Cronica, 1970 (Anul 5, nr. 1-52)

1970-08-08 / nr. 32

CRONICA Mărturi­i MATEI MILLO: PRIMELE SUCCESE Anumiți biografi, luindu-se după mărturiile unor contem­porani ai lui Matei Millo, spun că la Paris el a învățat tea­tru și că ar fi jucat chiar pe scenele metropolei. In scrisorile trimise la Iași, marele­ comis nu vorbește nimic despre stu­diile sale teatrale, de profesorii săi, nimic despre ce carte învăța acolo. Dacă știm că munteanul Aristia, trimis de Ralu Caragea, a studiat la Paris cu marele tragedian Talma vreo douăzeci de ani înainte de călătoria lui Matei Millo acolo, despre ucenicia acestuia nu știm nimic. Nu-l găsim nici pe lista tinerilor români — printre aceș­tia și prietenii săi de la Iași, Mihail Kogălniceanu și Vasile Alecsandri —­ care se aflau acolo la studii și se adăpau la generoasele idei de libertate și progres, pregătitoare ale revo­luției care urma să izbucnească după cîțiva ani, în 1848, în Franța și apoi la noi. Pare-se că fostul muhardar (Matei Millo fusese investit la douăzeci și trei de ani cu titlul de „muhiardar“ de către prințul domnitor) avea alte preocupări fiind pe atunci cam ușuratic și risipitor. In Căruța cu paiațe, pitoreasca evocare scenică a lui Matei Milio, dramaturgul Mircea Ștefănescu ni-l arată pe Matei Millo împrăștiind zvonul propriei sale morți, ca să încaseze banii pentru înmormintare. Un vechi adagiu spune că pe morți să nu-i vorbești decît de bine. Socotim că acest aforism nu trebuie urmat ca litera evangheliei. Morții, ca și viii, trebuie judecați cu obiectivitate. Arătînd umbrele ce Ie-a întunecat viața, cu atît vor apărea mai luminoase culmile existenței și activității lor, darurile cu care au fost înzestrați, marile lor realizări. Ștren­­găriile lui Matei Millo, tînăr sau bătrîn, nu-i scad cu nimic meritele de mare animator al teatrului românesc, de pasio­nat al artei, de actor simplu, realist, extraordinar de înzes­trat, și pe acela de harnic scriitor la începuturile timide ale dramaturgiei noastre. A stat cinci ani la Paris, de unde cerea mereu bani sub diferite pretexte. Intr-o scrisoare adresată unchiului său Iancu Prăjescu, înainte de a se reîntoarce în­ Moldova, el îl informează : „am dobîndit ceva învățături , nădăjduiesc că in viitorime vor produce mie și familiei mele cinste și folos". E destul de vag. Probabil că aceste învățături erau teatralicești dar, date fiind prejudecățile epocii el nu îndrăznea să-și supere fami­lia, spunînd adevărul. Reîntors la Iași, în 1846, protectorul său, domnitorul Mihail Sturza ,­ numește director al Teatrului Național din Iași, direcție pe care comisul o împarte cu beizadeaua Nicu­­laie Suțu, personaj important, autorul unei excelente cărți de amintiri și de vînătoare, secretar al domnitorului Miha­­lache Strudza și fiu al fostului domn de la București, Nicu­­laie Suțu, mai fusese administratorul teatrului din Iași în 1837, pe vremea fraților Foreaux. Cei doi directori, prințul și muliardarul, încep să dea reprezentațții in noul teatru numit „cel mare” care se des­chisese intr-unul din palatele domnitorului, pe urcușul din­spre Copou, acolo unde se află astăzi Universitatea. Era o sală spațioasă, cu trei rînduri de loji, luminată cu luminări de ceară și-n care se producea o trupă de actori francezi, aduși de la Paris, și alta, compusă din cincispre­zece bărbați și cinci actrițe mo­dovence, care jucau, deo­camdată, localizări făcute de Milio, G. Sion și Apostoleanu. La deschiderea stagiunii (14 octombrie 1846), precum și-n alte piese, pare-se că directorul Milio n-a apărut pe scenă. El s-a produs întîia oară de la reîntoarcerea din Paris in colectivul francez, în comedia pariziană „Cine se aseamănă se adună". Probabil, a juca teatru în franțuzește nu era o prea mare decădere pentru o odraslă boierească. Mil­o își pregătea terenul pentru a-și împlini, mai tîrziu, dorul de a se manifesta din plin în limba țării. Acest fericit prilej i-a fost hărăzit cu ocazia unei repre­zentații date de boieri med ieșeană în folosul sinistraților de la București. Focul nimicise o mulțime de case din capitala Munte­niei. Moldovenii, în sufletul cărora bătea tot mai puternic conștiința românească, dragostea pentru frații lor de peste Milcov, se întreceau să ajute pe cei loviți de năpastă. Vasile Alecsandri scrie o piesă, Nunta țărănească, în care apariția femeilor în frumosul port național stîrni un entuziasm delirant. In această privință, Vasilei Alecsandri juca și el un rol, pe Alecu Leonescu. Povestitorul Costache Negruzzi, din ini­țiativa căruia se organizase acel spectacol, care a realizat frumoasa rețetă de 7.604 lei, apărea în Moș Trohim-Păcală. Dar marele succes a fost al lui Matei Milio, care, în grecul Chir Gailanis, își depășea toți partenerii. Milio vorbea cu accent grecesc, cînta, țopăia, spre hazul și incîntarea tuturor spectatorilor, în frunte cu Vodă. Un curent în care naționalismul se împerechea cu ela­nul preocupărilor sociale domina întreaga festivitate. „Bon­juriștii“ veniți de la Paris întrețineau, ațîțau acest curent, căruia peste cîteva luni i-a urmat revoluția de la 1848. Românii noștri se cam săturaseră de maimuțăriile gre­cești și franțuzești. De aceea, cînd Mil­ o caricaturiza pe Chir Gaitanis, publicul rîdea și aplauda zgomotos, — tot așa cînd Costache Negruzzi spunea, sub deghizamentul lui Moș Trohim-Păcală : Ia, de­ acceia merge lumea Cu naintea înapoi. Căci acum cu franțuzeasca S-a scrîntit și mintea-n voi ! Succesul pe care l-a avut Matei Millo la acea reprezen­tație l-a făcut să prindă curaj, să se încreadă în vocația lui artistică să înfrunte opoziția rubedeniilor și a celorlalți care nu vedeau cu ochi buni aceste porniri ale comisului. „Cinul boieresc nu-mi face nici cald nici rece și de mă­­ri de sufletul rudelor am să rămîn boierul Mille, om comun ca toți ceilalți Millești. Ca artist, însă e altă vorbă : mă vor batjocori ai mei, dar cred că am să mor un cineva“, scrie și spune el în aceea vreme... Cu această credință pornește el la drum și începe să se impună zi cu zi, ca autor și interpret. Insuflețiți de entuziasmul directorului, actorii pun și ei din ce în ce mai multă inimă. Nu mai declamă, joacă simplu, natural. Matei Millo găsește­ un colaborator prețios în compozi­torul Al. Flechtenmacher, care ii scrie muzica la două come­dii : Nicșorescu și Baba Hîrca. Text vioi, muzică sprintenă, montare fastuoasă. Mare succes. Stagiunea 1840 se prelungește pînă-n mai. VICTOR EFTIMIU IONEL PERLEA Se pare că galeria marilor di­rijori intră in eclipsă. După sir John Bard­rolli ne-a părăsit și Ionel Perlea. Personalitatea unui asemenea muzician de anvergură mondială nu poate fi cuprinsă într-un simplu necrolog. Dar ne urmă­rește încă imaginea care ni-l pre­zenta dirijînd la București, un ascet caret stînd Pe scaun Și schițînd doar gesturi scurte, a­­proape imperceptibile, cu mina stingă, domina totul, partitură nevăzută, orchestră și sală. Un om spre care­­ la sfîrșit, publi­cul în delir a năvălit ca spre un vrăjitor, fiecare dorind doar să-l atingă. Devenit celebru ca dirijor, Per­lea a plătit același tribut ca Și Enescu, bagheta sa de compozitor, umbrindu-i o pe­Totuși, „Con­certul pentru coarde" (distins cu premiul "George Enescu"), „Va­­riațiuni simfonice pe o temă proprie“, „Simfonia în do major" sau „Concert pentru vioară și or­chestră", spre a nu enumera de­ci­t piesele majore, sînt lucrări ce rămîn în patrimoniul nostru artistic, ele întregind profilul u­­nui muzician complet, de o vas­tă pregătire. Ionel Perlea a ținut să-i aducă patriei sale ofranda geniului a­­juns pe cel mai înalt pisc. A venit acasă, a respirat aerul ță­rii, și-a umplut sufletul de bucu­rii („Regăsesc o țară în plin a­­vînt, prosperă, înfloritoare", a­­vea să declare fericit) și a dus apoi cu el, peste ocean, bucu­ria regăsirii cu tot ce i-a fost mai scump. Dacă activitatea de dirijor legată de trecerea omului, opera­­ compozitorului e un nepieritor o­­magiu adus plaiurilor românești, așezîndu-se alături de cea a lui George Enescu. Cel puțin pentru generațiile de acum ori de cîte ori se va cîn­­ta muzică de Enescu în marea sală bucureșteană, umbra lui Ionel Perlea va fi prezentă și la pu­pitru. „A­LANSA“ O CARTE Ne-am­ plîns adesea de indife­renta in care apar, sunt discu­tate și apoi date uitării nume cârti care ar merita asta soarta. Dacă am urmări cu­ ioc ocupa astăzi, doream­, in discuțiile literare, La­ Arghezi, Vianu, Raiea, chiar Călinescu (exceptind argu­mentările ale altora­ polemice ale unora ori sau, dintre cei care trăiesc și activează intens, un Al. Philippide, Perpessicius, Șer­­ban Cioculescu, Z. Stancu ș.a., am putea constata cit de mult sîntem reținuți de propriile noas­tre preocupări și patimi mărunte... Așadar, nu numai despre clasici se discută puțin și ocazional ci și despre poeții și scriitorii de azi. Tocmai, cunoscînd și regretînd o asemenea stare de lucruri, am simțit un adevărat reviriment vă­­zînd modul în care „Luceafă­rul“, din considerente probabil înrudite, înțelege să lanseze de la bun început cartea recentă a lui N. Manolescu despre Maiores­­cu. O jumătate de pagină a re­vistei este consacrată nu unei cronici care, cînd se face, se întîmplă să fie „de serviciu“ — în sensul că a intrat oarecum într-un ritual lipsit de surprize — ci unor entuzisate saluturi a­­dresate acestui eveniment edito­rial de scriitori și prieteni a că­ror exigență este în afară de ori­ce discuție. Alături de poza au­torului, își spun părerea Al. I­­vasiuc ( ... )cartea lui Manolescu este profundă, fundamentală și un model, pentru că prietenul nostru și-a asumat riscul de a păși exact pe marginea îngustă ce separă obiectivitatea de subiec­tivitate, fără ochi închiși" Fănuș Neagu („Pe coroana etc.), lui Manolescu ... stă scris semnul pierdut (prea multă vreme) al marilor cărturari care­ au pregă­tit poarta sărutului pentru istoria noastră“, Adrian Păunescu („Ma­­iorescu — așa cum îl întruchi­pează Manolescu în cartea sa seamănă cu Manolescu"), Marin Sorescu („un critic care se înalță spre inefabil ca autorul „Meta­morfozelor poeziei", cantaragiu din vocație, își răscumpără cu aur măsurile și greutățile“). Și probabil că lista ar fi putut con­tinua. Sîntem convinși de carac­terul pasionant al cărții lui N. Manolescu, și apreciem inițiativa revistei de a-i sublinia importan­ța, atrăgînd cu luciditate, din temn, atentia criticii si a citi­torilor de rînd. Oare aceeași me­todă de popularizare din опта zi a unei cărți să fie aplicata în viitor, fiecărei apariții edi­toriale valoroase ? „ȘCOALA BÎRLĂDEANĂ“ Tradițiile devin cu atît mai valoroase cu cît sînt alăturate contemporaneității, așa cum seculară ctitorie capătă o cu to­o­tul altă strălucire în context de oraș modern. E cazul cu inițiativa Comite­tului sindicatului învățămîntului din municipiul Bîrlad de a în­tocmi și edita o culegere în care ne sînt prezentate realizări ale ultimilor ani, proiectate pe fun­dalul binecunoscutelor tradiții culturale și artistice bîrlădene. De altfel, chiar titlul .,Școala bîrlădeană“ sugerează cultură la modul general, întrucît Bîrladul unor profesori ca Al. Philippide, G. Ibrăileanu, Paul Bujor etc., e deopotrivă al lui Al. Vlahuță, Emil Gîrleanu, Tudor Pamfile, D. Nanu, G. Tutoveanu, Victor Ion Popa, V. Voiculescu, N. N. To­ni­tza și cîti alți oameni de urla. In același timp, „Școala bîrlă­deană“ a anului 1970 tine să ne amintească două centenare: Li­ceul pedagogic și presa bîrlă­deană. E interesant de știut că prima gazetă de aici, „Semănătorul“ a apărut la 27 septembrie 1870, fi­ind născută din entuziasmul unui grup de profesori. Ea a consti­tuit o adevărată școală de u­­cenicie publicistică pentru Al. Vlahuță, Al. Philippide, N. Pe­­trașcu și alții. De la acest „Semănătorul" și pînă la­ să zi­cem, „Facla", revista elevilor Liceului pedagogic din Bîrlad (1970) se înșiruie nu mai puțin de 92 de titluri (reviste și ziare). Printre ele, prestigioasele „Făt- Frumos“ al lui Emil Gîrleanu, „Ion Creangă" al lui Tudor Pam­file, și Florile Dalbe", scoasă de G. Tutoveanu, V. Voicules­cu, Tudor Pamfile și M. Lun­­geanu. In general, volumul urmărește schițarea unei monografii a Bîr­­ladului, considerat pe diferite co­ordonate, întregită cu o consis­tentă parte proză, evocări beletristică, versuri, pastică, muzică). In general, contribuția aceasta a corpului didactice e un început promițător privind schițarea unui climat de efervescență culturală în actualul oraș „al rulmenți­lor“. TRIBUNA In sfirșit, după incertitudini și oscilații inevitabile, „Tribuna“, in noua forma (numai fizic micșo­rată) pare a-și fi aflat ținuta care-i convine. Am remarcat comparti­mentarea mai consecventă, intr-o paginație remarcabilă prin sobrie­tate și claritate, semnalăm, din cuprinsul numărului 31/19­0 con­tribuțiile valoroase ale lui Ai.­lvasiuc („Cînd intr-un tîrziu" — proză, un fragment, bănuim, din­­tr-o lucrare mai amplă ale că­rei sensuri mai adînci, dincolo de acuitatea observației pure, vor putea fi apreciate ulterior), Vic­tor Felea (despre Ion Caraion), Teohar Mihadaș și Darie Nova­­ceanu (versuri), C. Daicoviciu și Șerban Papacostea (într-o pole­mică de factură academică), Ște­fan Pascu, Pimen Constantines­­cu, N. Carandino. Nu am vrea să aducem neapărat obiecții și de aceea, cînd afirmăm că ultimul număr al „Tribunei“ este cam ... bucureștean prin preocupări și contribuții, in­tenție malițioasă, avem nici o in­formula acțiu­nii în comun, prin reunirea gla­surilor scriitorilor din toată țara ni se pare mai eficientă, depă­șind orgoliile îngust-provinciale. In sensul acesta pledează în­treaga tradiție a publicisticii li­terare românești. Mai remarcăm articolul lui Ro­mulus Diaconescu despre inedi­tele Țuculescu și ilustrațiile co­respunzătoare. 2 TURISM ȘI VESTIMENTAȚIE Zilnic, în aceste luni de vîrf ale turismului, ne sunt oferite mici spectacole burlești, și a­­cestea în plină stradă. Ieșiți par­că de-a dreptul din baie sau din pat sau din selecte baluri de periferie, inimoșii noștri turiști din țară marșează lent, în pas cabrat, pe trotuarele și prin pie­țele provinciale, adesea în cea mai de prost gust vestimentație. Stimați turiști, v-am întreba un singur lucru: în orașul dumnea­voastră ați avea curajul să ieșiți pe stradă așa cum ieșiți pe stră­zile orașelor pe care le vizitați ? Noi credem că nu. Acolo sînteți, probabil, cetă­țeni onorabili, care vasăzică ... PERGAMENTE ȘI COLECȚII Cel de-al patrulea volum al lucrării „îndrumător în Arhivele Statului din Iași", apărut recent sub egida Direcției Generale a Arhivelor, poate fi considerat drept cel mai valoros dintre cele întocmite de către colectivul Gh. Ungureanu, Virgil Apostolescu, Gh. Balica, Virginia Isac și D. Ivănescu. Capitolul Documente prezintă 81.092 piese, majoritatea origi­nale, începînd de la Iuga-Vodă (1399) pînă în 1697. Printre ele, peste 200 pergamente, dintre care 23 emise de Ștefan cel Mare. De asemenea, capitolul Manuscrise include peste 2­000 piese aparți­­nînd secolelor XV—XX. Urmează peste 3.000 stampe și fotografii, sute de planuri și hărți, sigilii și foi volante. In totalitatea lor, colecțiile ie­șene oglindesc întreaga istorie a Moldovei, privită sub toate as­pectele. Asemenea volume sînt un îndrumar prețios pentru cerce­tători. N. IRIMESCU I/ IDEII DE LA MEXIC CITIRE Dacă Angelo Niculescu ar a­­duna pietrele azvîrlite într-însul de la Mexic încoace, ar avea cu ce să-și ridice monument. Discuțiile referitoare la epopeea Guadalajara se lățesc pînă peste poate și mă întreb cîtă vreme vor mai clănțăni pixurile despicînd firul în patru. Deo­camdată, mie­unul mi se par foarte clare trei lucruri. Primul : am făcut figură onorabilă în Mexic. Al doilea : temporizarea este o armă cu două tăișuri. Al treilea : s-a greșit în cazul Do­­brin — cum, vom vedea. Am fost printre puținii care, acum trei ani, la Zü­rich, au privit de a­­proape cea mai groaznică în­­frîngere a fotbalului românesc. Să-mi fi spus cineva că, în 1970, ne vom califica pentru Mexic (e­­liminînd, între altele, Elveția și Portugalia­­), l-aș fi luat de gît și l-aș fi aruncat în Zürich­ See. Nici o tufă de coacăze nu ro­dește în cîteva luni ; cum să cred că, într-un asemenea răs­timp, fotbalul românesc s-ar putea metamorfoza ca-n basme­le cele frumoase ? Da, teoretic, la Guadalajara ar fi fost posi­bile și realizări ceva mai „mas­cate". Teoretic, cosmonauții din ultima rachetă APOLLO trebu­iau să ajungă în lună. N-au a­­juns. A explodat rezervorul cu oxigen. La noi, a explodat go­gorița „temporizării", precum și tiribomba Dobrin. Subsemnatul consideră temporizarea o fan­tastică armă ofensivă. A tempo­riza de dragul temporizării e­­chivalează cu a planta un pom fără intenția de a-i culege vreodată roadele. Să scoți ad­versarul din ritm — iată un țel vrednic de oricîtă trudă. Dar pentru a-l învinge, iubiții mei antrenori teoreticieni, de asta îl „scoate din ritm" ! Temporizarea nu-i artă pentru artă și cele pe­trecute către sfîrșitul meciului cu Anglia pun sub un semn de în­trebare mare cît turnul Colței toată competența acelora care au condus, de pe margine, e­­chipa. Cît privește pe Dobrin , piteșteanul este, categoric, cel mai bun produs al fotbalului românesc contemporan și desti­nul său îmi amintește pățaniile fotoreporterei Brigitte de Saint- Preaux , făcînd ocolul pămîn­­tului, iubăreața ființă s-a mări­tat de 12 ori (cu același băr­bat, evident), urmînd ritualul fiecărei țări în parte. Pe toată lumea a izbutit s-o impresione­ze cu marea ei dragoste față de fericitul consort, mai puțin... autoritățile franceze, care au declarat tînăra pereche ... ne­căsătorită. Pretutindeni, Dobrin este socotit cel mai mare fotba­­list român : doar noi, românii, stăm în cumpănă. Adevărat, pișicher, indolent și, uneori, ires­ponsabil, Dobrin și-a cam făcut de cap în Mexic (știu mai multe decît s-au scris pînă acum). Dar marea, imensa greșeală a lui Angelo este nu aceea că, pe moment, l-a scos din echipă, ci faptul că n-a știut (cred că nici n-a încercat) să și-l apropie pe dificilul Dobrin, „recuperîndu-l" spiritual și făcîndu-l apt de joc. Un mare antrenor trebuie să po­sede întîi calități de pedagog și abia după aceea de căprar. De altfel, este și greu să in­cluzi în oastea lui Johann Heinrich Pestalozzi un vis care n-a trecut vreodată granița de la zîmbet spre hohot și care, 365 de zile din 365, arborează aceeași mină acră de ulceros mînios pe propria-i existență. Cam atît despre Mexic. Să consemnăm acum santul grupaj de articole intere­(„Te­­leviziunea") înserat, sub semnul lui Juanito, în revista piteșteană ARGEȘ. Unele intervenții vădesc sagacitate, opinii solide, puncte de vedere personale (Radu Co­­sașu, Gheorghe Tomozei), altele sînt exerciții mai mult sau mai puțin convingătoare pe o temă dată. O notă aparte face stupe­fianta declarație a lui Nichita Stănescu. Ascultați-i : „Fotbalul este un joc schematic și stu­pid , în esență, cotonogar“ ... „E bine că fotbaliștii noștri nu sînt plătiți... Răsplata sportu­lui trebuie să fie o medalie, nu bani...“ Adevărat, în vechime sportivii primeau medalii și cu­nuni de lauri. Tot în vechime, cununa de laur răsplătea și truda poeților. Ce ar spune mult prețiosul nostru prieten Nichita dacă, pentru „Necuvintele" (vo­lum care conține, între altele, și versuri de tipul : „un fotbalist pare viu, stînd întins pe alee ...“ etc. etc.) ar fi primit, prin Fon­dul literar, o ... coroniță și atît ? Aud ? M. A. I. P. S. Nu izbutesc să înțeleg ce se întîmplă cu cele două te­renuri de tenis nou (pe naiba, s-au învechit de acum) con­struite la ștrandul din Iași. S-au dus pe apa sîmbetei cîteva zeci de mii de lei și nimeni nu este tras la răspundere. Ori au fost proiectate prost (să plătească proiectantul), ori constructorul le-a lăsat baltă (să plătească, de ce nu, constructorul). In orice caz, a etala ani de zile în vă­zul lumii două terenuri noi și..­. impracticabile aduce o bătaie de joc. Pe banii statului, evident

Next