Cronica, 1991 (Anul 26, nr. 1-32)

1991-01-11 / nr. 1-2

renaștere românească, integrare europeană Ghicitoare după Revelion : care e Anul Nou ? 1991 — încotro? , Anul în care am pășit ar trebui să fie unul al realismului. Dacă 1990 a debutat printr-un entuziasm general, firesc pentru perioada imediată de după revoluție, lu­nile următoare au însemnat o cădere ge­nerală în confuzie — una în care ne mai zbatem și astăzi. După ieșirea din Peștera totalitarismului, un an de zile am canto­nat în Labirintul căutării unei himere cu nume orgolios : „democrația originală“. Și dacă ar fi fost „originală“ măcar expresia însăși, în latura ei strict formală, dar se știe cît de mult fusese folosită și în epoca celui mai original dintre toți originalii­­ în sine, asta-i situația, avem ceea ce mă­rităm — și singurul lucru bun de făcut în momentul de față este să privim cu realism ceea ce avem. Avem, în primul rînd, o grea moștenire rămasă de la anul 1990 pe linie de criză morală. Din păcate, nu numai pe planul societății, ci și la nivelul puterii. Fiindcă s-au întîmplat în societatea noastră atîtea lucruri cumplite, unele adevărate „bar­barii“ ce au îngrozit lumea, iar puterea a amînat mereu aflarea adevărului. Nu se știe nimic despre vinovații crimelor din 16—­22 decembrie 1989. Nu se știe nimic despre vinovații tragicelor evenimente de la Tîrgu Mureș. Nu se știe nimic despre vinovații măcelului în masă din Capitală, organizat în zilele de 13—15 iunie Așa-numitele comisii guvernamentale 1990, parlamentare create special pentru a ana­li­liza și clarifica evenimentele în cauză încă mai continuă să tacă și acum. Or, fără Adevăr nimeni nu poate avea încredere în nimeni. Nu e posibil ca o societate să aibă încredere într-o putere care în loc să se grăbească spre a afla adevărul, lasă im­presia că mai degrabă ar dori să-l as­cundă. Rezolvarea crizei morale în socie­tatea noastră de astăzi trebuie să înceapă deci de sus în jos — soluționînd marea criză morală în care continuă a se complace Toate aceste , estanțe“ din 1990 . Э1 — dar ce ga­ranții există că măcar n acest an vor fi rezolvate ? Avem, în al doilea rînd, o situație eco­nomică foarte grea, care de fapt înseamnă un adevărat dezastru. Pentru că înseamnă, deopotrivă, mizerie și haos. Producția s-a redus undeva spre jumătate, iar exportul chiar la jumătate. Iar în privința organi­zării producției și a muncii, totul e ca îm­puterea, au fost transferate în­tr-un joc fără piese de joc și fără reguli de joc. Nu există materii prime și nici teh­nologii, pentru care trebuie valută. Dar cine s-o dea­m că nu se grăbește nimeni ? în lipsa unei legislații clare în domeniul economic și financiar e greu de presupus că vor veni investiții din străinătate. Cît despre liberalizare — practic aceasta nu este decît o falsă liberalizare, în fapt o adîncire a crizei economice. Nu poate exis­ta liberalizare a prețurilor fără a exista și o liberalizare a producției, în mod stra­niu, contrar oricăror norme elementare ale economiei, ne jucăm de-a prețurile în ca­zul unor produse care nu există. In loc să creăm condiții pentru a avea producție, facem din reforma economică un fel de „ficțiune“ a jocului de-a prețurile care vor crește mereu. Iar cînd se vor aplica scum­pirile și la produsele de bază — pîine, lap­te, carne etc. — care au fost amînate de­ocamdată, atunci vom ajunge în mod si­gur muritori de foame. Și abia atunci ne vom trezi la realitate. Avem, în al treilea rînd, un munte de promisiuni ale guvernului. La început li­­ s-a spus specialiști, tehnocrați, iar acum ar fi ajuns să fie — nici mai mult, nici mai puțin „unicați“. Ceea ce, dacă ar fi ade­vărat, ar fi foarte trist pentru soarta țării — căci ar însemna să nu mai avem pe ni­meni care să ne salveze de la catastrofă. Iar fără nici o alternativă de viitor, e ca și cînd nenorocul nostru ar fi o fatalitate. Avem, în al patrulea rînd, un parla­ment care lucrează în felul lui — ceea ce e bine, evident, numai că lucrează încet, avînd mereu darul de a complica ceea ce trebuie să fie simplu. Și, în plus, suferind de o anume doză de suficiență, crezîndu­­se atît de știutor în tot și în toate de par­că ar avea în spate 200 de ani de demo­crație, și nu doar cîteva luni cînd demo­crația e abia la primii pași ai învățării. Avem, în al cincilea rînd, o opoziție care e atît de puternică și de... sublimă, încît aproape că lipsește cu desăvîrșire. Cum să vedem în ea o alternativă de vi­itor, cînd alternativa înseamnă program economic concret — iar așa ceva opoziția nu are ! Trist, dar adevărat, încît, despre ce va fi și cum va fi în anul în care am pășit... practic e foarte greu de făcut vreo afirmație. Să ne mul­țumim deci cu o sumă a întrebărilor de pînă acum care nu poate fi decît tot o întrebare . 1991 — încotro ? Vasile CONSTANTINESCU Poemul de vineri Pe-a dura Ia așteptare brațul mi se face laț și te adună din fînaț și mi te culcă în nisip și din călcîi îți scoate spinii — in rana ta foșnesc și țip ca somnambulii în crinii și ies afară din orbită din nou te caut. Migratoare cu aripa îmbobocită la gura altor estuare te strig lovind pereții muți sau în asceză îți mai caut gura — mă pierd, martir, printre recruți și pietrele mă duc de-a dura Lucian VASILIU saftaminal de cultura ANUL XXV, NR 1/2 (1243/1244) 11 I 1991, 10 PAGINI, 8 Lei2 Cultură și morală M-am întrebat adesea, și e foarte probabil că și Dvs. ați făcut-o, cum se face că lucrul cu va­lorile, fie­ ele literare, plastice sau muzicale, nu constituie în sine un mecanism modelator ? Cum se face că mari creatori sînt, omenește vorbind,­­imorali, lipsiți de scrupule, delatori, invidioși sau, cîteodată, de-a dreptul ticăloși. Să nu fie oare nici o punte de legătură între cultură și morală ? Am auzit adesea, și din ce în ce mai des în ultima vreme, că i se poate ierta orice unui scri­itor, unui artist în genere, că el cade doar sub incidența judecății nepărtinitoare a eternității. Și încă ceva , în ultimii vreo 50 de ani mai apărea o instanță de la înălțimea căreia orice vină era dinainte absolvită — dacă respectivul artist vorbea în numele poporului ! De ce oare este atît de accentuată, în aceste două cazuri, chestiunea iertării ? Pentru simplul și elemen­tarul motiv că sînt artiști ale căror fapte în plan uman sînt condamnabile. Și ele sînt cu atît mai nocive în sfera conviețuirii cu cît artistul e mai important și deci are o audiență mai mare. Pentru că această situație e de chestionat , ar­tistul adevărat este un model care riscă să fie toxic în măsura în care, dincolo de talentul său, el pune în circulație și tarele sale caracteriale sau carențele în educație. Pentru că talentul li­terar al lui Eugen Barbu, spre exemplu, nu poate Florin CÂNTEC (continuare în, pag. 3) k. »■ -V 4 DL Iliescu bun spectator de teatru [Dialog cu actorul Ion Caramitru] Promoția '90 Poeți de limbă germană Bac ’91 mi Numai poporul Scandalul produs de expulzarea Regelui Mihai de­ Cră­ciun, în pofida normelor legale și de bun simț, atestă din nou incapacitatea regimului de a răspunde cum se cuvine în situații mai delicate. Chestiunea cOistpei ia .пи»ир as~­pecte. Cel dinții privește statutul însuși al Suveranului. Silit de comuniști să abdice, la 30 decembrie 1947, atunci cînd monarhia le mai stătea în cale,­ el e scos iarăși din țară în momentul cînd vrea să se închine, de sărbători, la mormintele familiei sale. Era cineva în drept să proce­deze astfel ? Legile internaționale, ca și normele omeniei, se opun categoric. Despuiat de prerogativele sale în mod samavolnic la începutul dictaturii comuniste, Regele se vede izgonit acum pentru a doua oară din țara sa, în clipa cînd caută, după un exil atît de lung, să se reculeagă la cripta bunicilor săi — perechea regală încoronată la Alba Iulia — și a unuia dintre marii ctitori ai României, care a fost Carol I. Propaganda antidinastică a vechiului regim și falsificarea obstinată, grosolană, a istoriei respective au fă­ut ca lumea să nu mai aibă în minte imaginea corectă a acelor figuri. Există chiar și reacții ostile, înainte de orice judecată, numai cînd se rostește cuvin­tul rege, iden­tificat abuziv cu „străinul“ ce ar dispune fără drept de soarta țării. Nu e fără folos să deschidem cartea de istorie acolo unde membrii aleși ai Divanului Ad-hoc din 1857, luînd act de situația geopolitică și socială a țării, au decis ca viitoarea ei organizare să se întemeieze pe ideile de auto­nomie, unire, prinț străin, neutralitate, adunare obștească, garanție colectivă a puterilor semnatare. Acestea din urmă n-au acceptat totuși decît o parte din dorințe, unirea însăși fiind admisă numai sub forma a două state, cu domni aleși în ambele țări. Desemnînd aceeași persoană ca domn în Moldova și Muntenia, românii au înțeles să scurteze calea spre unirea deplină, ca domn dintr-o dinastie cunoscută pe continent, așa cum se hotărîse prin îndelungă și lucidă cumpănire. Acest desiderat, menit a garanta prestigiul ex­tern al țării, însă și a curma pe viitor luptele interne pen­tru puterea supremă, va fi împlinit abia după domnia lui Cuza, prin aducerea pe tronul României, la 10 mai 1866, a tînărului principe Carol de Hohenzollern, care avea să domnească (din 1881 ca rege) timp de aproape o jumătate de secol, pînă la marele război de întregire. A fost înmor­­mîntat la Curtea de Argeș, acolo unde nepotul urmașului său la tron a voit să-și aducă zilele acestea prinosul de pietate și gratitudine. L-au împiedicat însă urmașii acelor comuniști care în 1947 îl siliseră pe rege a părăsi țara, iar acum, fie și travestiți, îi interzic pînă și gestul în­chinării pioase. E o conduită atît de stupidă, încît anevoie s-ar putea invoca „rațiunea de stat“ în apărarea ei. Frica, nu o rațiune clară, politică, a inspirat-o. Quos Deus perdere vuit... Zeul, se spune, ia mai întîi mințile celor pe care vrea să-i piardă. Chestiunea formei de guvernămînt nu e de competența echipei instalate acum la putere, ci va tre­bui să constituie obiectul unui referendum. Nu pot fi lăsați criptocomuniștii să decidă iarăși singuri într-o chestiune atît de însemnată. Substituindu-se abuziv voinței populare, ei au și propus, în tezele relative la noua constituție, ca România să fie republică. Cine le-a încredințat o asemenea prerogativă ? Cît privește expulzarea însăși, guvernul tri­mite, mimînd o explicație legalistă, la o hotărîre a Con­siliului de Miniștri din 1948, prin care fostului rege i se retrăgea cetățenia română. Dar avea acel consiliu dreptul să o facă ? Țara nu se rostise în nici un fel, căci n-a fost întrebată, iar consiliul în cauză, el însuși, era nele­gitim, ca rezultat al falsificării alegerilor. Nu se poate in­voca acum o samavolnicie tipic comunistă ca sursă de drept. Se duce încă o politică a faptului împlinit. Pînă să se dez­meticească poporul e deja prea tîrziu. Va fi și de data asta ? Vor îngădui românii, din nou, ca soarta să le fie hotărîtă de cei interesați numai a păstra cu orice preț puterea pentru sine ? Nu e de crezut. AI. ZUB

Next