Cotidianul, noiembrie 1992 (Anul 2, nr. 219-243)
1992-11-02 / nr. 219
Cotidianul SUPLIMENT CULTURAL Evenimentul Nadi Sala (Marea Teatrului Național, plină pînă la refuz) se ridică și aplaudă minute în șir: dansatorii sînt chemați la rampă de patru ori, în strigăte de “Bravo! Bravo!” (la care contribuie și subsemnatul): după spectacol, majoritatea publicului rămîne în foaier, dornic să-l cunoască și să stea de vorbă cu conducătorul trupei al cărei turneu la București s-a dovedit un triumf! ...Asta, pentru a vă face o idee despre atmosfera din seara zilei de sîmbătă, 17 octombrie, cînd s-a consumat unica reprezentație a Teatrului JEL în Capitală, cu un spectacol pe care cei care au avut norocul să-l vadă și-l vor aminti, cu siguranță, mult timp de aci înainte. “Comedia Tempio”. “Nadj, c’est fou!”, ar putea fi comentariul minimal care-ți vine pe limbă la sfîrșitul celor aproximativ nouăzeci de minute cît durează reprezentația: e un nebun, acest Nadj! E o nebunie ce face el! El, ce pare a nu fi învățat că în lumea noastră “obișnuită” nimeni nu devine scaun, nu se transformă în masă, nu-și schimbă dimensiunile, nu trece prin pereți etc. etc. Or, a se sustrage legilor care guvernează “obișnuita” noastră lume reală pare să fi fost ambiția (secretă) a acestei lumi - cea a lui Nadl. “Comedia Tempio” este ca un film paralel care ne aduce aminte, din cînd în cînd și atunci cu regret parcă, de realitate... Cine este Josef Nadl? Un tînăr coregraf (are numai 34 de ani), ungur născut în Iugoslavia și care s-a format mai întîi ca dansator alături de nume precum Catherine Diverres, Mark Tompkins sau François Verret. După studii de teatru in Ungaria, cînd se gîndea să se orienteze spre o carieră de dramaturg, Nadt ajunge, așadar, în Franța și cariera sa cunoaște acea răsucire determinantă care-l face să abandoneze teatrul pentru dansul contemporan. Răsucire benefică am zice noi, dar nu este mai puțin adevărat că trecerea lui Nadht prin “bucătăria” teatrului va fi contribuit substanțial la formarea unei viziuni coregrafice care amalgamează, așa cum am văzut, elemente de teatru și dans, dar și lucru care poate părea mai neobișnuit de cinema, de film mut mai ales. Prima lui coregrafie datează din 1987 (“Rata pekinezi”), urmată de “Șapte piei de rinoceri” și de “Moartea împăratului”; notorietatea lui Josef Nadt nu a făcut decît să crească în acest răstimp (din 1990 este și creator asociat Centrului de producție coregrafică din Orléans), la Festivalul de la Avignon din acest an el reprezentîndu-și cel de-al cincilea spectacol (“Cînturile lui Wilhelm”), inedit (la Avignon, biletele pentru cele trei reprezentații Nadj s-au topit mai repede decît dispar personajele sale din scenă!). Ce este “Comedia Templo”? Un omagiu adus de Nady scriitorului maghiar Géza Csath, tînăr psihiatru, optoman cu idei freudiene, care a murit la începutul secolului la vîrsta de 32 de ani, în paginile jurnalului lui Csath, Nadt găsește inspirația pentru ceea ce avea să aibă (din belșug) și “tempo” și “Comédie” - într-un cuvînt, “Comedia Tempio”. Adică un proiect teatral care să folosească numai muzica și mișcarea, fără cuvinte. “Eu nu gîndesc doar teatral, ci și muzical”, recunoaște Nadj. “încerc să compun ansamblul operei și să o ascult”. De unde colaborarea (fidelă) cu Stevan Kovac Tickmayer și prezența în spectacol a celor cinci instrumentiști - printre care și Tickmayer. Pe fundalul de trombon, alămuri, pian, vioară și violoncel (pentru care același Tickmayer a compus o partitură originală), cei zece dansatori ai trupei Nadj (opt băieți și două fete) realizează un fel de pariu imposibil: acela de a da viață, sub ochii (nu vă spun cît de uluiți), ai spectatorilor, unei soții enorme de dimensiunile unui vis! Nu se poate să nu te gîndești văzînd pînă unde se poate merge în direcția unei gestualități pure, dezbărate de simbolizare la cum ar fi arătat Beckett (sau Kantor) “iluzionați” de Méliès. Căci miracolul la care ne invită să asistăm Nadt este chiar acesta: o “depresurizare” în Timp care face posibilă întîlnirea, pe spiralele Formei, a tuturor acestor “monștri”... Alex. Leo Șerban M-am născut în ex-Iugoslavia, în Voivodina, într-o familie care făcea parte din minoritatea maghiară. După stagiul militar, la 19 ani am plecat la Budapesta, ca să studiez artele plastice, după care voiam să urmez istoria artei. Nu am făcut studii de balet cînd eram mic și nici mai tîrziu. La 20 de ani, am început să fac teatru, apoi dans, la Universitate, cu prietenii, fără vreo influență sau determinare specială. înainte mai practicasem artele marțiale, mai ales lupte, judo. De la Budapesta am plecat la Paris, pentru că era orașul pictorilor. Concepția dumneavoastră mi se pare mai apropiată de teatru decît de dans. Demersul artistic e,fără îndoială, teatral, dar modul de tratare a mișcării însăși se apropie de dans. Există o reglare muzicalăprecisă, iar relația cu o compoziție muzicală e proprie mai curînd dansului. Azi, teatrul ar trebui să posede și această dimensiune. în demersul meu teatral încerc să păstrez distanța față de formalismul pe care-l poate căpăta dansul, de estetismul unor structuri coregrafice. Prin asta sunt teatrul. Aleg situațiile, sentimentele dramatice sau care pot face parte dintr-o viziune dramatică. - Cum s-a produs apropierea dumneavoastră de mediile coregrafice de la Paris? - Am început, la scurt timp după venirea mea, să dansez în companii diferite. Așa am descoperit post-modernismul american (dance-contact) și, în paralel, dansul japonez. Parisul e important prin aceea că îți oferă polii opuși ai unor civilizații vizuale atît de diverse - America și Extremul Orient, plus Europa, din care, pentru mine, cea mai pregnantă a fost Pina Bausch. - Ați avut maeștri? - N-am avut un maestru propriu-zis, ale cărui învățăminte să le urmez, ci am asimilat mai multe influențe ale unor persoane cu care am lucrat. M-am orientat întotdeauna instinctiv către coregrafii de la care credeam că am de învățat. De cînd există compania JEL? De șase ani. Am făcut împreună turnee practic în toată Europa, cît și în Israel, Australia, Canada. - Ce înseamnă, de fapt, “Comedia tempio”? Subiectul meu era comedia timpului, personajele care se agață de timp... îmi doream un titlu inteligibil pentru toată lumea, așa am găsit acest Comedia tempio într-un text. Credeam că e în latină, dar nu, e în italiana veche, iar templo înseamnă templu. Acum, cînd știu că se cheamă Comedia Templului, găsesc că titlul corespunde cu conținutul. Este o comedie a omului raportat la credință, la aspirațiile sale, la slăbiciunile sale... Alte tipuri de piese? . Prima a fost Canard pékinois, apoi Sept peaux de rhinocéres, La mort de l’Empéreur, cea de-acum și Les échelles d’Orphée, ultima. - Cum decurge programul dumneavoastră obișnuit? - Pînă în prezent, am montat în fiecare an cîte o piesă, în 4-5 luni de lucru intens. Acum aș vrea să încetinesc ritmul. Dăm vreo 50-80 de spectacole pe an în turneu, în Franța, dar mai ales în străinătate. Sîntem tot timpul pe drumuri. Aș vrea să montez de-acum o piesă la doi ani. - Cum i-ați găsit pe instrumentiști? - Compozitorul e un prieten și conațional de-al meu, ca și unul dintre dansatori. Dintre ceilalți, cîțiva sînt unguri, pe care i-am cunoscut cînd am ținut stagii în Ungaria. Băieții din trupă nu au studii de dans, ei aveau înainte o altă meserie sau erau studenți. Și ei, ca și mine, făceau la Budapesta teatru și dans, în paralel cu studiile lor. Folosiți muzică scrisă special? - în ultimele trei spectacole da. Acum mă interesează raportul cu un anumit compozitor, a cărui muzică o folosesc. Nu împrumut nimic din ce există deja, totul este nou, este creație în spectacolele noastre. în decorurile dumneavoastră se simte gustul pentru pictură... - Eu le imaginez, ca și spațiile scenice. Spațiul face parte din compoziția vizuală, el se construiește iar dansul îl umple prin muzica și îi dă viață. - Care este sistemul dumneavoastră de creație, cum vă construiți piesele? - La început îmi formulez anumite idei față de mișcare și cum se exprimă o idee prin mișcare, apoi încerc să văd cum se mișcă trupul pentru a o reda, fără a utiliza vreo tehnică anume. Caut mișcări proprii fiecăruia dintre dansatori, cu care se formează baza compoziției. Urmează lucrul de șlefuire, coregrafia și regia propriu-zise. Deci plec de la imagini, de la metamorfoze, care mă incită să fac corpurile să reacționeze, pe urmă mă concentrez pe tema aleasă și dezvolt un anturaj uman. - Sînteți un exemplu pentru felul cum se poate aborda dansul modern fără a trece prin dansul clasic. - Baza clasică nu e indispensabilă. Ceea ce aduc tehnicile riguroase este stăpînirea și disciplinarea corpului, conștientizarea plasării lui în spațiu. Dar creația înseamnă mai întîi o meditație asupra a ceea ce este viață pe scenă. Cum a decurs întîlnirea cu stagiarii români, la Operă? - Pozitiv. Cred că au fost mulțumiți, pentru că păreau foarte prinși de ceea ce făceam împreună, se vedea că îi interesează.E important că-și doresc să descopere căi noi de expresie. Ca la orice stagiu, există totdeauna o minoritate, un grup de dansatori foarte dotați, de regulă profesioniști și care ies imediat în evidență, îmi pare rău că plec, ar fi trebuit să pot continua să lucrez cu aceștia. - Ați propus vreunuia să vi se alăture? - Nu, formația mea e completă, cel puțin deocamdată. - Credeți că veți reveni în România? - Voi reveni ca să continui ce am început și să mai dăm spectacole. Publicul e receptiv și apoi mi-am dat seama de un vid care există în viața artistică de-aici - trebuie înființate noi companii, încurajate căutările. Cu publicul sunt întotdeauna mai puține probleme, ca receptare el are o curiozitate latentă, o așteptare. Trebuie deblocat însă un sistem care să favorizeze lucrul de creator independent, ceea ce e fundamental. - Ați văzut în acest răstimp ceva montat de coregrafi români? - Doar fragmente, la repetițiile Adinei Cezar, dar nu suficient ca să-mi formez o opinie. Și nici nu am avut timp să mă duc la spectacole. Viața mea e munca mea, sunt într-o continuă căutare de imagini, de mișcări. - Aveți și alte pasiuni? - Fotografia și desenul, pe care l-am regăsit peste ani. Am depășit faza fotografiei de dans, acum mă atrag peisajele, natura. - Urmați și aici o evoluție... - Posibil. Privesc, însă, din interiorul angoaselor mele și știu că mereu există cîte o ușă care se deschide și te invită să intri... Vivia Săndulescu Comedia templului Comedia templo, dansată de compania JEL condusă de Josef Nadj, e un spectacol insolit din mai multe unghiuri de percepere. O tragicomedie grosso modo, în care stratul comic e conținut în mișcare, în forma coregrafică, iar tragicul apare în concepția regizorală. Muzica originală (Stefan Kovac Tickmayer), pigmentată cu accente comice, mici efecte melodice sau de orchestrație, accentuează participarea directă la evenimentele de pe scenă, la care e invitat publicul. Decorul modular policompartimentat alcătuiește, împreună cu accesoriile, o lume obiectuală care pare să domine și să invadeze viața personajelor - opt băieți și două fete. Costumele, cu tentă vieux, prețios sobre, sînt în culori terne, chiar funebre. Mișcarea, sau mai curînd acțiunea, se derulează numai în raport cu accesoriile sau decorul, personajele se agață de lucruri, li se substituie. Elasticitatea corpurilor umane e astfel înlocuită de plastica obiectelor, făcînd ca mișcarea să fie mai mult punctată decît lineară, iar discursul coregrafic să se constituie dintr-o suită de atitudini și situații. Fragmentarea mișcării apare firească unei lumi cu dimensionări monstruoase, în care supradimensionarea, dar mai ales trunchierea, sunt de-un umor strepezit, aproape macabru. Contactul cu universul obiectual prilejuiește dansatorilor o demonstrație de măiestrie în studiul expresiei corporale, căreia nu-i e străină nici acrobația. Falsul patetism al unui univers uman, cu o tipologie ce s-ar putea regăsi într-o reprezentație de comedia dell'arte modernă, își găsește tragismul profund în zbaterea finală, gestul conștient și lipsit de măreție al sinuciderii. Piesă de maturitate artistică. Comedia tempio oferă o meditație existențială stranie, cu subtext consistent, exprimată într-un limbaj coregrafic coerent și profund original. Tînăr (34 de ani), direct, nesofisticat, cu alură atletică, coregraful și dansatorul Josef Nadj nu e încă obișnuit cu interviurile, deși numele lui mi-era cunoscut din revistele de specialitate cu mult înaintea prezenței sale la București în cadrul acțiunii "La danse en voyage". Nu pentru că franceza nu-i e limbă maternă, ci pentru că e un om al gestului mai curînd decît al discursului, își alege vorbele cu grijă și nu face risipă. Josef Nadj Josef Nadj (primul din dreapta) în "Canard pékinois" IU LITERE, ARTE, IDEI • 2 noiembrie 1992 SORIN ILFOVEANU din expoziția "Panait Istrati", Institutul Francez București