Cotidianul, aprilie 2003 (Anul 13, nr. 74-98)

2003-04-14 / nr. 85

member Cotidianul SUPLIMENT CULTURAL LITERE, ARTE, 14 aprilie 2003 totodată amintiri, din care redau câteva. Ieșind într-o zi din Cișmigiu pe poarta ce dă în Strada Brezoianu, m-am pomenit pe străduța pe care, cu toată prefacerea ce suferise, mi-o aduceam bine aminte, de vreme ce acum mai bine de 50 de ani o vizitam aproape zilnic, trebuind să-l văd pe Costache Nottara după divorțul lui de prima soție, Amelia Velner, societară ca și el a Teatrului Național, în casa căruia o seamă de amatori de teatru ne întâlneam, el fiind între noi toți, flăcăi, mai în măsură să ne primească, având tot dichisul gospodăresc intact, ca unul ce divorțase de curând. Acolo, în casa aceasta, într-una dintre seri l-am auzit pe De Max, după primul an de studii la Paris cu maestrul Delaunay pentru intrarea în Conservatorul de acolo, venit în vacanță. La el am văzut pentru întâia oară ceas brățară la mână și l-am ascultat declamând Noaptea de octombrie a lui Musset, el debitând partitura poetului, iar Costache Nottara replica muzei. După plecarea lui De Max, Costache Nottara se minuna de câștigul fostului lui elev, după numai un an de preparare cu Delaunay, căruia, amănunt interesant, nu i se plăteau decât 5 franci pe ora de studii. Ei bine, pe locul acestei foste locuințe a lui Nottara, colț cu Strada Brezoianu, în care am intrat de atâtea ori și care-mi amintea seri întregi petrecute în tovărășia unor oameni de litere și de teatru, printre care Delavrancea, Sfinx (Dem. Racoviță), artistul Ion Niculescu, papa Ventura, s-a ridicat o clădire impunătoare, Hotelul Opera, care, împreună cu alte asemenea clădiri moderne de pe aceeași stradă, a schimbat cu totul aspectul de odinioară al acestei intrări, rău numită „Dr. Marcovici, medic profesor universitar, 1853-1886“, de vreme ce doctorul Marcovici a locuit scurtă vreme pe ea, iar dacă nu i s-a zis „Intrarea Nottara“ tot pentru același motiv, intrării acesteia i se cuvenea pe drept cuvânt numele doctorului general Theodory, fost multă vreme medicul curant al Palatului, care a locuit acolo, în casa lui proprie, toată matusalemica lui viață și care trecea drept un eminent specialist, pe când doctorul Marcovici, unul dintre cei mai distinși practicieni din vremea aceea și care făcea un curs foarte ascultat la universitate, în familia mea, pe care o vizita foarte des, țin minte că n-a fost niciodată chemat din partea aceea a orașului. Și surprize de acestea am avut în multe puncte ale orașului, cu deosebire în vremea prefacerilor din urmă, orânduite de noua așezare a orașului. Citez pe cele ce mi-au lăsat o mai profundă impresie, probabil fiindcă mi-au fost mai simpatice, amintindu-mi fapte în legătură cu ele. Așa, de pildă, duioase amintiri mi-a răscolit târnăcopul care a pus la pământ casa doctorului Keresteny de pe Calea Victoriei, dărâmare ce a costat viața unui funcționar din personalul cofetăriei Nestor, pe locul căreia s-a clădit colosala construcție undereste astăzi localul cofetăriei Nestor. Vechea clădire, înainte de dărâmare, a fost închiriată, acum vreo 55 de ani, Ministerului de Război, astăzi Ministerul Apărării Naționale, minister în care făceam, la două săptămâni o dată, serviciu de ofițer de ordonanță, pe când eram sublocotenent la cavalerie. Intr-una dintre aceste ocazii, procurate de serviciu, am văzut și am înțeles de ce era așa de popular, de simpatizat și de atractiv bătrânul om de stat Ion Brătianu, prim-ministru și ministru de Război în vremea aceea. Serviciul meu acolo consta din a introduce personalitățile ce cereau audiențe ministrului sau secretarului general. Aveam în acest scop un birou într-o cameră așezată între cabinetul ministrului, pe atunci Ion Brătianu, și acela al secretarului general, pe atunci generalul Cruțescu, și un registru în care treceam ordinea prezentării solicitanților de audiențe, cu consemnul ca pe miniștrii noștri, pe cei străini acreditați la noi și pe parlamentarii veniți din provincie, pe când Corpurile legiuitoare erau închise, să nu-i mai înscriu în registru, să nu le mai pretind carte de vizită, ci să-i introduc direct, fără anunțare prealabilă. Așa, într-o zi de audiențe la ministru, se prezentă ministrul Turciei la noi, pe care nu-l mai văzusem la minister, dar pe care l-am recunoscut, fiindcă din legația otomană era singurul care purta fesul, și-mi prezintă cartea de vizită cerândumi s-o prezint primului-ministru. I-am spus, potrivit consemnului ce aveam, că nu e nevoie de carte de vizită și l-am rugat să mă urmeze la cabinetul ministrului, însă a refuzat foarte politicos, insistând să prezint în prealabil cartea de vizită. Când i-am prezentat lui Brătianu cartea de vizită a ministrului turc, primul-ministru, vădit contrariat, pe ton mai mult răstit, m-a mustrat: V-am rugat, de ofițer, să nu faceți să aștepte pe miniștri, mai cu seamă pe un străin, și d-voastră luați dispoziții contrarii. I-am replicat că am insistat să-l introduc fără nici o formalitate și n-a primit. Brătianu s-a sculat repede de la birou și, îndreptându-se spre ușă, l-a primit foarte cordial, afectuos chiar, i-a luat pardesiul și l-a dat ușierului. Au stat puțin de vorbă, nici un pătrar de ceas, iar la ieșire, am rămas uimit când l-am văzut pe Ion Brătianu, pe omnipotentul Ion Brătianu, care trecea atunci în ochii țării cu porecla când de „mare vizir“, când de „cancelar al țării“, luând pardesiul musafirului din mâna ușierului și ținându-i-l el însuși să-l îmbrace. Și am mai văzut cum același atotputernic Ion Brătianu, ținând de braț pe vizitator până la scara mels a etajului ce conducea la parter și aici, după ce i-a strâns încă o dată mâna, a stat la capătul de sus al scării tot timpul cât a coborât-o, dându-i repetate binețe, iar la sfârșit i-a trimis într-o impecabilă franțuzească: Au plaisir de vous revoir, Excellence! Oricât de tânăr eram și de nepriceput în rosturile politice din vremea aceea, am înțeles totuși de ce acest mare vrăjitor era așa de simpatizat în țară și peste hotare și mi-aduc bine aminte - deși a trecut de atunci mult peste o jumătate de veac - că povestind scena aceasta într-un cerc familiar am făcut reflecția raportului pe care trebuie să-l fi făcut diplomatul turc ministrului lui de Externe și în ce culori vibrante trebuie să-l fi înfățișat pe Ion Brătianu al nostru. Omul acesta, cel mai încântător dintre oamenii de stat ai noștri până la Take Ionescu, care și acesta îi semăna în privința simpatiei ce știa să radieze în contactul cu lumea, acest fermecător Ion Brătianu, ce te câștiga din primele vorbe cu care te întâmpina, din felul atrăgător în care te primea, era fatal să cucerească masele așa cum le-a cucerit (dovada celor 12 ani de neîntreruptă cârmuire, ce nu s-a mai întâmplat în țara noastră) și era explicabil să se bucure și în afară de simpatiile de care s-a bucurat în toate cercurile diplomatice cu care venea în contact. Mai târziu, când a venit pe jos, cum obișnuia, la Revista Nouă, în Strada Regală, ca să ne aducă într-un pachet costumul național de Câmpulung al uneia dintre fiice, pare-mi-se chiar al dnei Sabina Dr. Cantacuzino, costum apărut în culori într-o execuție de rafinată artă în nr. 2, an I al revistei, mi-a vorbit prietenește, mie, un ofițeraș, fiindcă la ora aceea nu era nimeni în redacție decât secretarul și cu mine și mi-am îngăduit să-i amintesc de introducerea turcului la minister și de observația nedreaptă ce-mi făcuse. Nu și-a mai adus aminte, dar surâzând prietenos, mi-a spus: „Cu străinii să ne purtăm cât se poate de bine; nu pierdem nimic, dimpotrivă, câștigăm.“ Când a aflat al cărui Bilciurescu eram, i-a părut și mai bine că m-a cunoscut, fiindcă tatăl meu îi fusese devotat partizan, atât el, cât și vărul lui, Nae Manolescu, tatăl fostului președinte al Curții de Casație, Corneliu Manolescu Râmniceanu, bun prieten al lui Brătianu, fost primar al Capitalei și chestor al Senatului. La despărțire, mi-a mai strâns o dată mâna, a strâns-o și pe a secretarului Ghionis, mi-a recomandat să salut din parter pe Hasdeu, cu părerea de rău că nu l-a găsit, fiindcă la rugămintea lui adusese costumul național, și a plecat tot pe jos până acasă, ce era doar la câțiva pași, lăsându-ne sub vraja încântătoarei lui personalități. Zic „a plecat tot pe jos“ fiindcă niciodată nu l-am întâlnit umblând altfel pe stradă, nici pe el, nici pe C.A. Rosetti, așa cum obișnuiau de pildă să apară pe stradă Petre Grădișteanu, Titu Maiorescu și Beizadea Dimitrie Ghica, totdeauna în birjă. Din cauza obiceiului acesta al lui Ion Brătianu de a umbla totdeauna pe jos a putut profesorul Pietraru, un detracat, să descarce un foc de revolver asupra lui Brătianu, pe atunci primministru, cam prin dreptul „Fundației Carol“, glonț ce, în loc să-și atingă ținta, a nimerit catarama de la spate a lui C.F. Robescu, din care cauză a fost poreclit Robescu-Cataramă, spre deosebire de fratele său, profesorul Robescu. Altă amintire mi-a răscolit dărâmarea casei lui Nicolae Blaremberg din Strada Episcopiei, aripa stângă dinspre partea grădinii, pe locul căreia s-a clădit prelungirea Hotelului Athenée Palace. Dispăruta casă mi-a reamintit figura acestui Nicolae Blaremberg, fostul ministru de trei zile al Regelui Carol, omul politic de frumoasă amintire, oratorul și ziaristul de reputată vază, fratele colonelului Blaremberg, socrul lui Nicolae Filipescu. Nicolae Blaremberg n-a fost numai un distins parlamentar, trimisul în Parlament al județului Brăila, ori de câte ori cârmuia Partidul Conservator, al cărui marcant membru era, n-a fost numai unul dintre cei mai proeminenți avocați, ci și un polemist temut și un publicist apreciat. „Le Peuple Roumain“, revistă politico-literară, în colaborare cu Alexandru Macedonski, a avut răsunătoare articole politice și viguroase polemici, pe lângă o gustată parte beletristică ieșită de sub pana amândurora. Mărturisesc că acum câtva timp, când m-am brodit pe Strada Episcopiei și am văzut târnăcoapele transformând cuibul acela de ales gust în care locuise Nicolae Blaremberg în mormane de moloz, am simțit explicabila strângere de inimă pe care în chip firesc o ai când dispare o priveliște cu care te-ai deprins și care ți-era dragă, nu numai fiindcă îl cunoscusem pe Blaremberg, dar mai cu seamă pentru că dispărea locuința aceea cu esteticul interior în care se complăcea omul de gust care era amfitrionul, interiorul artistic cu podoaba lui de prețuită colecție de artă, peste care trona celebru! Vârful cu Dor al maestrului Mirea (primul exemplar), o compoziție de dimensiune, sugerată de Carmen Sylva de pe chiar priveliștea Vârfului cu Dor de lângă Sinaia. Tabloul fusese conceput la fața locului și executat la Paris, unde obținuse la Salonul oficial mențiune onorabilă, reprezentând visul unui cioban pe stâncă, cioban ce se trezește sub impresia visului, înconjurat de zâne și cu vulturul în plin zbor, apărând dintre nori; acest reputat tablou, mai cu seamă noaptea, apărea în toată splendoarea, chiar din stradă și din grădina Episcopiei, la lumina lămpilor din balconul de sticlă de la fațadă. Acest tablou, pe care atâția trecători l-am văzut de nenumărate ori cât a trăit Blaremberg, de acum nu va mai fi văzut, cum nu va mai fi văzută nici casa cu balconul de sticlă, ci în locul acestei atrăgătoare locuințe a unui om de rafinat gust ochiul se va propti pe ferestrele reci de la diferitele etaje ale adaosului lui Athenée Palace. Și nemilosul târnăcop a mai pus la pământ colțul de lângă fosta Biserică Sf. Ionică cu Strada Câmpineanu, unde odată a fost vestitul grătar de noapte al lui „Marinescu-Purcel“, mutat mai târziu în localul de pe aceeași stradă, chiar aproape de intrarea la direcția Teatrului Național, „Marinescu-Purcel“ pe care clienții care se îmbulzeau cu deosebire după miezul nopții să-i guste delicioasele fripturi și vinuri îl întâmpinau cu glumeață întrebare: „Tot purcel, dhe Marinescu? Nu mai crești o dată, să te vedem și noi porc de-a binelea, ca să ne dai aldămașul maturității?“(...) Și tot așa treptat, sub ochii noștri care au trăit vremea aceea, au fost transformate în mormane de moloz câteva case boierești a căror dispariție a avut, cel puțin în sufletul meu, o simțitoare repercusiune, cu fiece lovitură de târnăcop, fiindcă le îndrăgeam ca pe niște relicve scumpe care mi-au înveselit copilăria și tinerețea, repercusiune pe care am simțit-o tot așa de nemiloasă când a dispărut, mai deunăzi, casa boierului Costică Câmpineanu de pe strada care-i poartă numele, cam prin dreptul străzii ce duce din ea la Ministerul de Război (azi Ministerul Apărării Naționale), la intrarea în Cișmigiu, alături de grădina unde era florăria „Faranda" pe unde s-a ridicat zidul, ce desparte strada de grădina Palatulu Regal... (1945)