Cronica, 1972 (Anul 7, nr. 1-52)
1972-01-14 / nr. 2
In poeziile lui Ion Vinea, lucru curios pentru un modernist care fuge de orice limitare națională sau geografică, nu lipsește un anume sentiment al locurii, care nu nie va da dreptul insă,■ niciodată, să facem din el un tradiționalist. Obsesia fundamentală este fîntîna, pe care o regăsim în poeziile sale din toate fazele, un element atit de specific pentru perisajul dunărean. Departe de ruralismul semănătorist, Ion Vinea nu pornește de la intenția de a descrie satul, idilic sau neidilic, ci de a găsi mijloacele potrivite, pe care le i-a căuta și in mediul citadin, pentru a-și defini propriile-i stări sufletești. Aproape toat ipostazele lirice din poezia lui Vinea, acele sensibilității poetului fiind căzute cel mai adesea la tristețe, sunt traduse de metafora fîntînii, trop çheie abiluri de oră* (timpul)*: „Să ne oprim aici la fîntina secată", „s-au stins fără urmă fintinile“, „toamna, pe, zborul fintinilor“, „fintini bolnave“, fintinile de-otravă“, „țipăie aștrii tuturor fintinilor“, „lespezile moartelor fîntînii“ etc. Metafora sugerează, de cele mai multe ori, un univers închis, scufundat, sufocat, părăsit, otrăvit și invadat, ca fîntîna din basme, de o faună blestemată. Nici pastelul Pantelimon, atit de deosebit de ale înaintașilor, nu ni se pare izvorât din intenții polemice antisemănătoriste, ci tot pentru a nota un dezastru interior, provocat de o făgăduială de dragoste. Peisajul stare ireal,, ieșit dintr-un cataclism r „Ocol de zid, plins de foi și ferestre, / bivolii fumegă prin smircuri. / Arborii cu ghiare de cărbune. Isfișiau, un, cer care fugea“. O replică modernistă, cu accente mai ascuțite, la viziunea sămănătoristă a satului, o vedem mai degrabă în poemul in proză Un căscat în amurg, care ar trebui citat in întregime pentru imaginile lui care reconstituie in joacă, dar foarte exact, un sat de „zaruri“, Gîrcenii, scăpat de ție deal de mina lui 'Dumnezeu.' Replica acestui sat în care ,,lucește sărăcia-n luminițe la ferestre mici ca niște iconițe, este sarcastică și alungă unda nostalgică și de umor gratuit care pare a se instala la început. Aceeași obsesie a finținii, de care se leagă indisolubil satul, este scoasă din nou la suprafață de chipul unei fete (Fira), desenat cu o peniță extrem de sensibilă, din surprinzătoare imagini rustice, ca o zeitate a verii: „Fată cu părul ca seceta, / cu dorul ca paiul, / cu inima ca luceafărul, / mi-amintești satul din chenarul livezilor, / cumpăna de lemn Și jghiabul ei verde, / marginea pădurilor cu iarba pitită". Intre locuri și om circuitul este atit de puternic incit se confundă și Fira, „fată a trestiilor și a tălăngilor", este o plantă de la Dunăre: „sinul tău strivise busuioc și mintă, / gura ta rîdea, risipea inele / de apă firul ciutului, / ochii tăi de plantă înfloreau de-un gînd". Elementele decorului, îngîndurarea fetei și o anumită atmosferă de calm duc gindul, cu toată împotrivirea prozodiei, pină aproape de Sura pe deal. Mai șocante sunt imaginele din Ioana, o ființă stranie, „slută“, cu mințile împrăștiate, de care satul face haz.: „In curtea de culoarea mării unde o față slută și vântul îi prinde rochia în scaieți și cucută, t Aerul ’e sărat și foarte vechi gardul pe unde t cile o vilă de var murdar pătrunde“. Intr-un peisaj sălbatic, bălățios, cu bufnițe, lilieci și lumini tremurătoare, nevinovăția, întruchipată in aceasta ființă neștiutoare, care exorcisează printre mormintele cimitirului, se lovește de neînțelegere și este luată in rîs : „Fata care nu știe ceti, / fata cu rochia murdară / plinge pe mormintele pustii, cheamă păsări galbene din vară“. Imaginile din finalul poeziei par a prelungi un sens alegoric in apărarea nevinovăției amenințate de neînțelegere. Satul lui Vinea este fantastic, la alt mod decît cel din poezia [UNK] lui Blaga, altfel scufundat în eres, ca în Clinele pămîntului : „Cline de nicăierea, cline al nimănuia, t de pripas sub pragul depărtărilor, / păstorind sumbrele umbre ale umbrelor, / simte și împarte prin văzduh prevestirile...“. Această „pilulă sub pas, pînda sub gînd“, un fel de cobe (titlul sub care a apărut inițial poemul), din mitologia populară românească, însoțește destinul omului, întunecîndu-l cu prevestiri sumbre venite de pe tărîmul umbrelor. Cintecul ursarului adîncește această zonă de folclor, cu ritmuri și forme populare, într-o alegorie cu semnificație politică. Vom intitni la Vinea, ca și la Pîrlat, în poezii care exprimă însă alte stări sufletești, trăsuri boierești pe drumuri de țară (Pași prin foi), popasuri la copace pentru „izgoniții orașelor“ (Lui Marcel Iancu), un anumit gust al interioarelor (De departe) și prospețimea de senzații a orășelului transplantat temporar la țară (Koh-i-noor). Interioarele care amintesc de Pillat — poate fi vorba însă și de surse franceze comune, pentru poeziile scrise înainte de apariția volumului Pe Argeș în sus, sau de simple paralelisme — evocă un climat afectiv foarte diferit la Ion Vinea, ca in poezia De departe. După apariția volumului Venin de mai este mult mai ușor să ne explicăm unele amănunte biografice la care face aluzie poetul in versurile unor poezii ca cea citată. Casa și interioarele de aici sînt cele de la Drăghinești, Vadul Istrului în roman, de care poetul s-a simțit atit de legat și care ii aduc in preajmă întotdeauna fantoma fratelui mort, care apare, în Venin de mai, sub numele Pierrot. Țărmul care se scufundă, amenințat de ape, casa bătrînă, fiarăginită, frunzele care plutesc pe bălți, poarta ruginită, cu drug, și „stafia care rătăcește“ între „mormântul cel mic / în care am închis fratele de jocuri“ și „noaptea din ferestre" sunt aceleași în Veninele mai întors sppre trecut, spre „casa amintirii“, ca și Pillat, dar trist, fără exuberanța, pitorescul și seninătatea cu puțină ceață nostalgică a acestuia, Vinea se lasă împresurat de umbre tragice (Cale-ntoarsă). Același ton scăzut, de spovedanie tristă, în decorul cunoscut de „destrămări vegetale“ a bălților din preajma „casei cu greieri", cu „morile strîmbe“, plopii de fum“ și eleșteul în care se răsfrânge toamna, o întîlnim și în încheieri. Acest pronunțat simț al locului, care vine în lirica lui Vinea din amintirea Drăgăneștilor, a Gricenilor, a bălților dunărene și a țărmului dobrogean, nu contrazice citadinismul de care s-a vorbit abia in cazul unui scriitor de avangardă, chiar și moderat, cum a fost considerat mereu poetul. Cetatea lui Vinea, ca și aceea a lui Barbu, este tot dunăreană („Din ce trecut ne chemi, cetatea de turnuri noi și mănăstiri uitate ? / "La umbra sa pasc turmele, / ierburile se opresc la Dunăre“ (Cumpăna), poate mai puțin turcită, și-l adăpostește pe poet cu amintirile și obsesiile sale, i le întreține și i se dezvoltă, într-o izolare care este aceea a lui Andrei Mile din Venin de mai, aceeași la Vadul Istrului ca și in capitală. Decorul, schimbat la oraș, exprimă ,,aceleași stări sufletești“, care sunt, după cum teoretiza Vinea în „Contimporanul“, esența poeziei. Scurtul poem impas jntre a demonstra cel mai fericit aceasta, la fel ca poezia La ora cînd cafenelele se închid, sau mai ironicele Total și Mistere. Localitățile estivale abandonate devin simbolul dezolării în poezia lui Ion Vinea (Pe urma pașilor, Morisezon). Poetul mai caută cu înverșunare „urma pașilor pierduți“ sau pune trecutului melancolice întrebări villoniene (Casa de la Mangalia), pentru a da și mai mult de „gândul tomnatic“ și de „gustul vieții lincere din guler“ (Pe urma pașilor). Aspectele acestea sunt numai aparent desmințite de viața și agitația marilor metropole. Palace-urile moderniste sunt mai degrabă adăugate, răspund unor programări estetice in spiritul constructivismului de la „Contimporanul“, nu au aderența sufletească pe care o evidențiază celelalte poezii citadine. Dacă Wisky-Palace ne ciștigă mai puțin, nu se poate trece cu vederea însă, că Ion Vinea este și un excelent pictor al orașului modern, in care se va plimba la fel de însingurat. In Lamento, poezie care a reținut adeseori atenția criticii, se face o foarte exactă descriere a orașului noaptea, grotesc în oscilarea luminilor suspendate, care pun în relief linii mișcătoare și neașteptate, prelungite profund in interior. Jocul concret al luminilor și umbrelor este privit cu ochi de estet și poetul suferă, pe dedesuptul platoșei de ironie cu care se acoperă, de inutilitatea unei civilizații sustrase oricărei finalități. Poet elegiac, Ion Vinea se învăluie în lumina nesigură a crepusculului (Amurg), se lasă absorbit de întunericul nopții (Nocturnă, Nox, Una) și, firește, preferă anotimpul crepuscular, toamna. Tristețea numeroaselor mici piese elegiace pe care le-a scris nu pare atit de devorantă ca la Bacovia, de unde impresia unor critici că luciditatea ii reprimă sentimentele. Culorile autumnalelor sale sunt mai grele si paleta mai bogată: „Toamna roșie adoarme în aur vechi“ (Plîns), „parcul e plin de episcopi“ (St. Martin), iar pletele lui Avesalon „îndlcite pe ghiare de ramuri uscate“, transformă toamna într-un „incendiu somptuos“. Aceste mici elegii sînt foarte intelectualizate și i-au stabilit poetului, care vorbește de „tristeți elegante“ (Amurg), reputația, nu întotdeauna motivată, de lucid. Printre ele întîlnim mici capodopere, ca atit de simetrica Declin, un cintec în care frumusețea, ca apa lacurilor de munte, te împiedică, Шprima vedere, să-i bănuiești profunzimea, atit de stilizată apare mecanica devorantă a naturii , succesiunea anotimpurilor, „apele се-și urmează albia“, mișcarea eternă a frunzelor, creșterea „arborilor neajunși la cer“, „turmele се-și pasc soarta pe cimp“. Aici, intr-un decor de paragină sau hieratic poetul își cheamă iubita, de multe ori o amintire fără trup, camanit din vedeniile lui Andrei Mile, sau se lasă împresurat de umbrele lui Hades. Poeziile lui Ion Vinea, care apar astăzi desuete pe alocuri, demonstrează că soarta modernului este de a deveni repede vechi, în sensul că poate fi atașat valorilor eterne. AL. ANDRIESCU Ion Vinea, poetul *) • Ion Vinea, Opere, ediție îngrijită de Mircea Vaida și Gh. Sprințeroiu. mo fragmentării dintre amintire și iluzie: PROFIRA SADOVEANU Const. CIOPRAGA Pe harta sentimenală a Profirei Sadoveanu, discret legată de ambianța paternă, trei zone par să rezume afectiv evenimentele unei biografii : Fălticenii, adică amintirile copilăriei , peisajul montan al Neamțului, îmbibat de istorie și legendă (tradițional perimetru de vacanțe estivale), și țărmul pontic, revelație tardivă, poate ultima mare iubire. Publicîndu-și recent, in volum, versurile scrise de un sfert de veac încoace, poeta (poetă și cînd scrie proză) s-a oprit la titlul Somnul pietrei, — cu suport reflexiv, in realitate, volumul Profirei Sadoveanu (Ed. Eminescu, 1971) stă, cvasi-integral, sub semnul unui lirism ce-i definește structura, mai caracteristic decît tentativele de meditație. Coloana de sprijin a acestui lirism este amintirea , tot ce este elocvent în volum e marcat de memoria vie, ce construiește retrospectiv. In citeva inscripții cu caracter de glosă (Afunduri, Mutare, Somn, Acrobație), reflecțiile privind propriul destin („Nu sunt decît o închisoare cu ziduri groase") nu transmit intenția cunoașterii prospective, ci se abat, consecvent, spre trecut. Poezie de stări sufletești, chiar cînd se face uz (cu parcimonie, e drept) de anecdotă; aceasta e formula poetică a Profirei Sadoveanu. Încărcătura emoțională s-a filtrat în timp, durerile, surdinizate și ele, rămîn în zone umbrite. Sufletul, indivizibil, se complace la altitudini mijlocii, astfel că nici tragicul nici sublimul nu dislocă echilibrul. Pe un ecran imaginar se reoglindesc secvențe de la zece ani, relicve din alte etape, imagini mai mult difuze decît plastice, deși metafore și comparații traduc nevoia de concret. Imaginea se transformă lent în melopee, ceva analog cu sadovenianul „cintec al amintirii". Cum amintirile Profirei Sadoveanu se înscriu pe un fundal transparent, ^^recul său, ușor elegiac, devine patetic prin simplitate. Personaj solar, Profira Sadoveanu e, fără îndoială, o operă a luminii.Cu toate că-și spune undeva „fiică a orașului", natura i-a modelat definitiv temperamentul. Ploaia, arborii, mărea, mai rar firmamentul, îi vorbesc de o clasică armonie în univers ; raportul om-natură e unul de complementaritate. Cu toate discontinuitățile și fragmentarismul, proprii oricărei individualități umane, Profira Sadoveanu are sentimentul unității de sine. Amintirea acționează, în acest perpetuum mobile, ca un fenomen de magnetism, polarizînd totul. Pentru poetă, nu e adevărat decît ceea ce a lăsat urme în amintire. Somnul pietrei reprezintă, metaforic, o experiență trecută lin în subconștient , aluviuni sentimentale, senzații stinse. Piatra doarme și : „prin somnu-i se stinge (...) mai visează că-i copil și plinge". Timpul se dezarticulează in clipe și cum acestea cad în neant, amintirea copilăriei se leagă de imaginea de forme ale materiei. Atunci cînd și pomul, păstrător al umbrei „copilului pierdut", se va prăbuși, însăși amintirea va dispărea : „Pe ochii-i orbi de frunze, voi trece , tălpi de vint" (Mărul). Alte simboluri recheamă, în același joc de-a trecutul, amintiri și fantome. Prin sentimentul duios al prefacerilor lucrurilor, Profira Sadoveanu se situează undeva între autorul Țării de dincolo de negură și Fantomele lui D. Anghel ; prin patetismul reținut se învecinează cu Grădina cu amintiri a Otiliei Cazimir. Gardul, poezie tipică, printre cele mai bune din volum, stă mărturie, demonstrind relative afinități. Copila pitită după gard, care bănuiește, dincolo, „o lume de fantome și de vrajă“, nu e decît o altă „duduie Lizuca“ . Margaretele emană prospețimi florale amintind de Otilia Cazimir. Intr-o reconstituire gingașă, jocuri, cu alte perspective decît arghezianul De-a v-ați ascuns, ingenuitatea copilăriei (amintind prozele din Mormolocul) lasă loc, în final „jocului" grav „în scrînciobul" eternității. Tot de psihologia infantilă ține iluzionismul, adaptat în poezie, sub forma unui animism general ; lucrurile vorbesc, saltă, se agită: „copacii trag vîntul de barbă" ; „soarele-și ascute gheara" ; „în clopotniți toaca bate drîmba"... Iluzionismul acesta se nutrește din orice, dar mai ales din tot ce evocă vastitatea și adincimea, timpul și spațiul. Prin urmare, oglinzile mării, fața misterioasă a unui lac, sculpturile mitologice dintr-un muzeu, zidurile unei mănăstiri a Mușatinilor, toate constituie surse de lirism.. Poezia devine o alternanță de sunet și frescă, pretext de reverie. Un Sat, feeric tărîm de mit, trăiește în iluzie : „cetate de lemn, / de marmoră, / de piatra", prin care trece „din cînd în cînd este un grădinar / cu-un selinar / c-o sapă / și-o stropitoare". O fantomă trece „prin grădinile suspendate / și-aprinde iar / in clopotnițile uitate : / citeodată dezgroapă o comoară / ori pune alta într-o oală..Sat de basm, ca într-o pictură de Țuculescu. Execelentă, în aceeași perspectivă spre fabulos, este și Doamna din lac, piesă definitorie în privința artei poetei. Există în Somnul pietrei (în special în suita scrisă la Mogoșoaia) și pagini atone. Rețin însă atenția paginile inspirate, și acestea ne fac să conchidem că, mai încrezătoare în steaua sa, mai puțin reticentă, Profira Sadoveanu ar fi putut avea, de mult, un loc în istoria poeziei contemporane. V..........