Convorbiri Literare, 1889-90 (Anul 23, nr. 1-12)

1889-11-01 / nr. 8

642 EMINESCU ŞI POESIILE LUI de adâncă filosofie, pentru care nu se găsea până atunci nici o pregătire in literatura noastră. Căci palidele imitări ale monoloagelor din Faust şi din Hamlet sau ale reflecţiilor mediocrului Aimé-Martin, din care se gă­sesc urme in incercările literare după 48, nu pot intră aici in comparaţie. Încă in primele poesii a­le lui Eminescu, cum e mortua est, melancolia, de altminteri aşa de imper­fecte, se intâlnesc strofe ca acestea : Ş’apoi cine ştie, de este mai bine A fi sau a nu fi , dar ştie oricine, Că ceea ce nu e, nu simte dureri — Şi multe dureri-s, puţine plăceri. A fi ? Nebunie şi tristă şi goală; Urechia te minte şi ochiul te ’nşală; De-un secol ne zice, ceilalţi o deszic— Decât un vis sarbăd, mai bine nimic. * Credinţa zugrăveşte icoanele ’n biserici — Şi ’n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici, Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunei pas Abia conture triste şi umbre-au mai rămas. Dar deplina stăpânire a formei clare pentru cu­prinsul unor asemenea idei o arată Eminescu in pos­­esiile din poca sa cea adeverată : Să cer un semn, iubito, spre a nu te mai uita ? Te-aş cere doar pe tine, dar nu mai eşti a ta ; Nu floarea veștejită din părul tău bălai; Căci ultima mea rugă-i : uitării să mă dai.

Next