Cotidianul, noiembrie 2002 (Anul 12, nr. 257-282)

2002-11-25 / nr. 277

-fără cortina Cotidianul SUPLIMENT CULTURAL 25 noiembrie 2002 LITERE, ARTE, IDE! , sora cortină . Elogiu penei de cauciuc­ ant editor. Am citit cărți, citesc cărți, o parte a minții mele s-a transformat într-o bibliotecă. La drept vorbind, binu-i o bibliotecă formidabilă. Am fost și fizician, am fost și dramaturg. M-am ferit mereu, instinctiv, de majuscule. I-am auzit pe unii vorbind despre știință cu­­ mare­ știință fără de care n-am avea frigidere și aspiratoare, apoi pe alții vorbind despre Artă, despre Teatru, despre Marea Literatură sau Marea Muzică. Cred că numărul de majuscule pe care le avem la dispoziție e limitat, ca și bugetul statului. Sunt un fel de ministru de finanțe foarte zgârcit, nici pentru cărți nu pot folosi majuscule. Ca mine există, probabil, în România vreo sută­ două de editori care-și tipăresc biblioteca imaginară și încearcă s-o vândă pe piața îmbolnăvită de o economie în comă. Poate că fiecare dintre ei simte măcar o dată tentația unui gest extrem. Acum, când am recitit după douăzeci și cinci de ani Moartea lui han Hid, am avut a fi vrutui sa fi ia mu­itipiic in cincisprezece milioane de Zografi, să am la dispoziție cinciprezece milioane de exemplare din nuvela lui Tolstoi, să ajung la întreaga populație adultă a României și, punându-i pistolul la tâmplă, se somez să citească. Există cărți de care ai nevoie fiindcă te vaccinează. Pentru cartea ca atare, oricare ar fi ea, n-aș folosi majuscule, dar pentru vaccin da. Un vaccin împotriva morții. Cred că Ionescu spunea undeva că ar vrea să trăiască întro țară igienică, un fel de Elveție în care moartea să fie interzisă prin lege. Eu stau prost cu puterea legislativă, dar văd mereu sicriul așezat în mijlocul camerei și încerc să mă obișnuiesc cu el, încerc să înțeleg sicriul, în felul meu. Sunt editor și într-o sâmbătă dimineață m-am hotărât să văd ce mai e nou prin librării. Primesc, ce-i drept, prin e-mail mesajele publicitare ale altor edituri care-și fac reclamă la ieftiniri spectaculoase pentru multe cărți colorate violent, însă eu am nevoie să țin obiectul în mână și să-l miros. în timp ce trupul meu din afară se află în librărie, iar mâna mea din afară atinge cartea, trupul dinăuntrul trupului meu intră în biblioteca mea imaginară, mâna dinăuntrul mâinii mele scoate din raft cărți la întâmplare, le răsfoiește. Toate astea se pertrec spontan și irepresibil, mai ales de când simt că vederea îmi slăbește progresiv. Mintea trupului dinăuntrul trupului caută continuu vaccinuri la care îmi fac iluzia că se vor găsi destui să reacționeze. M­ergeam sâmbătă pe stradă spre librăria în care aveam de gând să intru. O Dacie venea din stânga. Am remarcat-o pentru că era portocalie. Deodată, am auzit o împușcătură. Mașina a încetinit, a mai făcut câțiva metri chinuiți și s-a oprit, îi explodase un cauciuc. Bărbatul de la volan a înjurat tare și gros, s-a dat jos din mașină și a trântit portiera. Femeia de lângă el s-a dat și ea jos. La vreo 50 de ani, puternic fardată, semăna cu una dintre actrițele mai puțin cunoscute, specialistă în roluri tragice. Și-a împreunat mâinile, a ridicat ochii spre cer. „Doamne, Dumnezeule!“ — asta am auzit. Vocea semăna cu vocea tragedienei. A rămas nemișcată, privind dincolo de nori. Bărbatul continua să înjure gros. Scena era de un ridicol superb, dar eu nu mă găseam în acel moment al zilei când ridicolul mă paralizează. în ciclul meu diurn există o oră la care îmi vine pur și simplu să-i iau pe toți în serios, să dau credit fiecărui necaz al celor nu mai știu câte miliarde de contemporani. Ignor amprenta stilului care așază bariere între oameni. Or, femeia din fața mea era limpede că trăia o nenorocire. Primul impuls a fost să mă opresc și să încerc să-i explic că n-are rost să-L amestece pe Dumnezeu în pana ei de cauciuc. Pentru o fracțiune de secundă mi-a trecut prin minte panorama accidentului. Un cui aruncat la întâmplare se fi strecurat între pietrele din pavajul străzii. Sau poate că presiunea din pneuri erodase lent o zonă sensibilă a CON­ON­ IO­ ill li­­lario­ 1 m rtrotiiî A a­moommala onla nistvit langifurila vuuviuvuiui. T vuvuiii uuuiui v»v 11IUVIV/U1UIVV/UIV> uuuuui, IV/5UIU111V/ rupte, forțele de atracție între atomi cedând brusc. Dar sunetul exploziei care-mi rămăsese în timpane a lărgit panorama — materia, la toate nivelurile ei, de la quarci până la roiurile de galaxii, participa la jocul accidentelor. Ce i-ar fi spus imaginea asta uriașă femeii din fața mea? Nimic. Am avut atunci pornirea să-i arăt că, dincolo de accidente, există niște legi simple și misterioase, iar în spatele legilor posibilitatea însăși a existenței lor - punctul final a tot ce poate fi închipuit. Posibilitatea de-a cunoaște, atât cât ne e dat. Femeia stătea nenorocită în stradă și mi se părea un actor tragic cufundat în oceanul fenomenelor. Brusc - la fel de brusc ca pana de cauciuc - am simțit nevoia să-i povestesc femeii Critica rațiunii pure. Mai mult, știam cu certitudine că, împotriva a orice putea bănui, tocmai de Critica rațiunii pure avea ea nevoie. Gândul ăsta absurd mi se părea cu atât mai fascinant cu cât strada era mai colorată și mai zgomotoasă. Dintr-o mașină lucioasă care se prelingea pe lângă mine urla prin difuzoare o voce gata să spargă geamurile vitrinelor. Mă uitam la femeie și, punând între paranteze absolut tot ce ține de evidență și de experiența imediată, încercam să înțeleg de ce Critica rațiunii pure nu-i un bestseller. De fapt, e mai pasionantă decât toate romanele polițiste. E mai utilă decât toate rețetele culinare. Se adresează tuturor. E adevărat însă că e destul de greoi scrisă. Stilul, fir-ar să fie! Mi-am dorit atunci să suprim toate barierele stilului. Femeia a rămas în urmă, în fața mea, o stradă viu colorată și agitată. Sunt editor și nu-mi permit să fiu utopic. Trăim într-un timp care fabrică repede multe imagini. Cred că sensibilitatea mea acustică e mai fină decât cea viziuală. De vreo optzeci de ani ne lăsăm conduși de imagini mișcătoare și nu-i o întâmplare că Hitler s-a folosit de filmele lui Leni Riefenstahl, iar Stalin de cele ale lui Serghei Eisenstein. Aș vrea să scriu într-o bună zi un elogiu al urechii. Chiar dacă ne aduce mai puține informații decât ochiul, e un instrument extraordinar de fin. Finețe în privința perceperii unei plaje largi de intensități sonore: poți auzi o șoaptă, dar și o împușcătură, finețe în privința frecvențelor, prindem armonice multe, îmi iubesc urechea mai mult decât ochii din cap. Tocmai pentru că sunt editor nu pot să nu fiu tentat de utopie: de pildă, să mă lupt împotriva delirului vizual, îmi dau seama că nu prea am mijloace. Pe de altă parte însă, orice-am face, oricâte ziduri am dărâma, trupul dinăuntrul trupului nostru locuiește într-o casă. Despre casa asta au scris Platon, Sfântul Augustin, Kant și Tolstoi. Pentru a vedea casa, e nevoie de puțină atenție, de răgaz și concentrare. Acum casa a devenit o mașină care gonește, iar noi privim în față, prin parbriz. Undeva departe, serbările se țin lanț, focuri de artificii, clipuri publicitare. Dacă avem o pană de cauciuc, ne dăm imediat jos și în ii­­­­răm în Hmm­enro nnulkonoinl nn Ho ca afla m­oto Ho rozanm ci litiUIUUI UI UI Ulii jpiv pui U­ UI UIUI K1M­­V­ IV UHU IOUUI UV 1 VZI VI­IU Cl cricul. Lăsasem de mult în urmă pana de cauciuc, mergeam automat și în urechi îmi suna încă împușcătura. Cu o seară înainte văzusem un film celebru: Născuți asasini. E un film mediocru, care în ochii multora a trecut drept capodoperă. De ce? Pentru că pare să spună o poveste sângeroasă despre casa dinăuntru, când în realitate e o poveste spusă din goana mașinii. Dar stilul e bun. Ține și țintește bine. Imaginile sunt istețe. Ritmul lui se supune ritmului din afară. E un film care ne aliniază, ne încoronează, dându-ne iluzia că ne spune ceva foarte intim. E un film banal pentru că banalizează moartea prin exces și realism cinematografic. N-am nimic împotriva exceselor. Dimpotrivă. Dar excesul din teatrul lui Ionescu, de pildă, nu banalizează nimic pentru că piesele lui nu sunt realiste. Există un realism mincinos, există imagini bolnave de lipsă de imaginație. Stilul, fir-ar să fie! Mergeam pe stradă și simțeam că, înaintând printre oameni, duc o luptă continuă împotriva imaginilor. Tuturor mașinilor care treceau pe lângă mine le doream câte o pană de cauciuc. Iar eu, iremediabil pieton, trebuia neapărat să evadez. Vroiam să intru în casa dinăuntru, dar până la urmă am intrat în librărie. O librărie mare, plină de lume. Zumzet hipnotic. Mâinile mele din afară răsfoiau de zor tot felul de cărți, mâinile dinăuntru se loveau de amețeala stilurilor și căutau un vaccin universal. Mi-a venit în minte faptul că habar n-am să fac o injecție. Mi-ar tremura mâna, aș scăpa seringa, aș rupe acul în fesa pacientului meu prezumtiv. Inabilitatea mâinilor din afară s-a transmis instantaneu mâinilor dinăuntru. Am ridicat ochii din cărți și am privit spre pacienții din jur. Și ei răsfoiau, căutau. Habar n-aveam ce. Dar puteam vedea titlurile de care se agățau. Așa am început o urmărire printr-un labirint de coperți. Șiruri cu nume de autori se stivuiau în mintea mea, titlurile se înlănțuiau toate într-un singur cuvânt, îngrozitor de lung, domeniile se contopeau. Printre crizele omen­­iii topăiau rase de câini, din istoria Germaniei ieșeau romanțuri de dragoste, peste psihanaliști curgeai­ supe și ciorbe. După vreo jumătate de oră eram frânt de oboseală. Am ieșit din librărie ușor derutat. Singurele gânduri limpezi erau că am probleme grave cu ochii și că amprenta stilului e un blestem. Mi-am dorit să pot lua în serios orice carte care-ți dă rețeta fericirii, orice invitație la positive thinking, orice roman roz, orice delir astrologic, orice biografie romanțată a unei vedete de televiziune, orice filosofie a vieții emanând de la o cântăreață la modă sau de la un creator de modă. Chiar lângă librărie e o tarabă cu cărți. Vânzătorul, un bărbat mărunt cu privire de viezure, îi răspundea unui client solid, fălcos și neras. — Nu mai e, n-o văd aici... — Hmmm, zise fălcosul aruncând o privire incredulă asupra coperților. — Nu, dom’le, nu am, dar uitați-vă la astea... Și făcu un gest spre taraba plină de titluri șocante. — Dom’le, cartea de care-ți spun eu explică totul. Scrie acolo cum e cu francmasoneria, cu complotul universal, cu piramide cu extraterești... Nu ai pe aia, n-ai nimic. Astea-s fleacuri. Vânzătorul nici nu era convins, nici nu protesta. Fălco simți nevoia să insiste. — Cartea aia se anulează pe toate astea, nu mai ai nevoie ele... A făcut un gest larg care mătura întreaga tarabă, iar pe m m-a împins pe drumul spre casă. Vkd Zogr­ ­: desen după Războiul sfârșitului lumii de Mario Vargas Llossa

Next