Cronica, 1975 (Anul 10, nr. 1-52)
1975-01-10 / nr. 2
cronicar 4 Eminescu și poezia filosofică Faptul că Eminescu e atras de o lirică pe care o numim de concepție, lăsând mult în urmă domeniul versificării unor impresii fugitive, i-a adus unei bune părți a creației sale considerația de poezie filosofică. Pornind de aici, s-au ivit, în timp, o serie de confuzii care au dăunat, în parte, valorificării tezaurului eminescian. Unii comentatori din trecut, mai ales manualele școlare, preșizentau în asemenea termeni poezia filosofică a lui Eminescu, încît nu era departe de a acredita ideea că autorul unor poezii ca Rugăciunea unui dac, Scrisoarea I, Glossa etc., ar fi năzuit prin acestea să creeze o operă filosofică propriu-zisă, deci să-și expună sistemul sau concepția despre lume și viață. Insă poetul nu ilustrează un sistem de gîndire ci configurează o lume a ficțiunii, prin amploarea și ineditul viziunii sale artistice. G. Călinescu este exegetul care a atras atenția asupra acestei erori de interpretare, încă din anii cînd apăreau volumele sale dedicate operei eminesciene. Rezumînd (în Istoria literaturii — 1945, p. 116) discuțiile Compendiu, chestiunii, el conchidea : aferente „Eminescu e un poet de concepție, și asta stînjenește pe unii critici. Dar poetul nu filozofează ci construiește vizionar". Afirmația e categorică, iar demonstrațiile în acest sens nu lasă loc opiniei contrare, afară de cazul cînd s-ar putea admite confuzia de planuri între gîndirea abstractă și viziunea lirică. Poetul ar apărea însă, în această ultimă alternativă, un filosof situat într-o anume, precisă, descendență, deci lipsit de originalitate. Și totuși, interpretările eronate de acest gen tind a fi acreditate din nou, de astă dată pornindu-se de la postularea modernității. Sub impresia unei poezii mai noi care încearcă a transcende domeniul comun al afectivității clasice, experimentat în toate gamele, de la romantici la parnasieni și de la simboliști, la instrumentaliști, expresioniști etc. — critici de orientări diverse au început să caute și chiar să vadă, în actul liric, altceva, un imbold mai profund, mai obscur poate, și de aceea mai greu detectabil. Osîndind drept depășite artele poetice derivind din pozele decolorate ale sensibilității descrise de psihologia generală clasică — acești critici erau și sînt în căutarea unui nou absolut, fie el iminent, de urmărit în tropismele ascunse ale eului, în vis sau în stare halucinatorie, fie situat în afara ființei finite care suntem. Fenomenologi, existențialiști de mai multe nuanțe ori structuraliști dedați încercuirii unui astfel de inefabil, acești critici sau eseiști preocupați de drumurile noi ale esteticii, au ajuns de fapt să reconceptualizeze exegeza literară. Mărginindu-ne aici la Eminescu, am putea spune că sintagma poezie filosofică a început să dobîndească, în ceea ce-1 privește, o nouă atracție. Prin folosirea ei se sugerează acum modernitatea poetului nostru, funcție a unei elaborări conceptualizate, cum spuneam ,dar nu a stărilor lirice ca atare, ci a unor convingeri antropologice, etice, epistemologice chiar. Poate de aceea s-a ajuns, printr-o tentativă mult discutată în urmă cu cîțiva ani și primită de unii cu entuziasm, de alții cu rezerve și la opinia că adevărata substanță a liricii lui Eminescu trebuie căutată în postume, in ampla mărturie a unui suflet robit permanent demonului poeziei și care nu ar fi ieșit la suprafață în poeziile antume decît sub o formă denaturată de conveniențele unui anumit moment istoric. Ion Negoițescu — se știe — este cel care a atras stăruitor atenția asupra a ceea ce el numea ■— pornind, de fapt, de la o metaforă călinesciană — dimensiunea platonică a poeziei eminesciene. Un alt eseist, atras de estetica filosofică ,încerca să demonstreze că poemul Luceafărul ar fi o replică, anticipatoare de noi orientări, dată de Eminescu sistemului filosofic al lui Kant; în acest sens, el efectua o exegeză sui-generis, pornind de la noțiunile filosofice decurgînd dintr-un vers (de ex. : „nu e nimic și totuși e“) și nu de la imagine ca reflex al unei stări lirice. Pentru cel în cauză, în Luceafărul am afla concepția eminesciană despre adevăr, culme a gîndirii lui. Nu-i cazul să mai cităm nume, pentru că nu ne-am propus a polemiza cu persoane, ci cu o anume tendință în interpretarea creației artistice — pretențiosul eseu la care ne-am referit nefiind, în acest sens, un caz prea izolat. în modul acesta, opera lui Eminescu a început a fi examinată după criterii din afara ei, ba mai mult , după criterii care, conformîndu-se unor teze prea recente, este îndoielnic dacă refac, în intimitatea sa, procesul de creație a poetului ori mai degrabă îl inventează. Dar, presupunînd a nu avea în principiu nimic împotriva unei asemenea invenții subiective, din moment ce vorbim de polisemie și de opere deschise, încă rămîne riscul ca, admirînd profunzimea gîndirii lui Eminescu — filosoful, să ne scape neobișnuitele dimensiuni ale poetului. Căci așa numita poezie filosofică eminesciană, scrisorile, poezia naturii, ca și erotica, poemele de factură folclorică sau romanțele exprimă o unitate de concepție și de atitudine lirică, exprimă aceeași zbatere a omului de geniu care încearcă toate instrumentele unei orchestre vaste. Or, exegezele în care predomină curiozitatea față de ceea ce se numește filosofia poetului ajunge să ne întoarcă la situația despre care ne avertiza mai de mult G. Călinescu în propoziția citata, cu toate că, tot acolo, criticul recunoaște că „Eminescu tinde în opera mai tîrzie spre un lirism interior bizuit pe sentimentul de ieșire din cursul zgomotos al timpului“. Nu ideile filosofice, așadar, căror sorginte poate fi urmărită, și a fost urmărită, cel mai adesea pomenindu-se de Kant și de Schopenhauer, conferă valoare unică și originalitate poeziei lui Eminescu, ci disponibilitatea sa lirică de o amplitudine rar întîlnită, factura sa spirituală care, preluînd și dezvoltînd idei și teme comune mai ales romantismului german (interpătrunderea între mineral și vegetal, teoria geniului, viziunea pesimistă în unele poeme) ajunge la cea mai înaltă sinteză artistică românească. Poemele apreciate de unii pentru conținutul lor filosofic își datoresc, de fapt, necuprinsul lor — convertirii argumentației filosofice în lirism. După cum erotica eminesciană e împletită cu sentimentul naturii (observația ii aparține lui Ibrăileanul — tot așa putem vorbi și de un lirism al meditației filosofice, lirism ale cărui unde străbat învăluitor în afară, nu datorită profunzimii de esență rațional-obiectivă, ci tocmai prin implicarea subiectului, adică a poetului. Dacă Glossa, de pildă, La steaua sau Scrisoarea I cuprind considerații de ordin filosofic, — acestea, în măsura in care amplifică trăirile lirice — nu mai reprezintă ideiargumente filosofice, ci idei poetice. Ele dau, prin unicitate și prin amețitoarea lor înălțime, personalitate inconfundabilă acestei embleme a spiritualității românești care se numește Eminescu. Este o emblemă ce nu poate fi explicată decît fragmentar și neesențial prin ideile filosofice colportate, oricît de profunde ar fi acestea. Eminescu este mult mai mult decît un gînditor. El este ca un abur emanat din plămada pămîntului românesc — cu oamenii lui, cu munții, codrii și apele. Un abur care se înalță perpetuu spre firmamentul marilor valori ale lumii. N. BARBU Bustul lui Eminescu (Rotonda scriitorilor din Cișmigiu). Colț din sala Eminescu — Creangă (Muzeul de literatură al Moldovei — Iași). Iașii în 1875 Inscripție pe а Pășiți încet cu grije Să nu-i călcați nici Cel mai chemat sat Și-a înmuiat condei „O adevărată artă trainică, care si finală și pentru alții nu se poate întemporului nostru propriu, pe tradițiile, obinui lui". „Acesta a fost Eminescu, aci prevedea, literatura poetică română lui lui, și forma limbei naționale frumoasă înfăptuire pînă astăzi, vs viitoare a vestmîntului cugetării roi „Eminescu este unul din exen umanitatea. ...Eminescu nu este mipra culmilor dimprejur. El este cîmpia plată, fn vremea lui Shak 1peare a fost expresia supremă a une .....Eminescu este un călător a veacurilor (...). Are priviri de viiunilor, pînă în infinitul cosmic, în departe și știe să-și amintească de la Eminescu e ........ cel mai mare ] pămîntul românesc. Ape vor seca răsări pădure sau cetate, și citea acest pămînt să-și strîngă toate seva de tăria parfumurilor sale“.