Convorbiri Literare, 1893-94 (Anul 27, nr. 1-12)
1893-10-01 / nr. 6
450 PANĂ TRĂSNEA SFÎNTUL rămînea tot holteiu, cusur de care necontenit se încerca să-l tămăduiascâ, spunîndu-i întotdeauna la preferanță, în de fața Doctorului Şober şi a lui Christache Mincu, nelipsiții parteneri, între un talon şi altul: — Bine, frate Pană, nu vezi dumneata — (de frate frate îşi ziceau, dar de tutuit nu se tutuiau, ci îşi ziceau dumneata) — nu vezi dumneata că nu i-e dat omului să trăiască singur; că va să aibă un tovarăş care să-l mîngîie la vreme de durere; că va să fie omul roditor, căci de-aia l-a zidit Dumnezeu şi de-aia scrie la Evanghelie: «creşteţi şi ve îmmulţiţi!»—Şi apoi dumneata nici nu mai eşti prea tînăr, să zici că mai ai vreme, că ai patruzeci de ani, — (şi ăi mulţi înnainte să-ţi dea Dumnezeu) —; nici nu mai ai alt frate ori altă rudă, ci dacă mîine poimîine — doamne fereşte — închizi ochii, se stinge neamul cu dumneata. — Ei! măre frate Manolache, răspundea Pană Trăsnea. Și îi arăta că înțelege dragostea lui de părintenie, pentru că nare decît un singur copil, pe cînd el are la şcoală vreo patruzeci, pe cari îi iubește parcă ar fi ai lui. Aceasta o spunea mai mult glumind, și apoi adăoga mai serios că nu se însoară de mila florilor şi a pomilor, pe care îi e teamă că le-ar lăsa în păragină, dacă ar avea pe altcineva de care să se îngrijească. Şi ce e drept nu e păcat, avea o mîndreţe de grădină de era pomină; iar trandafirii, mixandrele, garoafele, primele, pelargoniile şi felurimile de flori, piersicele, caisele, pepenii, coacăzele, strugurii şi felurimile lui de poame, erau vestite în tot oraşul, ba şi în Bucureşti. Şi trăia aşa singur, între şcoală şi între grădină, între cîteva cărţi de istorie a timpului şi între prietenul său, întovărăşit şi îngrijit la el de o femee bătrînă, Maria, credincioasă ca un rob, care ţinea de casa neamului lui şi era cu vre-o douăzeci de ani mai în vîrstă decît dînsul. Dar într’o seară, după ce prietenul seu l-a îndemnat mai cu căldură, arătându-i ce păcat ar fi ca frumuseţea lui de grădină, în loc să rămîie unui copil al lui, care i-ar semăna şi ar urma s’o îngrijească, să rămîie oraşului care o s’o desfiin