Cronica Sătmăreană, ianuarie-martie 1974 (Anul 7, nr. 1820-1895)

1974-01-26 / No. 1840

gimbata 28 ianuarie 1974 OCHI­U­­ VEȘNIC DESCHIS ЛI ШЕТЕ1SMIRICE Ca specie literară, satira și­ a viabilitatea mai dovedit ales datorită clasicismu­lui. Ulterior, alte cu­rente literare au uti­lizat-o în diferite și au proporții adus-o sub diferite variante, pînă în zilele noastre. Fără să facă din sa­tiră o specie la mo­dă, contemporanii noștri i-au moștenit tonul acidulai, cu in­tensități variabile, de la simple înțepături pînă la șarjă, de la umorul fin la grotesc. Printr-o fericită îm­perechere a textului cu desenul, gazetele satirice cumulează virtuțile acestora și, acolo unde este înțe­leasă marea lor efi­ciență, ele devin ade­vărate instrumente e­­ducative în munca de formare a omului nou, de sancționare a tot ceea ce este ne­gativ la locul de muncă. In felul aces­ta, gazetele promovează o satirice­dine critică, fac atitu­din critică o armă a lup­tei ideologice împotri­va a tot ceea ce este negativ în viața de toate zilele, pe linia indicată de documen­tele de partid. Constatările acestea au avut ca punct de plecare un raid-an­­chetă efectuat la ga­zetele satirice ale în­treprinderilor Unio, I.T.A. și Mondiala, cu care prilej am remarca­ gradul putut di­ferit în care acestea își trăiesc viața. Da­că la întreprinderea Unio există o apariție ritmică a numerelor, deci se observă prezență operativă în­­ viața uzinei, prezență dirijată de un colectiv de redacție, dacă la I.T.A. după o perioa­dă fructuoasă, pleca­rea din întreprindere a celui mai dotat ca­ricaturist (l-am nu­mit pe Vasile Șuioc) a dus la o pauză în­delungată, din care se caută acum ieșirile, în Schimb, la diala, activitatea Man­ga­zetei satirice este do­minată de ... inacti­vitate, deși rolul ei este înțeles, deși e­­xistă talente, pentru că ne-au convins cele cîteva caricaturi pe care le-am găsit. Am spus cîteva, în timp ce la celelalte gaze­te am găsit dosare în­tregi de caricaturi. In ceea ce priveș­te conținutul materia­lelor apărute, se ob­servă relevarea lip­surilor sau abaterile de la disciplina de producție, în general probleme comune pentru întreprinderi­le amintite, cu nuan­țări legate de speci­ficul fiecărui loc de muncă: absențe de la serviciu, întîrzieri, ne­­respectarea de protecția normelor muncii, furturi din avutul ob­ștesc, comportarea ne­corespunzătoare față de colegi, ținuta etc. Asemenea aspecte ne­gative primesc o tra­tare inspirată de cele mai multe ori, sub forma caricaturilor, foarte sugestive la U­­nio, datorită folosirii culorilor. Desenele sunt întregite cu tex­te concentrate, preci­se, cu înțepături ver­bale. La Unio, în ma­joritatea cazurilor am întîlnit utilizată grama, executată epi­de un condei sigur, stă­­pîn pe mijloacele pro­zodiei. Iată un exem­plu, prin care sînt sa­tirizați muncitorii de la mașina 102 din secția V-a: „Recu­noaștem sînteți perle / Ce-i drept, de di­verse tipuri / Cum se vede, voi la sticle ! Lucrați bine și-n trei schimburi“. Din pu­ținele reușite ale ga­zetei satirice de la Mondiala am reținut o altă epigramă, cu re­gretul de a nu fi pu­tut găsi talentul ma­nifestat în mai multe situații: „Nu-i de vi­nă Vasilică / Ci-i co­coșul cel moțat / Că la șapte fără zece / Nagy al nostru-i în­­că-n pat“. Catrene su­ficient de realizate pentru a provoca vi­­sul, un rîs usturător, mai ales pentru cei vizați. Dar alături de aceste forme consa­crate în activitatea gazetelor satirice, la Unio se practică și cu o eficiență sporită fo­tografiile pe viu, exe­cutate de cercul foto al uzinei. Și tot aici, gazeta satirică cen­trală (pentru că exis­tă asemenea gazete și în unele sectoare) are un titlu („Zîmbiți, vă sugestiv rog ... dacă puteți!“), spre deosebire de titlurile absolut comune ale celorlalte. Menționînd munca de selecționare și de­pistare a cazurilor ce merită a fi atacate, o muncă deloc desfășurată de ușoară, tirul de redacție colec­al gazetei de la Unio, credem că se impune crearea unor aseme­nea colective la I.T.A. și la Mondiala, pen­tru ca satirizarea lip­surilor să capete o formă organizată, controlată de organi­zațiile de sindicat și U.T.C. și îndrumată de organizația de par­tid. Aceasta cu atît mai mult cu cît efica­citatea acțiunilor sa­tirice a putut să fie constatată, întrucît mulți dintre cei vi­zați preferă sancțiu­nile pecuniare în lo­cul celor discutate aici. Din ansamblul pro­blemelor ridicate de activitatea gazetelor satirice din aceste în­treprinderi credem că mai trebuie neapărat subliniată aceea a a­­titudinii pe care o în­­tîlnim față de epi­­gramiști sau caricatu­­riști, o atitudine deloc colegială, mai ales din partea celor „îm­proșcați“ de rafalele rîsului. Curios este că pe alocuri, sun­tem­ toleranți față de lipsurile proprii, dar ne răzbunăm fel sau altul pe într-un cer care în mod sincer, din dorința de a ne ajuta, ne semnalează lipsurile. O atitudine care se impune a fi revizuită, pentru a face loc obiectivității și intransigenței co­muniste. Din această atitudine necorespun­zătoare derivă și „cu­rajul“ autorilor cri­ticii, care nu-și sem­nează lucrările. Și a­ceasta se întîmplă a­­colo unde trebuie să acționeze ferm disci­plina muncitorească, comunistă, în timp ce, într-o școală pio­nierii semnează cari­caturile executate (ce-i drept, mai pu­ține la număr, conți­­nînd alte aspecte de muncă și realizate la un nivel artistic mai modest), făcînd din ele dovezi ale luptei pentru instaurarea u­­nor relații principiale în viața colectivului. Consemnările de fa­ță se referă la acti­vitatea unor gazete satirice în cursul a­­nului trecut. Din dis­cuțiile purtate au re­zultat și proiectele de viitor, în realizarea cărora înclinăm să credem, pentru ca ast­fel la I.T.A. pauza nedorită să se încheie cît mai repede (căci există posibilități, așa cum ne-a declarat to­varășa Elisabeta Pur­­gue, președinta comi­tetului sindical) iar la Mondiala să fie reac­­tivizată gazeta satiri­că, precum ne-a asi­gurat tovarășa Vio­rica Maxim, președin­ta comitetului cal. Remedierile sindi­sunt necesare, pentru ca, în viitor, să se poată spune că și aici (așa cum am constatat la Unio) gazeta satirică e un ochi veșnic des­chis, care semnalează și sancționează, in dorința de a contribui la eliminarea lipsuri­lor din activitatea a­­cestor colective de muncă. AL. HANCU CRONICA LIMBII »PE UNDEVA« Deși m-am aflat adesea prin­tre cei care rîdeau de expresia așezată în titlul articolului de față, voi mărturisi de la înce­put că atitudinea mea față de această îmbinare de cuvinte nu poate fi caracterizată drept os­tilă. Mi se pare că ne-am prea obișnuit să respingem tot ce nu intră în tiparele cunoscute. Or, limba ca și oricare alt fenomen social, progresează tocmai da­torită încălcării unor anumite norme, considerate pînă la un moment dat sacre. Ce s-ar fi în­­tîmplat cu limba română dacă ar fi respins toate construcțiile sintactice care i-au venit din franceză în ultimele două se­cole? Noi ne-am exprima astăzi într-un fel asemănător cu con­temporanii lui Ion Neculce. A­­vem desigur toată stima pentru strămoși, dar iubim și progresul, ne plac și cuceririle tehnicii, științei și culturii din ultimele două veacuri. Așadar, față de nou nu pu­tem fi decît receptivi. Aici însă apare și o altă întrebare: tot ce e nou, tot ce apare în vorbirea contemporană trebuie imediat admis? Răspunsul la această în­trebare nu cred că se poate da doar prin adverbele de negație ■ afirmație, nu sau da. Și ca să ne referim la expresia noastră, voi concret spune că „pe undeva“ face parte din acele „noutăți“ care nu pot fi taxate imediat drept utile sau inutile. Unde, în ce context o folosim?. Zicem: „El are dreptate pe un­deva“; „Pe undeva tu ai gre­șit“; „Pe undeva această idee e valoroasă“. In primul exemplu, pe undeva are sensul de „parțial“, „în anu­mite privințe“. In a doua pro­poziție, expresia noastră e mai apropiată de sensul originar: în­seamnă „într-un anumit loc“, feritor la o anumită situație“. „re­Să recunoaștem că în exemplul nu­mărul 3, pe undeva nu e tocmai adecvat. Ar fi fost mult mai fe­ricită zicerea: „Din anumite puncte de vedere, această idee e valoroasă“. S-ar mai putea găsi și alte sinonime: în contextul..., această „Plasată este valoroasă“; „Asociată cu, idee această idee este valoroasă“. Așadar, nici în cel de-al trei­lea exemplu, pe undeva nu total greșit. Nu este expresia cea e mai adecvată, dar nici „bar­bară“ (barbarism) nu e. Există totuși „pe undeva“ și utilizări eronate, care trezesc chiar rîsul, batjocura sau se a­­coperă de ridicol. Ce ziceți de propozițiile (frazele): „Pe un­deva nu-mi placi“, „Pe undeva s-a simțit jignită și de aceea nu mi-a răspuns“; „Pe undeva a­­ceastă actriță e distanțată“? Cred că-i interpretez pe cei mulți cînd spun că în asemenea contexte pe undeva n-are ce căuta. Deci, atenție! Pe­ undeva pu­tem greși. VICTOR IANCU 'CRONICA' SATMAREANA ~ " U»1 . Artiștii amatori ai Căminului cultural din Halmeu pregătesc o nouă piesă pentru publicul local Stelian Segarcea Oșenească Alte doine port la sînge, Dar nici una nu mai plînge. Răzvrătirea-a amuțit Pe tăișul de cuțit. Lacrimi nu mai curg pe Foamea-n case nu mai latră, Vînturi au uscat pe pari, Căpățîne de „grandari“. Nu mai dau prin sat tricoale Pocnetele de pistoale. Temniți nu vor să respire Scrîșnete și asuprire. Răsună codri de cuci, Nu de cete de haiduci, Se-ntrec doinele-n zăvoi, Se pasc turmele de oi, Și în bot Se duc mioare, Să se sloboadă-n izvoare, Lumea-ntreagă să cunoască, Doina nouă oșenească, vatră, loan Bran STEH­A de la marginea pădurii tot să-mi zic polen, sau — vatră-ncinsă, împlinesc la sin porunci solare ... Peste cel desprins din mine strop cu strop iși curg întinderi mari efluvii clare. Spre azi din vine -mi lunecă-un preludiu Se-ntrec ecouri în a mă tot cere. Gesturile, perechi sau cite unul, mi se continuă mereu în ele. Și dacă­ o măgură îmi stă în cale picioarele mi se vorbesc in taină, iar umbra — și mai sus să-mi fie saltul! mi-o înfășor pe trup, ca pe o haină. Acolo unde ceață îmi călca afara cu zariști strîmbe-n sîn, cu grunji în dinți, m-а izbăvit o iarbă pricepută și mi-a șoptit de ape mai fierbinți. Din Partid — eu mi-am desprins talazul să-l cresc pe cerul zilei și al gurii! Din Partid — talazul mi-arăta cu mina spre steaua de la marginea pădurii... Dorin Salajan A­T­I­T­A A­tîta vreme cît mai ninge-n arme, Atîta vreme cît depindem de o soluție. Prin inima poetului trec absolut toate gloanțele plutoanelor de execuție. Atîta vreme cît, pentru o simplă șa, Рe-alocuri se lucrează preț de o lună. De inima poetului o, da, o, da, Toți caii lumii împușcați atîrnă. V­REME Atîta vreme cît privim numai în sus iar sub picioare, pămîntul, e-o minge deșirabilă. E inima poetului, și-a voastră, mai presus de cît orice planetă, se poate, cultivabilă. Atîta vreme cît adorm soldații-n marș Și ațipește țăranul pe drumul de cîmpie. Poetul, de cunoaște sărutul trădării pe ascuns, Să i se uște dreapta pe coate de hîrtie! l­a cinematogra­ful Popular din Satu Mare ru­lează filmul ro­mânesc „Vero­nica se întoar­ce“, distins cu „Medalia de bronz“ pentru cel mai bun basm în palma­resul pentru copii — Mosco­va — 1973. .......3 Petre Poantă: MODALITĂȚI LIRICE CONTEMPORANE . Petru Poantă, tînăr critic al revistei „Steaua“ este de faptul că oferă prin conștient Modali­tăți lirice contemporane un stu­diu istoric asupra originii și­­ in­voluției poeziei contemporane, dar ezită să teoretizeze în suc­cintele notații din premise. Mai mult decît atît, Petru Poantă își asumă riscul de a sintetiza te­matic trei decenii de poezie ca­re au stat în exclusivitate sub semnul transformării. Considerînd lirica actuală funcțional legată de societate, tradiție și specificul fiecărei ge­nerații literare, tînărul pledează pentru o studiere critic te­matică a diversităților poetice care constituie climatul contemporan. S-ar părea, literar că gruparea poeților într-o însă, te­mă sau alta nu implică, în con­cepția criticului niște rigori fixe de clasificare. Numai așa ne pu­tem explica prezența poetei Ni­na Cassian, foarte apropiată prin structură și, ignjațigă poezie) Mă­riei Banuș, la capitolul Către o nouă aventură spirituală alături de cîțiva poeți suprarealiști cum sunt Gelou Naum și Virgil Teo­­dorescu. Leonid Dimov este în­cadrat în același capitol amin­tit, dar analizat în similitudine cu Marin Sorescu care exempli­fică „fantezismul“. Ordinea ca­pitolelor se conformează prin­cipiului cronologic și parcurge evoluția lirismului de la simpla „conștientizare“ (datorată­­ poe­ziei lui Nicolae Labiș) și pînă la formele rafinate ale poeziei de ultimă oră. Sînt împrejurări în care criticul subordonează a­­naliza unei tendințe polemice angajată cu însuși poetul care constituie obiectul considerații­lor (Marin Sorescu, Ion Mircea etc). Aceste intervenții polemiste, reminiscențe gazetărești, dau ritm, acuitate și multă actua­litate intervențiilor. Alături de intuiție, Petru Poantă posedă o vastă și siste­matică informație care-l ajută „să lumineze“, după propria-i expresie, aspectele structurale și ideatice cele mai profunde ale operei analizate. Cu totul ine­dită este, de exemplu, opinia despre valoarea de artă poetică a Cărții de recitire a lui Nichi­­ta Stănescu cît și opoziția ar­gumentată pentru interpretarea celor XI Elegii în relație cu fi­lozofia lui Hegel. De asemenea, sînt întemeiate reținerile față de includerea unor poeți într-o matrice poetică (cazul lui Aurel Gurghianu care și după apari­ția volumului Temperatura vintelor a fost apreciat ca cu­sensibilitate latentă și monocor­e­dă) In ciuda numărului mare de poeți pe care-i cuprinde, printre care mulți debutanți, cartea ră­­mîne unitară, fără fisuri de in­terpretare, creînd cititorului chiar iluzia că diferența dintre un poet matur și un debutant ar fi numărul de volume pu­blicate. Vedem în aceasta o de­clarație mărturisită de încrede­re în poeții care s-au afirmat în ultimii ani. In ceea ce privește constatările asupra genezei la­­bișiene a lirismului contempo­ran este tributar afirmațiilor vast argumentate de Ion Pop in Poezia unei generații. Și încă un fapt care pledează pentru originalitatea cărții sem­nate de Petru Poantă, este printre puținii critici de astăzi care nu rezumă tradiția poeziei actuale la Lucian Blaga și a­­daugă acestei prestigioase con­tribuții numele lui Ion Barbu, Tudor Arghezi, Vasile Voicules­­cu, Nicolae Labiș. Modalități lirice contemporane este în primul rînd un studiu de istorie literară, o replică a­­dusă opiniilor tranșant exprimate în cadrul discuției deschisă de revista Tribuna acum doi ani, asupra reperelor unei istorii li­terare contemporane; este un acceptabil breviar de istorie li­rică contemporană, alăturîndu-se studiilor valoroase publicate pe aceeași temă de Ștefan Augustin Doinaș, Ion Pop, Aurel Martin și alții. LIVIA MARCAN Așteptînd să treacă noaptea.. — de Florian Dinca i-am zis Taci!, dar el zicea că nu vrea să tacă, și-n fond, de ce să tac m-a-ntrebat, ca să fim și mai singuri? Uite-așa, de-al dracului, zicea, și cînd zice, el se ține totdeauna de cuvînt, n-am să tac toată noap­tea, și nu numai noaptea asta, ci toate nopțile pe care am să le mai petrec cu tine. Dacă m-aude vorbind, singurătatea se oprește dincolo de prag și nu mai in­tră. O văd c­ o să aștepte acolo în ger ca să mă plic­tisesc de vorbă, și dumneaei, singurătatea, să pofteas­că. Dar chiar de-a crăpa de frig, nu-mi pasă. Am să-ți spun verzi și uscate toată noaptea, și cînd n-o să vrei să m-asculți, am să vorbesc de unul singur. Poate în șoaptă, ca să nu-ți sperii somnul. Rămîne să mai mă gin­desc la chestia asta. M-a întrebat ce știu despre morții mei, și eu i-am spus că nu știu nimic, dar el, neîncrezător, a zis că nu crede, că el știe multe despre ai lui. M-am uitat urit la el, și am spus că dacă mai aiurează mult, îl las singur și plec în sat, cu toate că nici eu nu cre­deam c­ o să plec. Satul era departe, motorul nici în ruptul capului n-ar fi­ pornit și­ apoi mă temeam de lupi mai ceva decît de binecunoscutul sforăit al lui Fincă, cel care adineaori se jurase s-o țină tot într-o sporovăială. M-a întrebat „La ce te gîndești, bă Piază-Rea?“ și eu am tăcut, căci știam la ce face aluzie. Eu doar, și nu altul, am fost cu ideea ca să aducem și fetele la petrecere. Mașina însă, se vede treaba, c-a fost de altă părere. S-a defectat grav, tocmai cînd ne era lumea mai dragă. Parcă le văd pe Liza și pe Monica cum tot dau perdeaua la o parte, că doar­ doar vor zări farurile mașinii. Barem un telefon dacă le-am putea da la școală sau la primărie, ca să meargă cineva să le anunțe. Am zîmbit amar, gîndindu-mă cît de su­părate sînt la ora aceea dăscălițele noastre. Se înțelege că zîmbetul meu nu-i putea scăpa lui Firică. A repetat din nou mustrător întrebarea: „La ce te gîndești, bă Piază-Rea?“. Eu am tăcut, dar de­geaba am tăcut, că el s-a dus la sobă, a luat un cleș­te și m-a amenințat că-mi scoate cu el răspunsul da­că mai fac pe mutul. Ce era să fac mai bine decît să-i spun că mă gîndesc la cireșele pe care le-am mîncat astă-vară într-o gară unde nu coborîse nimeni decît noi doi. A întins mîna după sticla cu țuică, și n-a lăsat-o pînă ce n-a golit-o. „Tu cu cireșele, eu cu țuica — mi-a zis —, să vedem cine-i mai cîștigat“­. Voiam să rid, dar n-avea rost să rîd. Și de ce să rid la urma urmei? De noi doi, că rămăsesem împotmoliți în ză­padă la vreo treizeci de kilometri de sat? Nu se făcea să rid nici de vorbăraia lui, ca să nu fim singuri, nici de baraca din pădure în care ne aflam, pe care un vînt mai zdravăn ar fi măturat-o din loc. Dacă voiam să rîd de ceva, apoi puteam rîde de faptul că mai mult ca sigur că n-o să fim la balul care se organi­za în seara aceea în cinstea noastră. „Dă-î dracu­lui — nu te mai gîndi la ei! — îmi spuse Firică, pe care țuica îl cucerea treptat, ca pe o fortăreață înde­lung asediată. Ce mare scofală că am rămas la ei în sat? Cu ce sînt el mai breji decît alții? Ce, au stea în frunte? Am răm­­as că așa am vrut noi și gata! Prea o luaseră la sănătoasa toți cei dinaintea noastră. Le sfîrșiseră călcîile după oraș. Noi am rămas că sîntem prieteni, este bă, Stiletule, că sîntem prieteni?“. — Este, Firică, este — i-am zis după un timp, dnd el deja îi trăgea serios la aghioase. I-am iertat chiar și faptul că mi-a zis Stilet, porecla mea din fa­cultate, numai ca să nu creadă că nu-i sunt prieten. De fapt, Firică a lăsat orașul și uzina aceea mare, cu linii automatizate, pentru prietenia asta a noastră, așa că n-am dreptul să-l supăr. S-a angajat la întreprin­derea de mecanizare a agriculturii (diploma de ingi­ner, vorba lui, e valabilă oriunde!) și primul tracto­­rist căruia i s-a infectat degetul mi l-a adus plocon la dispensar, zicîndu-mi ca să fac pe dracul în patru și să i-l vindec repede că ăsta-i asul din echipă și-i tocmai în campanie. Eu l-am lăsat pe dracu întreg, nu l-am împărțit, că mă temeam de zecimale, dar a treia zi voinicul lui strîngea iar volanul tractorului în mînă. Așa, cu chestii de-astea, a trecut anul, și acum uite-te ce le-a trecut prin cap mai-marilor comunei, un bal cu muzicanți de la oraș, cu toasturi în care greutatea va cădea de bună seamă pe rolul intelectua­lilor în viața satului, cu masă, în capul căreia tre­buia să stau eu, Stiletul, și Firică, inginerul ăsta beat, care le sforăie aici lingă mine. Ies pînă în prag, să văd dacă nu aud vreun zgo­mot de clopoței, dar nici urmă de sanie, și nici de mașină. Rabla noastră e albă de ninsoare ca o mi­reasă, iar undeva departe urlă niște lupi. Poate mi se pare că sînt lupi, poate sînt cu totul altceva, dar mi-e frig și n-am chef acum, la ora asta tîrzie din noapte, să filozofez. Era cu totul altă chestie dacă Fi­rică n-ar fi băut toată țuica, dar, așa cu gura seacă, gîndurile nu se leagă­ înainte să adorm, mă ameninț în glumă cu dege­tul și-mi zic așa ca în loc de „somn ușor“. Lasă, măi Stiletule, că știu că ai îndrăgit oamenii și locurile as­tea. Și nu numai tu. Amîndoi... Amîndoi. .

Next