Cronica, 1970 (Anul 5, nr. 1-52)
1970-08-08 / nr. 32
CRONICA Mărturii MATEI MILLO: PRIMELE SUCCESE Anumiți biografi, luindu-se după mărturiile unor contemporani ai lui Matei Millo, spun că la Paris el a învățat teatru și că ar fi jucat chiar pe scenele metropolei. In scrisorile trimise la Iași, marele comis nu vorbește nimic despre studiile sale teatrale, de profesorii săi, nimic despre ce carte învăța acolo. Dacă știm că munteanul Aristia, trimis de Ralu Caragea, a studiat la Paris cu marele tragedian Talma vreo douăzeci de ani înainte de călătoria lui Matei Millo acolo, despre ucenicia acestuia nu știm nimic. Nu-l găsim nici pe lista tinerilor români — printre aceștia și prietenii săi de la Iași, Mihail Kogălniceanu și Vasile Alecsandri — care se aflau acolo la studii și se adăpau la generoasele idei de libertate și progres, pregătitoare ale revoluției care urma să izbucnească după cîțiva ani, în 1848, în Franța și apoi la noi. Pare-se că fostul muhardar (Matei Millo fusese investit la douăzeci și trei de ani cu titlul de „muhiardar“ de către prințul domnitor) avea alte preocupări fiind pe atunci cam ușuratic și risipitor. In Căruța cu paiațe, pitoreasca evocare scenică a lui Matei Milio, dramaturgul Mircea Ștefănescu ni-l arată pe Matei Millo împrăștiind zvonul propriei sale morți, ca să încaseze banii pentru înmormintare. Un vechi adagiu spune că pe morți să nu-i vorbești decît de bine. Socotim că acest aforism nu trebuie urmat ca litera evangheliei. Morții, ca și viii, trebuie judecați cu obiectivitate. Arătînd umbrele ce Ie-a întunecat viața, cu atît vor apărea mai luminoase culmile existenței și activității lor, darurile cu care au fost înzestrați, marile lor realizări. Ștrengăriile lui Matei Millo, tînăr sau bătrîn, nu-i scad cu nimic meritele de mare animator al teatrului românesc, de pasionat al artei, de actor simplu, realist, extraordinar de înzestrat, și pe acela de harnic scriitor la începuturile timide ale dramaturgiei noastre. A stat cinci ani la Paris, de unde cerea mereu bani sub diferite pretexte. Intr-o scrisoare adresată unchiului său Iancu Prăjescu, înainte de a se reîntoarce în Moldova, el îl informează : „am dobîndit ceva învățături , nădăjduiesc că in viitorime vor produce mie și familiei mele cinste și folos". E destul de vag. Probabil că aceste învățături erau teatralicești dar, date fiind prejudecățile epocii el nu îndrăznea să-și supere familia, spunînd adevărul. Reîntors la Iași, în 1846, protectorul său, domnitorul Mihail Sturza , numește director al Teatrului Național din Iași, direcție pe care comisul o împarte cu beizadeaua Niculaie Suțu, personaj important, autorul unei excelente cărți de amintiri și de vînătoare, secretar al domnitorului Mihalache Strudza și fiu al fostului domn de la București, Niculaie Suțu, mai fusese administratorul teatrului din Iași în 1837, pe vremea fraților Foreaux. Cei doi directori, prințul și muliardarul, încep să dea reprezentațții in noul teatru numit „cel mare” care se deschisese intr-unul din palatele domnitorului, pe urcușul dinspre Copou, acolo unde se află astăzi Universitatea. Era o sală spațioasă, cu trei rînduri de loji, luminată cu luminări de ceară și-n care se producea o trupă de actori francezi, aduși de la Paris, și alta, compusă din cincisprezece bărbați și cinci actrițe modovence, care jucau, deocamdată, localizări făcute de Milio, G. Sion și Apostoleanu. La deschiderea stagiunii (14 octombrie 1846), precum și-n alte piese, pare-se că directorul Milio n-a apărut pe scenă. El s-a produs întîia oară de la reîntoarcerea din Paris in colectivul francez, în comedia pariziană „Cine se aseamănă se adună". Probabil, a juca teatru în franțuzește nu era o prea mare decădere pentru o odraslă boierească. Milo își pregătea terenul pentru a-și împlini, mai tîrziu, dorul de a se manifesta din plin în limba țării. Acest fericit prilej i-a fost hărăzit cu ocazia unei reprezentații date de boieri med ieșeană în folosul sinistraților de la București. Focul nimicise o mulțime de case din capitala Munteniei. Moldovenii, în sufletul cărora bătea tot mai puternic conștiința românească, dragostea pentru frații lor de peste Milcov, se întreceau să ajute pe cei loviți de năpastă. Vasile Alecsandri scrie o piesă, Nunta țărănească, în care apariția femeilor în frumosul port național stîrni un entuziasm delirant. In această privință, Vasilei Alecsandri juca și el un rol, pe Alecu Leonescu. Povestitorul Costache Negruzzi, din inițiativa căruia se organizase acel spectacol, care a realizat frumoasa rețetă de 7.604 lei, apărea în Moș Trohim-Păcală. Dar marele succes a fost al lui Matei Milio, care, în grecul Chir Gailanis, își depășea toți partenerii. Milio vorbea cu accent grecesc, cînta, țopăia, spre hazul și incîntarea tuturor spectatorilor, în frunte cu Vodă. Un curent în care naționalismul se împerechea cu elanul preocupărilor sociale domina întreaga festivitate. „Bonjuriștii“ veniți de la Paris întrețineau, ațîțau acest curent, căruia peste cîteva luni i-a urmat revoluția de la 1848. Românii noștri se cam săturaseră de maimuțăriile grecești și franțuzești. De aceea, cînd Mil o caricaturiza pe Chir Gaitanis, publicul rîdea și aplauda zgomotos, — tot așa cînd Costache Negruzzi spunea, sub deghizamentul lui Moș Trohim-Păcală : Ia, de acceia merge lumea Cu naintea înapoi. Căci acum cu franțuzeasca S-a scrîntit și mintea-n voi ! Succesul pe care l-a avut Matei Millo la acea reprezentație l-a făcut să prindă curaj, să se încreadă în vocația lui artistică să înfrunte opoziția rubedeniilor și a celorlalți care nu vedeau cu ochi buni aceste porniri ale comisului. „Cinul boieresc nu-mi face nici cald nici rece și de mări de sufletul rudelor am să rămîn boierul Mille, om comun ca toți ceilalți Millești. Ca artist, însă e altă vorbă : mă vor batjocori ai mei, dar cred că am să mor un cineva“, scrie și spune el în aceea vreme... Cu această credință pornește el la drum și începe să se impună zi cu zi, ca autor și interpret. Insuflețiți de entuziasmul directorului, actorii pun și ei din ce în ce mai multă inimă. Nu mai declamă, joacă simplu, natural. Matei Millo găsește un colaborator prețios în compozitorul Al. Flechtenmacher, care ii scrie muzica la două comedii : Nicșorescu și Baba Hîrca. Text vioi, muzică sprintenă, montare fastuoasă. Mare succes. Stagiunea 1840 se prelungește pînă-n mai. VICTOR EFTIMIU IONEL PERLEA Se pare că galeria marilor dirijori intră in eclipsă. După sir John Bardrolli ne-a părăsit și Ionel Perlea. Personalitatea unui asemenea muzician de anvergură mondială nu poate fi cuprinsă într-un simplu necrolog. Dar ne urmărește încă imaginea care ni-l prezenta dirijînd la București, un ascet caret stînd Pe scaun Și schițînd doar gesturi scurte, aproape imperceptibile, cu mina stingă, domina totul, partitură nevăzută, orchestră și sală. Un om spre care la sfîrșit, publicul în delir a năvălit ca spre un vrăjitor, fiecare dorind doar să-l atingă. Devenit celebru ca dirijor, Perlea a plătit același tribut ca Și Enescu, bagheta sa de compozitor, umbrindu-i o peTotuși, „Concertul pentru coarde" (distins cu premiul "George Enescu"), „Variațiuni simfonice pe o temă proprie“, „Simfonia în do major" sau „Concert pentru vioară și orchestră", spre a nu enumera decit piesele majore, sînt lucrări ce rămîn în patrimoniul nostru artistic, ele întregind profilul unui muzician complet, de o vastă pregătire. Ionel Perlea a ținut să-i aducă patriei sale ofranda geniului ajuns pe cel mai înalt pisc. A venit acasă, a respirat aerul țării, și-a umplut sufletul de bucurii („Regăsesc o țară în plin avînt, prosperă, înfloritoare", avea să declare fericit) și a dus apoi cu el, peste ocean, bucuria regăsirii cu tot ce i-a fost mai scump. Dacă activitatea de dirijor legată de trecerea omului, opera compozitorului e un nepieritor omagiu adus plaiurilor românești, așezîndu-se alături de cea a lui George Enescu. Cel puțin pentru generațiile de acum ori de cîte ori se va cînta muzică de Enescu în marea sală bucureșteană, umbra lui Ionel Perlea va fi prezentă și la pupitru. „ALANSA“ O CARTE Ne-am plîns adesea de indiferenta in care apar, sunt discutate și apoi date uitării nume cârti care ar merita asta soarta. Dacă am urmări cu ioc ocupa astăzi, doream, in discuțiile literare, La Arghezi, Vianu, Raiea, chiar Călinescu (exceptind argumentările ale altora polemice ale unora ori sau, dintre cei care trăiesc și activează intens, un Al. Philippide, Perpessicius, Șerban Cioculescu, Z. Stancu ș.a., am putea constata cit de mult sîntem reținuți de propriile noastre preocupări și patimi mărunte... Așadar, nu numai despre clasici se discută puțin și ocazional ci și despre poeții și scriitorii de azi. Tocmai, cunoscînd și regretînd o asemenea stare de lucruri, am simțit un adevărat reviriment văzînd modul în care „Luceafărul“, din considerente probabil înrudite, înțelege să lanseze de la bun început cartea recentă a lui N. Manolescu despre Maiorescu. O jumătate de pagină a revistei este consacrată nu unei cronici care, cînd se face, se întîmplă să fie „de serviciu“ — în sensul că a intrat oarecum într-un ritual lipsit de surprize — ci unor entuzisate saluturi adresate acestui eveniment editorial de scriitori și prieteni a căror exigență este în afară de orice discuție. Alături de poza autorului, își spun părerea Al. Ivasiuc ( ... )cartea lui Manolescu este profundă, fundamentală și un model, pentru că prietenul nostru și-a asumat riscul de a păși exact pe marginea îngustă ce separă obiectivitatea de subiectivitate, fără ochi închiși" Fănuș Neagu („Pe coroana etc.), lui Manolescu ... stă scris semnul pierdut (prea multă vreme) al marilor cărturari care au pregătit poarta sărutului pentru istoria noastră“, Adrian Păunescu („Maiorescu — așa cum îl întruchipează Manolescu în cartea sa seamănă cu Manolescu"), Marin Sorescu („un critic care se înalță spre inefabil ca autorul „Metamorfozelor poeziei", cantaragiu din vocație, își răscumpără cu aur măsurile și greutățile“). Și probabil că lista ar fi putut continua. Sîntem convinși de caracterul pasionant al cărții lui N. Manolescu, și apreciem inițiativa revistei de a-i sublinia importanța, atrăgînd cu luciditate, din temn, atentia criticii si a cititorilor de rînd. Oare aceeași metodă de popularizare din опта zi a unei cărți să fie aplicata în viitor, fiecărei apariții editoriale valoroase ? „ȘCOALA BÎRLĂDEANĂ“ Tradițiile devin cu atît mai valoroase cu cît sînt alăturate contemporaneității, așa cum seculară ctitorie capătă o cu tootul altă strălucire în context de oraș modern. E cazul cu inițiativa Comitetului sindicatului învățămîntului din municipiul Bîrlad de a întocmi și edita o culegere în care ne sînt prezentate realizări ale ultimilor ani, proiectate pe fundalul binecunoscutelor tradiții culturale și artistice bîrlădene. De altfel, chiar titlul .,Școala bîrlădeană“ sugerează cultură la modul general, întrucît Bîrladul unor profesori ca Al. Philippide, G. Ibrăileanu, Paul Bujor etc., e deopotrivă al lui Al. Vlahuță, Emil Gîrleanu, Tudor Pamfile, D. Nanu, G. Tutoveanu, Victor Ion Popa, V. Voiculescu, N. N. Tonitza și cîti alți oameni de urla. In același timp, „Școala bîrlădeană“ a anului 1970 tine să ne amintească două centenare: Liceul pedagogic și presa bîrlădeană. E interesant de știut că prima gazetă de aici, „Semănătorul“ a apărut la 27 septembrie 1870, fiind născută din entuziasmul unui grup de profesori. Ea a constituit o adevărată școală de ucenicie publicistică pentru Al. Vlahuță, Al. Philippide, N. Petrașcu și alții. De la acest „Semănătorul" și pînă la să zicem, „Facla", revista elevilor Liceului pedagogic din Bîrlad (1970) se înșiruie nu mai puțin de 92 de titluri (reviste și ziare). Printre ele, prestigioasele „Făt- Frumos“ al lui Emil Gîrleanu, „Ion Creangă" al lui Tudor Pamfile, și Florile Dalbe", scoasă de G. Tutoveanu, V. Voiculescu, Tudor Pamfile și M. Lungeanu. In general, volumul urmărește schițarea unei monografii a Bîrladului, considerat pe diferite coordonate, întregită cu o consistentă parte proză, evocări beletristică, versuri, pastică, muzică). In general, contribuția aceasta a corpului didactice e un început promițător privind schițarea unui climat de efervescență culturală în actualul oraș „al rulmenților“. TRIBUNA In sfirșit, după incertitudini și oscilații inevitabile, „Tribuna“, in noua forma (numai fizic micșorată) pare a-și fi aflat ținuta care-i convine. Am remarcat compartimentarea mai consecventă, intr-o paginație remarcabilă prin sobrietate și claritate, semnalăm, din cuprinsul numărului 31/190 contribuțiile valoroase ale lui Ai.lvasiuc („Cînd intr-un tîrziu" — proză, un fragment, bănuim, dintr-o lucrare mai amplă ale cărei sensuri mai adînci, dincolo de acuitatea observației pure, vor putea fi apreciate ulterior), Victor Felea (despre Ion Caraion), Teohar Mihadaș și Darie Novaceanu (versuri), C. Daicoviciu și Șerban Papacostea (într-o polemică de factură academică), Ștefan Pascu, Pimen Constantinescu, N. Carandino. Nu am vrea să aducem neapărat obiecții și de aceea, cînd afirmăm că ultimul număr al „Tribunei“ este cam ... bucureștean prin preocupări și contribuții, intenție malițioasă, avem nici o informula acțiunii în comun, prin reunirea glasurilor scriitorilor din toată țara ni se pare mai eficientă, depășind orgoliile îngust-provinciale. In sensul acesta pledează întreaga tradiție a publicisticii literare românești. Mai remarcăm articolul lui Romulus Diaconescu despre ineditele Țuculescu și ilustrațiile corespunzătoare. 2 TURISM ȘI VESTIMENTAȚIE Zilnic, în aceste luni de vîrf ale turismului, ne sunt oferite mici spectacole burlești, și acestea în plină stradă. Ieșiți parcă de-a dreptul din baie sau din pat sau din selecte baluri de periferie, inimoșii noștri turiști din țară marșează lent, în pas cabrat, pe trotuarele și prin piețele provinciale, adesea în cea mai de prost gust vestimentație. Stimați turiști, v-am întreba un singur lucru: în orașul dumneavoastră ați avea curajul să ieșiți pe stradă așa cum ieșiți pe străzile orașelor pe care le vizitați ? Noi credem că nu. Acolo sînteți, probabil, cetățeni onorabili, care vasăzică ... PERGAMENTE ȘI COLECȚII Cel de-al patrulea volum al lucrării „îndrumător în Arhivele Statului din Iași", apărut recent sub egida Direcției Generale a Arhivelor, poate fi considerat drept cel mai valoros dintre cele întocmite de către colectivul Gh. Ungureanu, Virgil Apostolescu, Gh. Balica, Virginia Isac și D. Ivănescu. Capitolul Documente prezintă 81.092 piese, majoritatea originale, începînd de la Iuga-Vodă (1399) pînă în 1697. Printre ele, peste 200 pergamente, dintre care 23 emise de Ștefan cel Mare. De asemenea, capitolul Manuscrise include peste 2000 piese aparținînd secolelor XV—XX. Urmează peste 3.000 stampe și fotografii, sute de planuri și hărți, sigilii și foi volante. In totalitatea lor, colecțiile ieșene oglindesc întreaga istorie a Moldovei, privită sub toate aspectele. Asemenea volume sînt un îndrumar prețios pentru cercetători. N. IRIMESCU I/ IDEII DE LA MEXIC CITIRE Dacă Angelo Niculescu ar aduna pietrele azvîrlite într-însul de la Mexic încoace, ar avea cu ce să-și ridice monument. Discuțiile referitoare la epopeea Guadalajara se lățesc pînă peste poate și mă întreb cîtă vreme vor mai clănțăni pixurile despicînd firul în patru. Deocamdată, mieunul mi se par foarte clare trei lucruri. Primul : am făcut figură onorabilă în Mexic. Al doilea : temporizarea este o armă cu două tăișuri. Al treilea : s-a greșit în cazul Dobrin — cum, vom vedea. Am fost printre puținii care, acum trei ani, la Zürich, au privit de aproape cea mai groaznică înfrîngere a fotbalului românesc. Să-mi fi spus cineva că, în 1970, ne vom califica pentru Mexic (eliminînd, între altele, Elveția și Portugalia), l-aș fi luat de gît și l-aș fi aruncat în Zürich See. Nici o tufă de coacăze nu rodește în cîteva luni ; cum să cred că, într-un asemenea răstimp, fotbalul românesc s-ar putea metamorfoza ca-n basmele cele frumoase ? Da, teoretic, la Guadalajara ar fi fost posibile și realizări ceva mai „mascate". Teoretic, cosmonauții din ultima rachetă APOLLO trebuiau să ajungă în lună. N-au ajuns. A explodat rezervorul cu oxigen. La noi, a explodat gogorița „temporizării", precum și tiribomba Dobrin. Subsemnatul consideră temporizarea o fantastică armă ofensivă. A temporiza de dragul temporizării echivalează cu a planta un pom fără intenția de a-i culege vreodată roadele. Să scoți adversarul din ritm — iată un țel vrednic de oricîtă trudă. Dar pentru a-l învinge, iubiții mei antrenori teoreticieni, de asta îl „scoate din ritm" ! Temporizarea nu-i artă pentru artă și cele petrecute către sfîrșitul meciului cu Anglia pun sub un semn de întrebare mare cît turnul Colței toată competența acelora care au condus, de pe margine, echipa. Cît privește pe Dobrin , piteșteanul este, categoric, cel mai bun produs al fotbalului românesc contemporan și destinul său îmi amintește pățaniile fotoreporterei Brigitte de Saint- Preaux , făcînd ocolul pămîntului, iubăreața ființă s-a măritat de 12 ori (cu același bărbat, evident), urmînd ritualul fiecărei țări în parte. Pe toată lumea a izbutit s-o impresioneze cu marea ei dragoste față de fericitul consort, mai puțin... autoritățile franceze, care au declarat tînăra pereche ... necăsătorită. Pretutindeni, Dobrin este socotit cel mai mare fotbalist român : doar noi, românii, stăm în cumpănă. Adevărat, pișicher, indolent și, uneori, iresponsabil, Dobrin și-a cam făcut de cap în Mexic (știu mai multe decît s-au scris pînă acum). Dar marea, imensa greșeală a lui Angelo este nu aceea că, pe moment, l-a scos din echipă, ci faptul că n-a știut (cred că nici n-a încercat) să și-l apropie pe dificilul Dobrin, „recuperîndu-l" spiritual și făcîndu-l apt de joc. Un mare antrenor trebuie să posede întîi calități de pedagog și abia după aceea de căprar. De altfel, este și greu să incluzi în oastea lui Johann Heinrich Pestalozzi un vis care n-a trecut vreodată granița de la zîmbet spre hohot și care, 365 de zile din 365, arborează aceeași mină acră de ulceros mînios pe propria-i existență. Cam atît despre Mexic. Să consemnăm acum santul grupaj de articole intere(„Televiziunea") înserat, sub semnul lui Juanito, în revista piteșteană ARGEȘ. Unele intervenții vădesc sagacitate, opinii solide, puncte de vedere personale (Radu Cosașu, Gheorghe Tomozei), altele sînt exerciții mai mult sau mai puțin convingătoare pe o temă dată. O notă aparte face stupefianta declarație a lui Nichita Stănescu. Ascultați-i : „Fotbalul este un joc schematic și stupid , în esență, cotonogar“ ... „E bine că fotbaliștii noștri nu sînt plătiți... Răsplata sportului trebuie să fie o medalie, nu bani...“ Adevărat, în vechime sportivii primeau medalii și cununi de lauri. Tot în vechime, cununa de laur răsplătea și truda poeților. Ce ar spune mult prețiosul nostru prieten Nichita dacă, pentru „Necuvintele" (volum care conține, între altele, și versuri de tipul : „un fotbalist pare viu, stînd întins pe alee ...“ etc. etc.) ar fi primit, prin Fondul literar, o ... coroniță și atît ? Aud ? M. A. I. P. S. Nu izbutesc să înțeleg ce se întîmplă cu cele două terenuri de tenis nou (pe naiba, s-au învechit de acum) construite la ștrandul din Iași. S-au dus pe apa sîmbetei cîteva zeci de mii de lei și nimeni nu este tras la răspundere. Ori au fost proiectate prost (să plătească proiectantul), ori constructorul le-a lăsat baltă (să plătească, de ce nu, constructorul). In orice caz, a etala ani de zile în văzul lumii două terenuri noi și... impracticabile aduce o bătaie de joc. Pe banii statului, evident