Cronica, 1975 (Anul 10, nr. 1-52)

1975-01-10 / nr. 2

cronica­r 4 Eminescu și poezia filosofică Faptul că Eminescu e atras de o lirică pe care o numim de concepție, lăsând mult în urmă domeniul versificării unor impre­sii fugitive, i-a adus unei bune părți a creației sale considerația de poezie filosofică. Pornind de aici, s-au ivit, în timp, o serie de confuzii care au dăunat, în parte, valorificării tezaurului eminescian. Unii comentatori din trecut, mai ales manualele școlare, pre­și­zentau în asemenea termeni poezia filosofică a lui Eminescu, încît nu era departe de a acredita ideea că autorul unor poezii ca Rugăciu­nea unui dac, Scrisoarea I, Glossa etc., ar fi năzuit prin acestea să cre­­eze o operă filosofică propriu-zisă, deci să-și expună sistemul sau concepția despre lume și viață. Insă poetul nu ilustrează un sis­tem de gîndire ci configurează o lume a ficțiunii, prin amploarea și ineditul viziunii sale artistice. G. Călinescu este exegetul care a atras atenția asupra acestei erori de interpretare, încă din anii cînd apăreau volumele sale dedicate operei eminesciene. Rezumînd (în Istoria literaturii — 1945, p. 116) discuțiile Compendiu, chestiunii, el conchidea : aferente „Emi­nescu e un poet de concepție, și asta stînjenește pe unii critici. Dar poetul nu filozofează ci con­struiește vizionar". Afirmația e ca­tegorică, iar demonstrațiile în acest sens nu lasă loc opiniei con­trare, afară de cazul cînd s-ar putea admite confuzia de planuri între gîndirea abstractă și viziunea lirică. Poetul ar apărea însă, în această ultimă alternativă, un filo­sof situat într-o anume, precisă, descendență, deci lipsit de origi­nalitate. Și totuși, interpretările eronate de acest gen tind a fi acreditate din nou, de astă dată pornindu-se de la postularea modernității. Sub impresia unei poezii mai noi care încearcă a transcende dome­niul comun al afectivității clasice, experimentat în toate gamele, de la romantici la parnasieni și de la simboliști, la instrumentaliști, expresioniști etc. — critici de o­­rientări diverse au început să caute și chiar să vadă, în actul liric, altceva, un imbold mai pro­fund, mai obscur poate, și de aceea mai greu detectabil. Osîn­­dind drept depășite artele poetice derivind din pozele decolorate ale sensibilității descrise de psihologia generală clasică — acești critici erau și sînt în căutarea unui nou absolut, fie el iminent, de urmărit în tropismele ascunse ale eului, în vis sau în stare halucinatorie, fie situat în afara ființei finite care suntem­. Fenomenologi, exis­tențialiști de mai multe nuanțe ori structuraliști dedați încercuirii unui astfel de inefabil, acești cri­tici sau eseiști preocupați de dru­murile noi ale esteticii, au ajuns de fapt să reconceptualizeze exe­geza literară. Mărginindu-ne aici la Eminescu, am putea spune că sintagma poezie filosofică a în­ceput să dobîndească, în ceea ce-1 privește, o nouă atracție. Prin fo­losirea ei se sugerează acum mo­dernitatea poetului nostru, funcție a unei elaborări conceptualizate, cum spuneam ,dar nu a stărilor lirice ca atare, ci a unor convin­geri antropologice, etice, epistemo­logice chiar. Poate de aceea s-a ajuns, printr-o tentativă mult dis­cutată în urmă cu cîțiva ani și primită de unii cu entuziasm, de alții cu rezerve și la opinia că adevărata substanță a liricii lui Eminescu trebuie căutată în pos­tume, in ampla mărturie a unui suflet robit permanent demonului poeziei și care nu ar fi ieșit la suprafață în poeziile antume decît sub o formă denaturată de conve­niențele unui anumit moment is­toric. Ion Negoițescu — se știe — este cel care a atras stăruitor atenția asupra a ceea ce el numea ■— pornind, de fapt, de la o me­taforă călinesciană — dimensiunea platonică a poeziei eminesciene. Un alt eseist, atras de estetica filosofică ,încerca să demonstreze că poemul Luceafărul ar fi o re­plică, anticipatoare de noi orien­tări, dată de Eminescu sistemului filosofic al lui Kant; în acest sens, el efectua o exegeză sui-generis, pornind de la noțiunile filosofice decurgînd dintr-un vers (de ex. : „nu e nimic și totuși e“) și nu de la imagine ca reflex al unei stări lirice. Pentru cel în cauză, în Luceafărul am afla concepția emi­nesciană despre adevăr, culme a gîndirii lui. Nu-i cazul să mai cităm nume, pentru că nu ne-am propus a po­lemiza cu persoane, ci cu o anume tendință în interpretarea creației artistice — pretențiosul eseu la care ne-am referit nefiind, în acest sens, un caz prea izolat. în modul acesta, opera lui Eminescu a început a fi examinată după criterii din afara ei, ba mai mult , după criterii care, conformîndu-se unor teze prea recente, este în­doielnic dacă refac, în intimitatea sa, procesul de creație a poetului ori mai degrabă îl inventează. Dar, presupunînd a nu avea în principiu nimic împotriva unei a­­semenea invenții subiective, din moment ce vorbim de polisemie și de opere deschise, încă rămîne riscul ca, admirînd profunzimea gîndirii lui Eminescu — filosoful, să ne scape neobișnuitele dimen­siuni ale poetului. Căci așa numita poezie filosofică eminesciană, scri­sorile, poezia naturii, ca și erotica, poemele de factură folclorică sau romanțele exprimă o unitate de concepție și de atitudine lirică, exprimă aceeași zbatere a omului de geniu care încearcă toate in­strumentele unei orchestre vaste. Or, exegezele în care predomină curiozitatea față de ceea ce se numește filosofia poetului ajunge să ne întoarcă la situația despre care ne avertiza mai de mult G. Călinescu în propoziția citata, cu toate că, tot acolo, criticul re­cunoaște că „Eminescu tinde în opera mai tîrzie spre un lirism interior bizuit pe sentimentul de ieșire din cursul zgomotos al timpului“. Nu ideile filosofice, așadar, căror sorginte poate fi urmărită,­­ și a fost urmărită, cel mai adesea pomenindu-se de Kant și de Scho­penhauer, conferă valoare unică și originalitate poeziei lui Emi­nescu, ci disponibilitatea sa lirică de o amplitudine rar întîlnită, fac­tura sa spirituală care, preluînd și dezvoltînd idei și teme comune mai ales romantismului german (interpătrunderea între mineral și vegetal, teoria geniului, viziunea pesimistă în unele poeme) ajunge la cea mai înaltă sinteză artistică românească. Poemele apreciate de unii pentru conținutul lor filoso­fic își datoresc, de fapt, necu­prinsul lor — convertirii argumen­tației filosofice în lirism. După cum erotica eminesciană e îm­pletită cu sentimentul naturii (ob­servația ii aparține lui Ibrăileanul — tot așa putem vorbi și de un lirism al meditației filosofice, li­rism ale cărui unde străbat în­văluitor în afară, nu datorită pro­funzimii de esență rațional-obiec­­tivă, ci tocmai prin implicarea subiectului, adică a poetului. Dacă Glossa, de pildă, La steaua sau Scrisoarea I cuprind considerații de ordin filosofic, — acestea, în măsura in care amplifică trăirile lirice — nu mai reprezintă­ idei­­argumente filosofice, ci idei poe­tice. Ele dau, prin unicitate și prin amețitoarea lor înălțime, per­sonalitate inconfundabilă acestei embleme a spiritualității româ­nești care se numește Eminescu. Este o emblemă ce nu poate fi explicată decît fragmentar și ne­­esențial prin ideile filosofice col­portate, oricît de profunde ar fi acestea. Eminescu este mult mai mult decît un gînditor. El este ca un abur emanat din plămada pămîntului românesc — cu oame­nii lui, cu munții, codrii și apele. Un abur care se înalță perpetuu spre firmamentul marilor valori ale lumii. N. BARBU Bustul lui Eminescu (Rotonda scriitorilor din Cișmigiu). Colț din sala Eminescu — Creangă (Mu­zeul de literatură al Moldovei — Iași). Iașii în 1875 Inscripție pe а Pășiți încet cu grije Să nu-i călcați nici Cel mai chemat s­at Și-a înmuiat condei „O adevărată artă trainică, care si finală și pentru alții nu se poate întem­porului nostru propriu, pe tradițiile, ob­inui lui". „Acesta a fost Eminescu, aci prevedea, literatura poetică română lui lui, și forma limbei naționale frumoasă înfăptuire pînă astăzi, vs viitoare a vestmîntului cugetării roi „Eminescu este unul din exen umanitatea. ...Eminescu nu este mi­pra culmilor dimprejur. El este cîmpia plată, fn vremea lui Shak 1­peare a fost expresia supremă a une .....Eminescu este un călător a veacurilor (...). Are priviri de viiu­­nilor, pînă în infinitul cosmic, în­­ departe și știe să-și amintească de la Eminescu e ........ cel mai mare ] pămîntul românesc. Ape vor seca răsări pădure sau cetate, și cite­a acest pămînt să-și strîngă toate seva de tăria parfumurilor sale“.

Next