tuturor, şi ne aducea ultima poesie ce o făcuse, o refăcuse, o rafinase, căutând mereu o formă mai perfectă, o cetea

Next