Convorbiri Literare, 1914 (Anul 48, nr. 1-11)
1914-01-01 / nr. 1
2 JACOB NEGRUZZI Fireşte că totdeauna se cerea să se vorbească pe delâturi căci ceea ce se spunea deadreptul eră din cale afară indecent. întâia persoană care se prezenta publicului era Ciobanul cu oaea. — Pe când creşterea vitelor, mai mult decât agricultura, era principalul venit al ţării e firesc lucru ca turmele de oi să fi avut o mai mare importanţă încă decât în zilele noastre. Ciobanul, cu cojocul pe dos, cu căciula îndesată pe cap şi bâta în mână îşi povestea plăcerile în frumoasele zile şi nopţi de vară dar şi greutăţile traiului şi luptele sale în timp de iarnă cu gerul, ninsoarea, haitele de lupi. El îşi arătă dragostea cătră credinciosul său câne şi iubita sa oiţă care este lânoasă, lăptoasă şi de vreme acasă. Bâr oiţă la odae Bâr oiţă, bâr ! După cioban veneau Şoarecele şi Mâţa. Şoarecele, văzând că mâţa lipseşte de acasă, joacă şi cântă de bucurie şi mănâncă tot ce găseşte în cale. Unde-i Mâţa să mă vadă Să-i dau coada să mi-o roadă... Fericirea nu este însă trecătoare numai la oameni. Deodată într-un colţişor al hârzobului apărea mai întâi un cap cu doi ochi mari şi strălucitori şi apoi pisica întreagă. După un moment de pândă aceasta se răpezea asupra şoarecelui, îl înhăţă şi dispărea cu dânsul. Din culise se auzea un ţipăt ascuţit. Nu fără oarecare nemulţumire noi copiii înţelegeam ce s’a petrecut... In scena a treia se înfăţişă Vasilache Ţiganul. Eu sunt Vasilache Ţiganul, Care-am mâncat curcanul. Curcanul pe gard. Şi eu am mâncat un stufat. Acest Vasilache Ţiganul eră un fel de Don Juan de mahala. Smolit la faţă, cu mustecioara abia răsărită, îmbrăcat în antereu de cit şi scurteicuţă blănită, el se plimbă mândru şi mulţumit de sine şi povestea publicului aventurele sale amoroase. După