Cronica, 1977 (Anul 12, nr. 1-52)
1977-10-07 / nr. 40
Proletari din toate țările, uniți-vă ! CRONICA. Festivalul național „Cîntarea României“ Muncă, talent, creație „Cîntarea României“, această nemaiîntâlnită desfășurare de spirit și talent, această demonstrație fără precedent a originalității, muncii și creației libere românești — se află acum în pragul celei de a doua ediții. Inițiativă strălucită a secretarului general al partidului, Festivalul național „Cinitarea României“, a adus în masele largi populare din țara noastră suflul înnoitor al unei activități multiple și generoase, constituind o dovadă in plus că omul societății noastre — producător, proprietar și beneficiar — se ridică la o înaltă valoare spirituală și de cunoaștere. Sînt edificatoare în acest sens cuvintele tovarășului Nicolae Ceaușescu : „Este un adevăr bine cunoscut că socialismul și comunismul se construiesc cu poporul și pentru popor, că în edificarea noii orinduiri rolul hotărîtor îl au masele de oameni ai muncii — făuritorii tuturor bunurilor materiale și spirituale ale societății, ai propriei lor istorii. Tocmai de aceea, partidul nostru pune in centrul atenției făurirea omului nou, folosirea deplină a tuturor mijloacelor de care dispune societatea pentru ridicarea continuă a nivelului general de cultură profesional, politic, științific — al maselor largi populare“. Prima ediție a Festivalului „Cîntarea României“ a antrenat sub genericul ei tot ceea ce înseamnă rostire ..a frumosului românesc. Arta amatoare și profesionistă, creativitatea, punerea în valoare a unor inepuizabile resurse morale ale poporului nostru, largul cadru democratic oglindit în participarea nemijlocită a oamenilor muncii — iată coordonatele pe care s-au demonstrat valențele profund revoluționare și umaniste ale „Cîntării României". In mod firesc, pregătirea și desfășurarea celei de a doua ediții trebuie să cunoască o preluare activă a experienței de pînă acum și, în același timp, o exigență sporită pentru asigurarea unui cit mai înalt conținut educativ și a unui cet mai reprezentativ nivel artistic, a unei cet mai grăitoare cunoașteri și oglindiri a vieții. In aceste zile se desfășoară la Iași, pentru a cincea oară, festivalul de poezie „Mihai Eminescu". Mai mulți factori acordă acestui festival dimensiunea unui adevărat eveniment cultural la scară națională. Fiind una dintre cele dintii mari manifestări din noua ediție a ,,Cîntării României“, festivalul „Eminescu“ se înscrie, deci, intr-un context educativ responsabil, cot ad unei reverberații în sensibilitatea omului de azi. De asemenea, desfășurîndu-se la Iași, în această eternă cetate de spirit românesc, festivalul de poezie marchează încă o dată relația firească dintre tradiția culturii și cultura contemporană. Pe planul participării, festivalul „Eminescu“ asigură concentrarea în aceste zile, aici, la Iași, a unor remarcabile personalități prin contribuția cărora publicul, iubitorii de poezie, vor trăi ceasuri de reală elevație. In sfirșit, — și nu pe ultimul plan — acest festival va consemna izbînzi creatoare acordînd lauri, va oferi analize ale fenomenului eminescian, va asigura o colaborare fructuoasă cu cenaclurile literare muncitorești, școlare etc. înscris în semnificația majoră a „Cîntării României“, festivalul de poezie „Mihail Eminescu“ ilustrează și el, cu mijloacele creației lirice, vigoarea artei noastre socialiste, patriotismul și talentul nesecat al poporului român. CRONICA 40 Săptămînal politic-social-cultural editat de Comitetul județean pentru cultură și educație socialistă Iași, anul XII, nr. 40 (610), vineri, 7 octombrie 1977, 8 pagini, 1 leu Sub ochiul lui Eminescu Cu o săptămâna în urmă, la Bacău, se desfășura festivalul Bacovia, la Suceava, festivalul Labiș, iar acum, la Iași, începe festivalul Eminescu. Trei festivaluri, trei nume, trei drumuri ale poeziei române. Trei turme de miel cu trei ciobănei. Trei nume pornite din Nord și arătind mereu Nordul poeziei, direcția de transhumanță a poeților cu turmele lor de visuri. Buciumă toamna — n-ai zice că acest vers, această propoziție simplă este de Bacovia, atît de aproape se află de Eminescu. Ceea ce-i deosebește este ordinea termenilor, Eminescu punînd întîi subiectul, Bacovia predicatul. ■Și spune-mi de ce-i toamnă/ Și frunza de ce pică. Căci te țintesc fierbinte, prin ghețuri, ochi de lup. Babiș este chiar mielul sfîșiat. Dintr-o vreme (de vreo nouă ani) pe urmele lor, în numele lor, au plecat și mai pleacă poeți tineri. Festivalul Eminescu i-a trimis, pînă acum, pe Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi, Dinu Flămînd, Paul Balahur. Și mîine-poimîine va mai porni un nume cu stea în frunte. Cînd eram mai tânăr și la trup curat Și cu de ciudată mai fuse și erama vina la gît, maică, fratele mi se zbate. Nu-i invidiez pe poeții mai sus citați, porniți spre tiparele lumii sub ochiul lui Eminescu. Pentru ei și pentru mine, am aceste rînduri pe care nu pierd nici acum ocazia de a le transcrie . E ochiul lui atotcuprinzător scăldîndu-ne-n lumină preacurată Poețiiе-au fost poeți ce au să vină trași pe a poeziei sale roată. Nicolae TURTUREANU Statuia din fața Bibliotecii universitare — Iași Cu Edgar PARU despre EMINESCU, VALOARE ȘI INTEGRALITATE UMANA EMINESCU — Mi-aș propune să începem discuția noastră, stimate tovarășe profesor, pornind de la tema pe care ați abordat-o aseară, la Casa Pogor, in cadrul „Prelecțiunilor Junimii" . Eminescu — om integral. Ar fi de reținut din expunerea dv., după părerea mea, în primul rînd, această fericită întîlnire, în cazul unui mare poet, a unor diverse disponibilități și preocupări vizînd o plenară împlinire în planul cunoașterii și literaturii. Este o realitate la care se cuvine să revenim, subliniind exemplaritatea ei, mai ales atunci cînd poezia pare că se dispensează sau chiar tinde să se delimiteze tranșant de sugestiile diverselor științe sau de vecinătatea prea imediată a filozofiei discursive. — Este foarte interesantă această idee a dumneavoastră, mai ales că, trebuie să o recunoaștem, întîlnirea dintre poezie și filozofie are o destul de îndelungată tradiție. sau Mă gîndesc la Huxley, care, în cartea de eseuri, avansează sugestiva idee a supraviețuirii unor motive filozofice în poeziile care le-au absorbit și încorporat. E vorba mai ales de filozofia naturii... •— Intr-adevăr aceasta trăiește încorporată în poezie. Care să fie motivul ? Acest motiv ar putea să fie explicat printr-o diferență specifică între filozofia speculativă și poezie. Filozofia vrea să epuizeze totul. Adică vrea să ajungă la o ultimă explicație. Dar, de foarte multe ori, această ultimă deslușire este doar, cum se spune, rațiunea suficientă a respectivei filozofii. E vorba de curente filozofice caduce, pentru că, după ele, vin alte curente filozofice, care răstoarnă — și văd că uneori e foarte ușor să se răstoarne — ceea ce înainte se bucura de o anume autoritate. Filozofia speculativă vroia totul și tocmai fiindcă vroia prea mult, realiza mai puțin. Poezia, marea poezie, era mai modestă, dar ea devansa epoca prin o anume deschidere. Mă refer la opinia poetului italian Cesare Pavese, potrivit căruia poezia prin aceasta rămîne mereu vie, adică prin faptul că ea îți dă mereu speranța descoperirii unui mister încă nedescoperit, și care poate nu va fi descoperit niciodată. Așadar, o continuă promisiune. Viabilitatea poeziei face astfel ca speculațiile filozofice încorporate să rămînă mereu vii, ca și poeziile în care au fost încorporate. — Și totuși, în cartea „Călătoriile Renașterii și noi structuri literare“ au relevat implicația pentru poezie a viziunii asupra lumii, viziune absorbind, deopotrivă, filozofia și știința epocii. Mai mult decît atît, această viziune reprezintă fermentul care face ca arta și literatura să-și dezvolte acele structuri apte să permită cuprinderea, reflectarea realităților epocii, a condiției umane în raport cu natura, istoria, și cu locul copernician, să spunem, al omului în univers. In fond, putem vorbi de o relație dialectică între filozofie și poezie, fiecare datorînd celeilalte ceva din propria ei substanță și perenitate. — Evident, este vorba de o acțiune reciprocă, sigur că da. Dar ceea ce spuneți dumneavoastră este legat de o filozofie deschisă, adică de sisteme deschise. Iar ceea ce noi, în mod consacrat, recunoaștem sub forma unor sisteme filozofice, sînt sistemele închise, în care soluția este dată o dată pentru totdeauna , în care nu mai există loc pentru nici o formă de perfecționare, soluția fiind definitiv determinată. In sistemele deschise, care apar încă din Renaștere, adică din momentul în care gnoseologia începe să se substituie ontologiei, în care căutările sînt continue, investigația fiind prioritară față de dogmă, filozofia prinde ceva din natura poeziei. Este și ea o veșnică promisiune. O promisiune către ceva ce nu se va sfârși niciodată. De vreme ce din Renaștere a rămas și pînă acum concepția unui univers infinit, înseamnă că și materia cunoașterii este infinită. De unde reiese inevitabil și propensiunea către infinit a cunoașterii. In aceasta constă, după părerea mea, marea valoare a filozofiei moderne, pe care eu o găsesc mai apropiată de poezie, tocmai prin această deschidere, care-i este proprie. — Deschidere valabilă și pentru poezie. După Leopardi, „poetul adevărat este în cel mai înalt grad predispus să fie mare filozof, și filozoful adevărat să fie mare poet ; mai mult chiar, nici unul nici celălalt nu fi mare, nici desăvîrșit în genul său, poate dacă nu participă, peste nivelul mijlociu, la celălalt gen, în ceea ce privește caracterul originar al talentului, predispoziția naturală, puterea imaginației“. In fond, ce este mai în vecinătatea poeziei decît o afirmație în genul aceleia făcute de Schelling, in sensul că natura — citez din memorie— doarme in materia anorganică, visează in plante și animale și se trezește în om. Afirmație contestabilă, la filozofie — ca filozofie a naturii — dar nu lipsită de autentică vibrație poematică. La lecturăm oare în aceste osmoze aspirația către integralitate ? O integralitate care in Renaștere a luat forma titanismului întruchipat de personalități monumentale. Monumentalitatea unor personalități ca Eminescu. Caragiale nu le conferă oare acestora ceva din aura oamenilor Renașterii? Pentru Iorga, Eminescu era expresia integrală a sufletului românesc. — Oricum, eu aș susține că am avut și noi o Renaștere, care a culminat, poate, prin geniul cel mai mare care este Dimitrie Cantemir, și care, sub multe raporturi, este un precursor al lui Eminescu. Chiar și literatura lui Cantemir. Ceea ce numiți dumneavoastră Renașterea noastră se apropie mai curând, ca asemănare, de neoumanismul goethean, Al. I. FRIDUȘ (continuare în pag. 5) Devenire istorică și creație morală Fiecare comunitate care se formează în istorie tinde să dobindească conștiința de sine morală, în sensul că, de la un punct al evoluției sale, determinat de ansamblul împrejurărilor in care trăiește și muncește, ea iși poate asuma în chip responsabil propria-i devenire , devenire socială în genere și, prin aceasta, și morală. •Se impune subliniat faptul că, dacă fiecare popor este ceea ce devine — cu atît mai mult cînd se confruntă conștient cu sine și cu realitatea —, el își modelează personalitatea morală pe un fond istoric dat, prin raportare dialectică la valorile morale plăsmuite de-a lungul existenței sale. Incit, crearea unor noi valori morale, care să revoluționeze condiția sa etică, va fi cu atît mai realizabilă, mai autentică și mai firească cu cit va izvorî mai adinc din tabla de valori, din idealurile, din speranțele și înfăptuirile sale seculare ; creația morală, în măsura în care este proces obiectiv — determinat, poartă, tocmai prin modul ei de a fi, pecetea specificului spiritual al unui popor. Tovarășul Nicolae Ceaușescu sublinia în Expunerea la Congresul țărănimii : „Sensibilitatea și înțelepciunea țărănimii noastre și-au găsit expresie nu numai în bogăția artei populare, de o mare frumusețe, profunzime și originalitate, ci și într-un cod moral superior în care sînt înscrise, la loc de frunte, cinstea și omenia, dragostea de muncă și de natură, dîrzenia și neînfricarea în fața greutăților, vitejia și eroismul“. Așa cum demonstrează viața, personalitatea morală a fiecărei națiuni care edifică socialismul și comunismul este indestructibilă, aceasta făcînd posibilă convergența axiologică Ioan HUMA (continuare în pag. 2)