Convorbiri Literare, 1893-94 (Anul 27, nr. 1-12)
1893-10-01 / nr. 6
PANĂ TRĂSNEA SFÎNTUL479 dtiţii, că era îngrozitor să se facă dintr’o faptă bună a unui om, o armă împotriva lui, că nu mai e de mirat, dacă după aşa lucruri, găseşti într’o bună dimineaţă oameni buni, născuţi din părinţi buni, ascuţindu şi dinţii, pentru a putea trăi într’o lume în care ticăloşia e a tot stăpînitoare... Ei şi?... Dar indignarea oraşului ?... Dar stăruinţa prefectului şi a lui Ioniţă Protopopescu ?... dar acuzarea lui Vasiliadi ?... Ar fi fost de luptat împotriva unui chip îngeresc, cu pSrul tuns băieţeşte, cu ochi frumoşi, umezi de lacrămi : chipul ei, părul ei, ochii ei, care sta nevinovată în sala de şedinţă? Şi avea o rochiţă de toată frumuseţea şi o pălărioară de toată nostimada ! Ar fi putut să desgroape ca s’o pue alături de viaţa unui Protopopescu şi a tuturor celor de soiul lui, viaţa curată şi patriarhală a generaţiei lui Pană Trăsnea, fără ca procurorul să nu fi şoptit: «uneleton de geologie alors ?» Cu ce i-ar fi împiedicat de a-l osîndi la o lună de închisoare, în afară de amendă şi de despăgubiri faţă cu dînsa?... Cu istorisirea vieţei lui ?... Cu învierea celei atît iubite, care se dusese pe vecie ?... Cu descrierea amănunţită a poamelor, a altoaielor de trandafiri şi a lobeliilor albastre ca marea de la Triest?... Poate că dacă Pană Trăsnea s’ar fi învoit să fie apărat i-ar fi înduioşat Moldoveanu, de le-ar fi putut arăta, cum, în clipa în care i se judeca procesul, el îşi stropea liniştit tiparoazele... Poate că da... şi totuşi nu !... Căci i-ar fi fost cu neputinţă, ca numai cu vorba să-i facă să sufere durerile altuia, — să-i facă să trăiască zi cu zi o viaţă de douăzeci şi opt de ani senină şi neclintită ca mersul stelelor pe cer.... * * * In zadar i-a scris Moldoveanu, care acum era bolnav, cu o mână tremurătoare, trei-patru scrisori, prin care îl jura să facă opoziţie, să facă apel. Avusese un singur răspuns : «Facă ce-or vrea.» Şi acelaşi răspuns l-a avut şi plînsul lui Hager.