Cronica, 1977 (Anul 12, nr. 1-52)

1977-10-07 / nr. 40

Proletari din toate țările, uniți-vă ! CRONICA. Festivalul național „Cîntarea României“ Muncă, talent, creație „Cîntarea României“, această nemaiîntâlnită desfă­șurare de spirit și talent, această demonstrație fără precedent a originalității, muncii și creației libere ro­mânești — se află acum în­­ pragul celei de a doua edi­ții. Inițiativă strălucită a secretarului general al parti­dului, Festivalul național „Cinitarea României“, a adus în masele largi populare din țara noastră suflul în­noitor al unei activități multiple și generoase, consti­tuind o dovadă in plus că omul societății noastre — producător, proprietar și beneficiar — se ridică la o înaltă valoare spirituală și de cunoaștere. Sînt edifi­catoare în acest sens cuvintele tovarășului Nicolae Ceaușescu : „Este un adevăr bine cunoscut că socialis­mul și comunismul se construiesc cu poporul și pen­tru popor, că în edificarea noii orinduiri rolul h­otărîtor îl au masele de oameni ai muncii — făuritorii tuturor bunurilor materiale și spirituale ale societății, ai pro­priei lor istorii. Tocmai de aceea, partidul nostru pune in centrul atenției făurirea omului nou, folosirea de­plină a tuturor mijloacelor de care dispune societatea pentru ridicarea continuă a nivelului general de cul­tură profesional, politic, științific — al maselor largi populare“. Prima ediție a Festivalului „Cîntarea României“ a antrenat sub genericul ei tot ceea ce înseamnă rostire ..­a frumosului românesc. Arta amatoare și profesionistă, creativitatea, punerea în valoare a­ unor inepuizabile resurse morale ale poporului nostru, largul cadru de­mocratic oglindit în participarea nemijlocită a oame­nilor muncii — iată coordonatele pe care s-au demon­strat valențele profund revoluționare și umaniste ale „Cîntării României". In mod firesc, pregătirea și des­fășurarea celei de a doua ediții trebuie să cunoască o preluare activă a experienței de pînă acum și, în ace­lași timp, o exigență sporită pentru asigurarea unui cit mai­ înalt conținut educativ și a unui cet mai re­prezentativ nivel artistic, a unei cet mai grăitoare cu­noașteri și oglindiri a vieții. In aceste zile se desfășoară la Iași, pentru a cincea oară, festivalul de poezie „Mihai Eminescu". Mai mulți factori acordă acestui festival dimensiunea unui ade­vărat eveniment cultural la scară națională. Fiind una dintre cele dintii mari manifestări din noua ediție a ,,Cîntării României“, festivalul „Eminescu“ se înscrie, deci, intr-un context educativ responsabil, cot ad unei reverberații în sensibilitatea omului de azi. De ase­menea, desfășurîndu-se la Iași, în această eternă cetate de spirit românesc, festivalul de poezie marchează în­că o dată relația firească dintre tradiția culturii și cultura contemporană. Pe planul participării, festi­valul „Eminescu“ asigură concentrarea în aceste zile, aici, la Iași, a unor remarcabile personalități prin con­tribuția cărora publicul, iubitorii de poezie, vor trăi ceasuri de reală elevație. In sfirșit, — și nu pe ultimul plan — acest festival va consemna izbînzi creatoare a­­cordînd lauri, va oferi analize ale fenomenului emi­nescian, va asigura o colaborare fructuoasă cu cenaclu­rile literare muncitorești, școlare etc. înscris în semnificația majoră a „Cîntării Româ­niei“, festivalul de poezie „Mihail Eminescu“ ilustrea­ză și el, cu mijloacele creației lirice, vigoarea artei noastre socialiste, patriotismul și talentul nesecat al poporului român. CRONICA 40 Săptămînal politic-social-cultural editat de Comitetul județean pentru cultură și educație socialistă Iași, anul XII, nr. 40 (610), vineri, 7 octombrie 1977, 8 pagini, 1 leu Sub ochiul lui Eminescu Cu o săptămâna în urmă, la Bacău, se desfășura fes­tivalul Bacovia, la Suceava, festivalul Labiș, iar acum, la Iași, începe festivalul Eminescu. Trei festivaluri, trei nume, trei drumuri ale poeziei române. Trei turme de miel cu trei ciobănei. Trei nume pornite din Nord și arătind mereu Nor­dul poeziei, direcția de transhumanță a poeților cu tur­mele lor de visuri. Buciumă toamna — n-ai zice că acest vers, această propoziție simplă este de Bacovia, atît de aproape se află de Eminescu. Ceea ce-i deosebește este ordinea ter­menilor, Eminescu punînd întîi subiectul, Bacovia pre­dicatul. ■Și spune-mi de ce-i toamnă/ Și frunza de ce pică. Căci te țintesc fierbinte, prin ghețuri, ochi de lup. Babiș este chiar mielul sfîșiat. Dintr-o vreme (de vreo nouă ani) pe urmele lor, în numele lor, au plecat și mai pleacă poeți tineri. Festivalul Eminescu i-a trimis, pînă acum, pe Ce­zar Ivănescu, Mihai Ursachi, Dinu Flămînd, Paul Ba­­lahur. Și mîine-poimîine va mai porni un nume cu stea în frunte. Cînd eram mai tânăr și la trup curat Și cu­ de ciudată mai fuse și era­ma vina la gît, maică, fratele mi se zbate. Nu-i invidiez pe poeții mai sus citați, porniți spre tiparele lumii sub ochiul lui Eminescu. Pentru ei și pen­tru mine, am aceste rînduri pe care nu pierd nici acum ocazia de a le transcrie . E ochiul lui atotcuprinzător scăldîndu-ne-n lumină preacurată Poeți­iе-au fost poeți ce au să vină trași pe a poeziei sale roată. Nicolae TURTUREANU Statuia din fața Bibliotecii universitare — Iași Cu Edgar PARU despre EMINESCU, VALOARE ȘI INTEGRALITATE UMANA EMINESCU — Mi-aș propune să începem discuția noastră, stimate tovarășe profesor, pornind de la tema pe care ați abordat-o aseară, la Casa Pogor, in cadrul „Prelecțiunilor Junimii" . Eminescu — om integral. Ar­ fi de reținut din expunerea dv., după pă­rerea mea, în primul rînd, această fericită întîlnire, în cazul unui mare poet, a unor diverse disponibilități și preocupări vizînd o plenară împlinire în planul cunoașterii și literaturii. Este o realitate la care se cu­vine să revenim, subliniind exemplaritatea ei, mai ales atunci cînd poezia pare că se dispensează sau chiar tinde să se delimi­teze tranșant de sugestiile diverselor ști­ințe sau de vecinătatea prea imediată a filozofiei discursive. — Este foarte interesantă această idee a dumneavoastră, mai ales că, trebuie să o recunoaștem, întîlnirea dintre poezie și fi­lozofie are o destul de îndelungată tra­diție. sa­u Mă gîndesc la Huxley, care, în cartea de eseuri, avansează sugestiva idee a supraviețuirii unor motive filozofice în poeziile care le-au absorbit și încorpo­rat. E vorba mai ales de filozofia naturii... •— Intr-adevăr aceasta trăiește încorpo­rată în poezie. Care să fie motivul ? Acest motiv ar putea să fie explicat printr-o di­ferență specifică între filozofia speculativă și poezie. Filozofia vrea să epuizeze totul. Adică vrea să ajungă la o ultimă explica­ție. Dar, de foarte multe ori, această ultimă deslușire este doar, cum se spune, rațiunea suficientă a respectivei filozofii. E vorba de curente filozofice caduce, pentru că, după ele, vin alte curente filozofice, care răs­toarnă — și văd că uneori e foarte ușor să se răstoarne — ceea ce înainte se bucura de o anume autoritate. Filozofia specula­tivă vroia totul și tocmai fiindcă vroia prea mult, realiza mai puțin. Poezia, marea poe­zie, era mai modestă, dar ea devansa epoca prin o anume deschidere. Mă refer la opi­nia poetului italian Cesare Pavese, potrivit căruia poezia prin aceasta rămîne mereu vie, adică prin faptul că ea îți dă mereu speranța descoperirii unui mister încă ne­­descoperit, și care poate nu va fi desco­perit niciodată. Așadar, o continuă promi­siune. Viabilitatea poeziei face astfel ca spe­culațiile filozofice încorporate să rămînă mereu vii, ca și poeziile în care au fost încorporate. — Și totuși, în cartea „Călătoriile Renaș­terii și noi structuri literare“ au­ relevat implicația pentru poezie a viziunii asupra lumii, viziune absorbind, deopotrivă, filo­zofia și știința epocii. Mai mult decît atît, această viziune reprezintă fermentul care face ca arta și literatura să-și dezvolte acele structuri apte să permită cuprinderea, re­flectarea realităților epocii, a condiției uma­ne în raport cu natura, istoria, și cu locul copernician, să spunem, al omului în uni­vers. In fond, putem vorbi de o relație dia­lectică între filozofie și poezie, fiecare da­­torînd celeilalte ceva din propria ei sub­stanță și perenitate. — Evident, este vorba de o acțiune reci­procă, sigur că da. Dar ceea ce spuneți dumneavoastră este legat de o filozofie des­chisă, adică de sisteme deschise. Iar ceea ce noi, în mod consacrat, recunoaștem sub forma unor sisteme filozofice, sînt siste­mele închise, în care soluția este dată o dată pentru totdeauna , în care nu mai exis­tă loc pentru nici o formă de perfecțio­nare, soluția fiind definitiv determinată. In sistemele deschise, care apar încă din Re­naștere, adică din momentul în care gno­­seologia începe să se substituie ontologiei, în care căutările sînt continue, investigația fiind prioritară față de dogmă, filozofia prinde ceva din natura poeziei. Este și ea o veșnică promisiune. O promisiune către ceva ce nu se va sfârși niciodată. De vreme ce din Renaștere a rămas și pînă acum con­cepția unui univers infinit, înseamnă că și materia cunoașterii este infinită. De unde reiese inevitabil și propensiunea către infi­nit a cunoașterii. In aceasta constă, după părerea mea, marea valoare a filozofiei mo­derne, pe care eu o găsesc mai apropiată de poezie, tocmai prin această deschidere, care-i este proprie. — Deschidere valabilă și pentru poezie. După Leopardi, „poetul adevărat este în cel mai înalt grad predispus să fie mare filozof, și filozoful adevărat să fie mare poet ; mai mult chiar, nici unul nici celălalt nu fi mare, nici desăvîrșit în genul său, poate dacă nu participă, peste nivelul mijlociu, la ce­lălalt gen, în ceea ce privește caracterul ori­ginar al talentului, predispoziția naturală, puterea imaginației“. In fond, ce este mai în vecinătatea poeziei decît o afirmație în ge­nul aceleia făcute de Schelling, in sensul că natura — citez din memorie— doarme in materia anorganică, visează in plante și ani­­­male și se trezește în om. Afirmație contes­tabilă, la filozofie — ca filozofie a naturii — dar nu lipsită de autentică vibrație poemati­că. La lecturăm oare în aceste osmoze aspi­rația către integralitate ? O integralitate care in Renaștere a luat forma titanismului în­truchipat de personalități monumentale. Mo­numentalitatea unor personalități ca Emines­cu. C­aragiale nu le conferă oare acestora ce­va din aura oamenilor Renașterii? Pentru Iorga, Eminescu era expresia integrală a su­fletului românesc. — Oricum, eu aș susține că am avut și noi o Renaștere, care a culminat, poate, prin ge­niul cel mai mare care este Dimitrie Cante­­mir, și care, sub multe raporturi, este un precursor al lui Eminescu. Chiar și litera­tura lui Cantemir. Ceea ce numiți dumnea­voastră Renașterea noastră se apropie mai cu­rând, ca asemănare, de neoumanismul goethean, Al. I. FRIDUȘ (continuare în pag. 5) Devenire istorică și creație morală Fiecare comunitate care se formează în isto­rie tinde să dobindească conștiința de sine morală, în sensul că, de la un punct al evo­luției sale, determinat de ansamblul împre­jurărilor in care trăiește și muncește, ea iși poate asuma în chip responsabil propria-i de­venire , devenire socială în genere și, prin aceasta, și morală. •Se impune subliniat faptul că, dacă fiecare popor este ceea ce devine — cu atît mai mult cînd se confruntă conștient cu sine și cu realitatea —, el își modelează personalitatea morală pe un fond istoric dat, prin raportare dialectică la valorile morale plăsmuite de-a lungul existenței s­ale. Incit, crearea unor noi valori morale, care să revoluționeze condiția sa etică, va fi cu atît mai realizabilă, mai autentică și mai firească cu cit va izvorî mai adinc din tabla de valori, din idealurile, din speranțele și înfăptuirile sale seculare ; creația morală, în măsura în care este pro­ces obiectiv — determinat, poartă, tocmai prin modul ei de a fi, pecetea specificului spiritual al unui popor. Tovarășul Nicolae Ceaușescu sublinia în Expunerea la Congre­sul țărănimii : „Sensibilitatea și înțelepciu­nea țărănimii noastre și-au găsit expresie nu numai în bogăția artei populare, de o mare frumusețe, profunzime și originalitate, ci și într-un cod moral superior în care sînt înscrise, la loc de frunte, cinstea și ome­nia, dragostea de muncă și de natură, dîr­­zenia și neînfricarea în fața greutăților, vi­tejia și eroismul“. Așa cum demonstrează viața, personalita­tea morală a fiecărei națiuni care edifică socialismul și comunismul este indestructibilă, aceasta făcînd posibilă convergența axiologică Ioan HUMA (continuare în pag. 2)

Next