Cronica Sătmăreană, ianuarie-martie 1974 (Anul 7, nr. 1820-1895)
1974-01-26 / No. 1840
gimbata 28 ianuarie 1974 OCHIU VEȘNIC DESCHIS ЛI ШЕТЕ1SMIRICE Ca specie literară, satira și a viabilitatea mai dovedit ales datorită clasicismului. Ulterior, alte curente literare au utilizat-o în diferite și au proporții adus-o sub diferite variante, pînă în zilele noastre. Fără să facă din satiră o specie la modă, contemporanii noștri i-au moștenit tonul acidulai, cu intensități variabile, de la simple înțepături pînă la șarjă, de la umorul fin la grotesc. Printr-o fericită împerechere a textului cu desenul, gazetele satirice cumulează virtuțile acestora și, acolo unde este înțeleasă marea lor eficiență, ele devin adevărate instrumente educative în munca de formare a omului nou, de sancționare a tot ceea ce este negativ la locul de muncă. In felul acesta, gazetele promovează o satiricedine critică, fac atitudin critică o armă a luptei ideologice împotriva a tot ceea ce este negativ în viața de toate zilele, pe linia indicată de documentele de partid. Constatările acestea au avut ca punct de plecare un raid-anchetă efectuat la gazetele satirice ale întreprinderilor Unio, I.T.A. și Mondiala, cu care prilej am remarca gradul putut diferit în care acestea își trăiesc viața. Dacă la întreprinderea Unio există o apariție ritmică a numerelor, deci se observă prezență operativă în viața uzinei, prezență dirijată de un colectiv de redacție, dacă la I.T.A. după o perioadă fructuoasă, plecarea din întreprindere a celui mai dotat caricaturist (l-am numit pe Vasile Șuioc) a dus la o pauză îndelungată, din care se caută acum ieșirile, în Schimb, la diala, activitatea Mangazetei satirice este dominată de ... inactivitate, deși rolul ei este înțeles, deși există talente, pentru că ne-au convins cele cîteva caricaturi pe care le-am găsit. Am spus cîteva, în timp ce la celelalte gazete am găsit dosare întregi de caricaturi. In ceea ce privește conținutul materialelor apărute, se observă relevarea lipsurilor sau abaterile de la disciplina de producție, în general probleme comune pentru întreprinderile amintite, cu nuanțări legate de specificul fiecărui loc de muncă: absențe de la serviciu, întîrzieri, nerespectarea de protecția normelor muncii, furturi din avutul obștesc, comportarea necorespunzătoare față de colegi, ținuta etc. Asemenea aspecte negative primesc o tratare inspirată de cele mai multe ori, sub forma caricaturilor, foarte sugestive la Unio, datorită folosirii culorilor. Desenele sunt întregite cu texte concentrate, precise, cu înțepături verbale. La Unio, în majoritatea cazurilor am întîlnit utilizată grama, executată epide un condei sigur, stăpîn pe mijloacele prozodiei. Iată un exemplu, prin care sînt satirizați muncitorii de la mașina 102 din secția V-a: „Recunoaștem sînteți perle / Ce-i drept, de diverse tipuri / Cum se vede, voi la sticle ! Lucrați bine și-n trei schimburi“. Din puținele reușite ale gazetei satirice de la Mondiala am reținut o altă epigramă, cu regretul de a nu fi putut găsi talentul manifestat în mai multe situații: „Nu-i de vină Vasilică / Ci-i cocoșul cel moțat / Că la șapte fără zece / Nagy al nostru-i încă-n pat“. Catrene suficient de realizate pentru a provoca visul, un rîs usturător, mai ales pentru cei vizați. Dar alături de aceste forme consacrate în activitatea gazetelor satirice, la Unio se practică și cu o eficiență sporită fotografiile pe viu, executate de cercul foto al uzinei. Și tot aici, gazeta satirică centrală (pentru că există asemenea gazete și în unele sectoare) are un titlu („Zîmbiți, vă sugestiv rog ... dacă puteți!“), spre deosebire de titlurile absolut comune ale celorlalte. Menționînd munca de selecționare și depistare a cazurilor ce merită a fi atacate, o muncă deloc desfășurată de ușoară, tirul de redacție colecal gazetei de la Unio, credem că se impune crearea unor asemenea colective la I.T.A. și la Mondiala, pentru ca satirizarea lipsurilor să capete o formă organizată, controlată de organizațiile de sindicat și U.T.C. și îndrumată de organizația de partid. Aceasta cu atît mai mult cu cît eficacitatea acțiunilor satirice a putut să fie constatată, întrucît mulți dintre cei vizați preferă sancțiunile pecuniare în locul celor discutate aici. Din ansamblul problemelor ridicate de activitatea gazetelor satirice din aceste întreprinderi credem că mai trebuie neapărat subliniată aceea a atitudinii pe care o întîlnim față de epigramiști sau caricaturiști, o atitudine deloc colegială, mai ales din partea celor „împroșcați“ de rafalele rîsului. Curios este că pe alocuri, suntem toleranți față de lipsurile proprii, dar ne răzbunăm fel sau altul pe într-un cer care în mod sincer, din dorința de a ne ajuta, ne semnalează lipsurile. O atitudine care se impune a fi revizuită, pentru a face loc obiectivității și intransigenței comuniste. Din această atitudine necorespunzătoare derivă și „curajul“ autorilor criticii, care nu-și semnează lucrările. Și aceasta se întîmplă acolo unde trebuie să acționeze ferm disciplina muncitorească, comunistă, în timp ce, într-o școală pionierii semnează caricaturile executate (ce-i drept, mai puține la număr, conținînd alte aspecte de muncă și realizate la un nivel artistic mai modest), făcînd din ele dovezi ale luptei pentru instaurarea unor relații principiale în viața colectivului. Consemnările de față se referă la activitatea unor gazete satirice în cursul anului trecut. Din discuțiile purtate au rezultat și proiectele de viitor, în realizarea cărora înclinăm să credem, pentru ca astfel la I.T.A. pauza nedorită să se încheie cît mai repede (căci există posibilități, așa cum ne-a declarat tovarășa Elisabeta Purgue, președinta comitetului sindical) iar la Mondiala să fie reactivizată gazeta satirică, precum ne-a asigurat tovarășa Viorica Maxim, președinta comitetului cal. Remedierile sindisunt necesare, pentru ca, în viitor, să se poată spune că și aici (așa cum am constatat la Unio) gazeta satirică e un ochi veșnic deschis, care semnalează și sancționează, in dorința de a contribui la eliminarea lipsurilor din activitatea acestor colective de muncă. AL. HANCU CRONICA LIMBII »PE UNDEVA« Deși m-am aflat adesea printre cei care rîdeau de expresia așezată în titlul articolului de față, voi mărturisi de la început că atitudinea mea față de această îmbinare de cuvinte nu poate fi caracterizată drept ostilă. Mi se pare că ne-am prea obișnuit să respingem tot ce nu intră în tiparele cunoscute. Or, limba ca și oricare alt fenomen social, progresează tocmai datorită încălcării unor anumite norme, considerate pînă la un moment dat sacre. Ce s-ar fi întîmplat cu limba română dacă ar fi respins toate construcțiile sintactice care i-au venit din franceză în ultimele două secole? Noi ne-am exprima astăzi într-un fel asemănător cu contemporanii lui Ion Neculce. Avem desigur toată stima pentru strămoși, dar iubim și progresul, ne plac și cuceririle tehnicii, științei și culturii din ultimele două veacuri. Așadar, față de nou nu putem fi decît receptivi. Aici însă apare și o altă întrebare: tot ce e nou, tot ce apare în vorbirea contemporană trebuie imediat admis? Răspunsul la această întrebare nu cred că se poate da doar prin adverbele de negație ■ afirmație, nu sau da. Și ca să ne referim la expresia noastră, voi concret spune că „pe undeva“ face parte din acele „noutăți“ care nu pot fi taxate imediat drept utile sau inutile. Unde, în ce context o folosim?. Zicem: „El are dreptate pe undeva“; „Pe undeva tu ai greșit“; „Pe undeva această idee e valoroasă“. In primul exemplu, pe undeva are sensul de „parțial“, „în anumite privințe“. In a doua propoziție, expresia noastră e mai apropiată de sensul originar: înseamnă „într-un anumit loc“, feritor la o anumită situație“. „reSă recunoaștem că în exemplul numărul 3, pe undeva nu e tocmai adecvat. Ar fi fost mult mai fericită zicerea: „Din anumite puncte de vedere, această idee e valoroasă“. S-ar mai putea găsi și alte sinonime: în contextul..., această „Plasată este valoroasă“; „Asociată cu, idee această idee este valoroasă“. Așadar, nici în cel de-al treilea exemplu, pe undeva nu total greșit. Nu este expresia cea e mai adecvată, dar nici „barbară“ (barbarism) nu e. Există totuși „pe undeva“ și utilizări eronate, care trezesc chiar rîsul, batjocura sau se acoperă de ridicol. Ce ziceți de propozițiile (frazele): „Pe undeva nu-mi placi“, „Pe undeva s-a simțit jignită și de aceea nu mi-a răspuns“; „Pe undeva această actriță e distanțată“? Cred că-i interpretez pe cei mulți cînd spun că în asemenea contexte pe undeva n-are ce căuta. Deci, atenție! Pe undeva putem greși. VICTOR IANCU 'CRONICA' SATMAREANA ~ " U»1 . Artiștii amatori ai Căminului cultural din Halmeu pregătesc o nouă piesă pentru publicul local Stelian Segarcea Oșenească Alte doine port la sînge, Dar nici una nu mai plînge. Răzvrătirea-a amuțit Pe tăișul de cuțit. Lacrimi nu mai curg pe Foamea-n case nu mai latră, Vînturi au uscat pe pari, Căpățîne de „grandari“. Nu mai dau prin sat tricoale Pocnetele de pistoale. Temniți nu vor să respire Scrîșnete și asuprire. Răsună codri de cuci, Nu de cete de haiduci, Se-ntrec doinele-n zăvoi, Se pasc turmele de oi, Și în bot Se duc mioare, Să se sloboadă-n izvoare, Lumea-ntreagă să cunoască, Doina nouă oșenească, vatră, loan Bran STEHA de la marginea pădurii tot să-mi zic polen, sau — vatră-ncinsă, împlinesc la sin porunci solare ... Peste cel desprins din mine strop cu strop iși curg întinderi mari efluvii clare. Spre azi din vine -mi lunecă-un preludiu Se-ntrec ecouri în a mă tot cere. Gesturile, perechi sau cite unul, mi se continuă mereu în ele. Și dacă o măgură îmi stă în cale picioarele mi se vorbesc in taină, iar umbra — și mai sus să-mi fie saltul! mi-o înfășor pe trup, ca pe o haină. Acolo unde ceață îmi călca afara cu zariști strîmbe-n sîn, cu grunji în dinți, m-а izbăvit o iarbă pricepută și mi-a șoptit de ape mai fierbinți. Din Partid — eu mi-am desprins talazul să-l cresc pe cerul zilei și al gurii! Din Partid — talazul mi-arăta cu mina spre steaua de la marginea pădurii... Dorin Salajan ATITA Atîta vreme cît mai ninge-n arme, Atîta vreme cît depindem de o soluție. Prin inima poetului trec absolut toate gloanțele plutoanelor de execuție. Atîta vreme cît, pentru o simplă șa, Рe-alocuri se lucrează preț de o lună. De inima poetului o, da, o, da, Toți caii lumii împușcați atîrnă. VREME Atîta vreme cît privim numai în sus iar sub picioare, pămîntul, e-o minge deșirabilă. E inima poetului, și-a voastră, mai presus de cît orice planetă, se poate, cultivabilă. Atîta vreme cît adorm soldații-n marș Și ațipește țăranul pe drumul de cîmpie. Poetul, de cunoaște sărutul trădării pe ascuns, Să i se uște dreapta pe coate de hîrtie! la cinematograful Popular din Satu Mare rulează filmul românesc „Veronica se întoarce“, distins cu „Medalia de bronz“ pentru cel mai bun basm în palmaresul pentru copii — Moscova — 1973. .......3 Petre Poantă: MODALITĂȚI LIRICE CONTEMPORANE . Petru Poantă, tînăr critic al revistei „Steaua“ este de faptul că oferă prin conștient Modalități lirice contemporane un studiu istoric asupra originii și involuției poeziei contemporane, dar ezită să teoretizeze în succintele notații din premise. Mai mult decît atît, Petru Poantă își asumă riscul de a sintetiza tematic trei decenii de poezie care au stat în exclusivitate sub semnul transformării. Considerînd lirica actuală funcțional legată de societate, tradiție și specificul fiecărei generații literare, tînărul pledează pentru o studiere critic tematică a diversităților poetice care constituie climatul contemporan. S-ar părea, literar că gruparea poeților într-o însă, temă sau alta nu implică, în concepția criticului niște rigori fixe de clasificare. Numai așa ne putem explica prezența poetei Nina Cassian, foarte apropiată prin structură și, ignjațigă poezie) Măriei Banuș, la capitolul Către o nouă aventură spirituală alături de cîțiva poeți suprarealiști cum sunt Gelou Naum și Virgil Teodorescu. Leonid Dimov este încadrat în același capitol amintit, dar analizat în similitudine cu Marin Sorescu care exemplifică „fantezismul“. Ordinea capitolelor se conformează principiului cronologic și parcurge evoluția lirismului de la simpla „conștientizare“ (datorată poeziei lui Nicolae Labiș) și pînă la formele rafinate ale poeziei de ultimă oră. Sînt împrejurări în care criticul subordonează analiza unei tendințe polemice angajată cu însuși poetul care constituie obiectul considerațiilor (Marin Sorescu, Ion Mircea etc). Aceste intervenții polemiste, reminiscențe gazetărești, dau ritm, acuitate și multă actualitate intervențiilor. Alături de intuiție, Petru Poantă posedă o vastă și sistematică informație care-l ajută „să lumineze“, după propria-i expresie, aspectele structurale și ideatice cele mai profunde ale operei analizate. Cu totul inedită este, de exemplu, opinia despre valoarea de artă poetică a Cărții de recitire a lui Nichita Stănescu cît și opoziția argumentată pentru interpretarea celor XI Elegii în relație cu filozofia lui Hegel. De asemenea, sînt întemeiate reținerile față de includerea unor poeți într-o matrice poetică (cazul lui Aurel Gurghianu care și după apariția volumului Temperatura vintelor a fost apreciat ca cusensibilitate latentă și monocoredă) In ciuda numărului mare de poeți pe care-i cuprinde, printre care mulți debutanți, cartea rămîne unitară, fără fisuri de interpretare, creînd cititorului chiar iluzia că diferența dintre un poet matur și un debutant ar fi numărul de volume publicate. Vedem în aceasta o declarație mărturisită de încredere în poeții care s-au afirmat în ultimii ani. In ceea ce privește constatările asupra genezei labișiene a lirismului contemporan este tributar afirmațiilor vast argumentate de Ion Pop in Poezia unei generații. Și încă un fapt care pledează pentru originalitatea cărții semnate de Petru Poantă, este printre puținii critici de astăzi care nu rezumă tradiția poeziei actuale la Lucian Blaga și adaugă acestei prestigioase contribuții numele lui Ion Barbu, Tudor Arghezi, Vasile Voiculescu, Nicolae Labiș. Modalități lirice contemporane este în primul rînd un studiu de istorie literară, o replică adusă opiniilor tranșant exprimate în cadrul discuției deschisă de revista Tribuna acum doi ani, asupra reperelor unei istorii literare contemporane; este un acceptabil breviar de istorie lirică contemporană, alăturîndu-se studiilor valoroase publicate pe aceeași temă de Ștefan Augustin Doinaș, Ion Pop, Aurel Martin și alții. LIVIA MARCAN Așteptînd să treacă noaptea.. — de Florian Dinca i-am zis Taci!, dar el zicea că nu vrea să tacă, și-n fond, de ce să tac m-a-ntrebat, ca să fim și mai singuri? Uite-așa, de-al dracului, zicea, și cînd zice, el se ține totdeauna de cuvînt, n-am să tac toată noaptea, și nu numai noaptea asta, ci toate nopțile pe care am să le mai petrec cu tine. Dacă m-aude vorbind, singurătatea se oprește dincolo de prag și nu mai intră. O văd c o să aștepte acolo în ger ca să mă plictisesc de vorbă, și dumneaei, singurătatea, să poftească. Dar chiar de-a crăpa de frig, nu-mi pasă. Am să-ți spun verzi și uscate toată noaptea, și cînd n-o să vrei să m-asculți, am să vorbesc de unul singur. Poate în șoaptă, ca să nu-ți sperii somnul. Rămîne să mai mă gindesc la chestia asta. M-a întrebat ce știu despre morții mei, și eu i-am spus că nu știu nimic, dar el, neîncrezător, a zis că nu crede, că el știe multe despre ai lui. M-am uitat urit la el, și am spus că dacă mai aiurează mult, îl las singur și plec în sat, cu toate că nici eu nu credeam c o să plec. Satul era departe, motorul nici în ruptul capului n-ar fi pornit și apoi mă temeam de lupi mai ceva decît de binecunoscutul sforăit al lui Fincă, cel care adineaori se jurase s-o țină tot într-o sporovăială. M-a întrebat „La ce te gîndești, bă Piază-Rea?“ și eu am tăcut, căci știam la ce face aluzie. Eu doar, și nu altul, am fost cu ideea ca să aducem și fetele la petrecere. Mașina însă, se vede treaba, c-a fost de altă părere. S-a defectat grav, tocmai cînd ne era lumea mai dragă. Parcă le văd pe Liza și pe Monica cum tot dau perdeaua la o parte, că doar doar vor zări farurile mașinii. Barem un telefon dacă le-am putea da la școală sau la primărie, ca să meargă cineva să le anunțe. Am zîmbit amar, gîndindu-mă cît de supărate sînt la ora aceea dăscălițele noastre. Se înțelege că zîmbetul meu nu-i putea scăpa lui Firică. A repetat din nou mustrător întrebarea: „La ce te gîndești, bă Piază-Rea?“. Eu am tăcut, dar degeaba am tăcut, că el s-a dus la sobă, a luat un clește și m-a amenințat că-mi scoate cu el răspunsul dacă mai fac pe mutul. Ce era să fac mai bine decît să-i spun că mă gîndesc la cireșele pe care le-am mîncat astă-vară într-o gară unde nu coborîse nimeni decît noi doi. A întins mîna după sticla cu țuică, și n-a lăsat-o pînă ce n-a golit-o. „Tu cu cireșele, eu cu țuica — mi-a zis —, să vedem cine-i mai cîștigat“. Voiam să rid, dar n-avea rost să rîd. Și de ce să rid la urma urmei? De noi doi, că rămăsesem împotmoliți în zăpadă la vreo treizeci de kilometri de sat? Nu se făcea să rid nici de vorbăraia lui, ca să nu fim singuri, nici de baraca din pădure în care ne aflam, pe care un vînt mai zdravăn ar fi măturat-o din loc. Dacă voiam să rîd de ceva, apoi puteam rîde de faptul că mai mult ca sigur că n-o să fim la balul care se organiza în seara aceea în cinstea noastră. „Dă-î dracului — nu te mai gîndi la ei! — îmi spuse Firică, pe care țuica îl cucerea treptat, ca pe o fortăreață îndelung asediată. Ce mare scofală că am rămas la ei în sat? Cu ce sînt el mai breji decît alții? Ce, au stea în frunte? Am rămas că așa am vrut noi și gata! Prea o luaseră la sănătoasa toți cei dinaintea noastră. Le sfîrșiseră călcîile după oraș. Noi am rămas că sîntem prieteni, este bă, Stiletule, că sîntem prieteni?“. — Este, Firică, este — i-am zis după un timp, dnd el deja îi trăgea serios la aghioase. I-am iertat chiar și faptul că mi-a zis Stilet, porecla mea din facultate, numai ca să nu creadă că nu-i sunt prieten. De fapt, Firică a lăsat orașul și uzina aceea mare, cu linii automatizate, pentru prietenia asta a noastră, așa că n-am dreptul să-l supăr. S-a angajat la întreprinderea de mecanizare a agriculturii (diploma de inginer, vorba lui, e valabilă oriunde!) și primul tractorist căruia i s-a infectat degetul mi l-a adus plocon la dispensar, zicîndu-mi ca să fac pe dracul în patru și să i-l vindec repede că ăsta-i asul din echipă și-i tocmai în campanie. Eu l-am lăsat pe dracu întreg, nu l-am împărțit, că mă temeam de zecimale, dar a treia zi voinicul lui strîngea iar volanul tractorului în mînă. Așa, cu chestii de-astea, a trecut anul, și acum uite-te ce le-a trecut prin cap mai-marilor comunei, un bal cu muzicanți de la oraș, cu toasturi în care greutatea va cădea de bună seamă pe rolul intelectualilor în viața satului, cu masă, în capul căreia trebuia să stau eu, Stiletul, și Firică, inginerul ăsta beat, care le sforăie aici lingă mine. Ies pînă în prag, să văd dacă nu aud vreun zgomot de clopoței, dar nici urmă de sanie, și nici de mașină. Rabla noastră e albă de ninsoare ca o mireasă, iar undeva departe urlă niște lupi. Poate mi se pare că sînt lupi, poate sînt cu totul altceva, dar mi-e frig și n-am chef acum, la ora asta tîrzie din noapte, să filozofez. Era cu totul altă chestie dacă Firică n-ar fi băut toată țuica, dar, așa cu gura seacă, gîndurile nu se leagă înainte să adorm, mă ameninț în glumă cu degetul și-mi zic așa ca în loc de „somn ușor“. Lasă, măi Stiletule, că știu că ai îndrăgit oamenii și locurile astea. Și nu numai tu. Amîndoi... Amîndoi. .