Convorbiri Literare, 1889-90 (Anul 23, nr. 1-12)
1889-11-01 / nr. 8
EMINESCU ŞI POESIILE LUI631 par’că ar fi fost o lucrare străină de el. Nici odată nu s’ar fi gândit măcar să o publice ; publicarea ei eră indiferentă, unul sau altul din noi trebuia să’i ia manuscrisul din mănă şi să’l dea la «Convorbiri». Şi dacă pentru poesiile lui, in care şi-a întrupat sub o formă aşa de minunată quintesenţa cugetărilor şi simţirilor, se mulţumea cu emoţiunea estetică a unui mic cerc de amici, fără a se gândi la nici o satisfacţie de amor propriu; dacă el se consideră oarecum ca organul accidental, prin care însăş poesia se manifestă, aşa incât ar fi primit cu aceiaş mulţumire să se fi manifstat prin altul , ne este permis a conchide, nu numai că eră nepăsător pentru întâmplările vieţei externe, dar şi chiar că in relaţiile lui pasionale eră de un caracter cu totul neobicinuit Cuvintele de amor fericit sau nefericit nu se pot aplică lui Eminescu in accepţiunea de toate zilele. Nici o individualitate femeiască nu’l putea captivă şi ţinea cu desăvârşire in mărginirea ei. Ca şi Leopardi in Aspasia, el nu vedea in femeia iubită decăt copia imperfectă a unui prototip nerealizabil. II iubea intămplătoarea copie sau il părăsea, tot copie rămănea, şi el se refugiâ cu melancolie impersonală intr’o lume mai potrivită cu el, in lumea cugetării şi a poesiei. De aici «Luceafărul» cu versurile de la sfârşit : Ce’ţi pasă ţie, chip de lut, Dac’oi fi eu sau altul ? Trăind in cercul vostru strimt, Norocul ve petrece. Ci eu in lumea mea mă simt Nemuritor şi rece. II. Inţelegănd astfel personalitatea lui Eminescu, înţelegem totdeodată una din părţile esenţiale ale ope-