Cronica, 1994 (Anul 29, nr. 1-24)

1994-01-01 / nr. 1

CIVILIZATOR" AL CULTURII ROMÂNE Eminescu—prinț al poeziei Clopotul adoarme-ntr-un ecou, Frunza susură șoptit­a înserare Eminescu este abecedarul nou , Eminescu-i cartea noastră mare. In cuvintele acestei limbi s-a-nsămânțat Intru logodire veșnică in toate. Eminescu prinț al poeziei, a intrat In columnă de Eternitate. In Abecedarul simplu, grai­duios, in izvorul susurând pe sub frunzare Eminescu-i fluierul de os. Este cântecul neântrerupt din fiecare. Intre palme-i ținem și-l citim Și-l rostim în tainică baladă. Verbul său, din carte, îl rostim : Din Luceafăr ies cuvinte să ne vadă. Clopotul adoarme-ntr-un amurg. Frunzele șoptesc o Doină lină. Din poemele lui Eminescu plâng Toate vorbele și limbii noastre i se-nchină Emilian MARC!) Со [UNK] îl citim pe Eminescu? „Un om complet, intr-o vreme în care ceea ce este mai necesar pentru noi este această refacere a omului complet, pe care timpurile noastre l-au sfărâmat in fragmen­te“. II. IORGA 1. Istorie și legendă Este sau nu îndreptățită îngrijorarea lui G. Călinescu, formulată la începutul capitolului Cultura, din opera lui Mihai Eminescu, privind „supradimensionarea“ acesteia ? Iată : „Lipsit de prieteni în timpul vieții și batjocorit, Eminescu de­vine după moarte, printr-o exagerare de cult tot atât de violentă, prototipul tutu­ror însușirilor și virtuților umane. (...) Precum Dante devenise în Italia cripta tuturor înțelepciunilor omenești, Emines­cu a ajuns și el a fi, în lipsa unei critici adevărate, începutul sfârșitul oricărei dis­cipline, autoritatea supremă, „atoateștiu­­torul“. “ Problema depășește cadrul strict al criticii și istoriei literare, interesând, de­opotrivă, sociologia, psihologia colectivă, studiul mentalităților. In conștiința unui popor apăsat, în repetate rânduri, de vi­tregia­ istoriei, Eminescu a dobândit di­mensiunile unui zeu tutelar. Sântem, fă­ră îndoială, de mai bine de un secol, martori și practicanți ai unui cult Emi­nescu, се-și îmbogățește cu fiecare an sensul, implicațiile, eficiența. încă din 1939, Camil Petrescu socotea acest cult o realitate implacabilă. Peste un an, Pom­­piliu Constantinescu vedea și el, în poe­tul nostru, o „instituție națională“. Ce este Eminescu, acum, pentru noi ? O „stea fixă“ pe cerul acestei țări, răspunde Z. Dmmitrescu-Bușulenga, „forul prim al per­manenței noastre în cultură“ (Cultură și creație). „Cel mai mare om pe care l-a dat pînă acum pămîntul românesc“, i se alătură Edgar Papu (Din clasicii noștri). Omul deplin al culturii românești, răs­punde, la rîndu-i, prin titlul unei cărți, Constantin Noica. Ce este eminescianis­­mul ?, se întreba George Munteanu, la Colocviul de la Sorbona, din martie 1975, reluând întrebarea la sfârșitul cărții sale din 1987. Eminescu și eminescianismul. Repudiind, cu argumente facilitate chiar de opera poetului, sintagma devenită la noi atât de populară, „cult eminescian“, profesorul bucureștean definește „emines­­cianismul“ ca un „mod categorial de a fi“, al nostru, în lume, particularizat prin­­tr-o excepțională „forța interogativă“ : „In „eminescianism“ s-au strîns parcă toate nedumeririle, toate întrebările de primă acuitate ale speciei , acelea care nu-și pierd niciodată actualitatea (...). Prin asemenea virtuți, opera lui Emines­cu a devenit între români momentul ple­­nitudinal al cunoașterii de sine, ca po­por intrat în orizontul istoriei moderne și al exigențelor acesteia“. Cu același prilej, al Colocviului parizian din 1975, Mihai Zamfir stabilește pe ur­mele lui T. Vianu și ale Rosei Del Con­te, geneza și coordonatele unui „mit mo­dern“, eminescian, „fenomen psihoicultu­­ral complex", constând in esență din su­­pratiparul, peste datele reale ale perso­nalității lui Eminescu, al imagini, „tână­rului geniu“, de sorginte romantic-germa­­nă (das junge Genie). Născut și consoli­dat în primele trei decenii după moartea poetului, acest „mit modern“ e susținut de prezența unor trăsături, cumulate, de excepție, mai cu seamă din sfera destinu­lui biografic (viața curmată in plină ti­nerețe, ultimii ei ani întunecați de ne­bunie, neânțelegerea contemporanilor, urmată de „idolatria“ postumă, iubirea pentru o femeie unică, muză inspiratoa­re), dar și din aceea a fizionomiei proprii (figură angelică, astrală, fascinantă) sau a preocupărilor intelectuale, insilite (mul­tilateralitate, proteism, interes pentru ma­gie și ocultism). Nu de puține ori, remar­că M. Zamfir, „presiunea mitului și ima­ginația populară au impus modelul, în dauna istoriei". Această etapă „mitologi­că“ a receptării lui Eminescu persistă : „Deși, în principiu, ea s-a încheiat de mai multe decenii, urmele ei continuă să se facă simțite până astăzi în receptarea scriitorului nostru, destinat să rămână în ochii multora, dacă nu ai majorității, la granița dintre document și legendă“. 2. 0 personalitate emblematică După Titu Maiorescu, care-i fixează lo­cul de excepție în conștiința literară a vea­cului XX, Nicolae Iorga este cel care ne a­­trage atenția, printre primii, asupra calită­ții exponențiale, emblematice, a marelui nostru poet, „expresie integrală a sufle­tului românesc“, și a unei opere repre­zentând „cea mai vastă sinteză făcută de vreun suflet de român“. Eminescu este, indiscutabil, de peste un secol, o constan­tă a ființei noastre naționale, un etalon al culturii, pentru conștiințe, steaua noastră polară. Ibrăileanu, vorbind odată despre natură, remarca, parafrazându-l, se pa­re, pe Ruskin, că aceasta a început să-l copieze pe autorul Melancoliei : „E o lună ca-n Eminescu...“. De fapt, noi nu ne mai putem desprinde de Eminescu. Trăim, așa cum a prevăzut Maiorescu, sub no­bilele sale auspicii. Sintagme eminesciene sunt definitiv încrustate în codul nostru genetic. Suntem, astfel, cu toții, locuitorii acestui pământ, oamenii lui „A fost o­­dată ca-n povești...“ și oamenii lui „Sara pe deal buciumul sună cu jale...“. Astfel de cuvinte devin semnul nostru de recu­noaștere, parola cu care ne întâlnim, noi, românii, în imensitatea lumii acesteia. Cu certitudinea că unul dintre conațio­nali, luând-o deplin în stăpânire, i-a depă­șit, încă de acum un secol, granițele vi­zibile, prin forța gândului și a verbului său. Este un lucru îndeobște cunoscut că opera eminesciană comunică prin artere vizibile dar și vase capilare secrete cu realități naționale : istoria" natura mitolo­gia folclorul cultura „majoră“, viața ce­tății... și, mai departe, cu esențele care „încifrează“ ființa noastră specifică. Nu întâmplător, un filozof de talia lui C. Noi­ca își caută argumente pentru cărțile sa­le despre Rostirea românească și Senti­mentul românesc al ființei în această o­­pera, cercetată în articulațiile ei intime, până la celula cuvintelor : „infinire“, măr­turisind vocația cugetului nostru de-a face „insuportabilul suportabil“ (Infinit și infinire la Eminescu), „haos“, acel ce­va din care ființa se ivește și i se opune (Haos și neant la Eminescu), „arheii", ca principii de ființare, în lumina aceleiași ontologii specifice (Arheii lui Eminescu). Dar textul cheie rămâne, desigur, Lucea­fărul și modelul ființei, in care poemul eminescian ilustrează alături de basmul filosofic Tinerețe fără bătrînețe, un mo­del ontologic românesc. 3. Un poet european Printr-un consens unanim, Eminescu ne reprezintă în lume ca poet național. Un francez, Alain Guillermou, cercetător a­­vizat al operei sale, își motiva interesul într-un interviu din „Convorbiri litera­re“ nr. 10, 1977, tocmai prin această di­mensiune a ei națională ; dacă Lamarti­ne sau Hugo, sau Baudelaire, sunt poeții unei idei sau ai unei teze, Eminescu este poetul unei țări : „El este un fel de simbioză și când a1 cunoști pe Eminescu cunoști România în­săși. Și a fost o minune de a cunoaște un scriitor care a ieșit din această glie și care exprimă o țară a lui, exprimă su­fletul contemporanilor, dar și pe acela al tuturor care vor veni (...). El este un fel de permanență a sufletului românesc. România are un poet național care ex­primă sufletul ei, spiritul ei pentru tot­deauna“. Eminescu este în același timp, incon­testabil, un poet de talie europeană. A spus-o, paradoxal, tocmai un apărător fa­natic al „specificului național“, Nicolae Iorga : „Cu toate acestea, în ciuda naționalis­mului său, el nu avea nimic din acel regionalism îngust, din acea prejudecată națională oarbă, a căror influență stu­pidă se întâlnește și la atâția alți scriitori. Cel mai autentic pirațiilor românești, reprezentant al as­identificat în în­­tregime cu poporul său, Eminescu a fost totdeauna un european al timpului său (Introducere la Poems of Mihail Emines­­cu, 1930): în continuare, Iorga demonstrează per­fecta simbioză dintre elementele „tipice“, românești și cele „împrumutate“, din o­­rizont romantic european, toate transfor­mate intr-o „armonie unică“. Sprijinită pe o „vastă erudiție“, această armonie nu-și trădează „nici pentru o clipă izvoarele adânci din care provine“.­ Dar venită din partea lui Iorga și apoi a atâtor alți exegeți români, această pledoarie pentru universalitatea operei eminesciene poate părea ca rostită pro domo. Comparatiștii noștri au epuizat aproape seria analogii­lor și afinităților cu scriitori de pe alte meridiane ale lumii. Mai convingătoare sunt, însă, traducerile și receptarea criti­că, pe aceste meridiane, ale poetului ro­mân. Primele traduceri apar relativ de­vreme și sunt datorate celor două admi­ratoare ale acestuia Carmen Sylva, și, din anturajul ei, Mite Kremnitz. Rum­a­nische Dichtungen, Leipzig, 1881, cuprin­de poezii transpuse în limba germană: 3 de Bolintineanu, 27 de Alecsandri, 21 de Eminescu, 5 de J. Negruzzi, 2 de Th. Șerbănescu, 1 de R. Turceanu. Interesan­te sunt comentariile la poeziile lui Emi­nescu, traduse de Mite, în care un cer­cetător, I. Oprișan, bănuiește acordul și chiar consiliile poetului (traducătoarea schimbă și unele titluri). Cu tot handica­pul reprezentat de o limbă de circulație restrânsă, la care se adaugă dificultatea transpunerii în alte limbi a eufoniei spe­cifice, eminesciene, volumele de tradu­ceri au urmat în număr impresionant , o bibliografie a B.C.U., București, semnala­tă de Al. Piru. In anul Centenarului, cuprindea, in cca. 170 de pagini, peste 230 de titluri. La numele unor traducători de prestigiu (Ramiro Ortiz, Rafael Alber­ti, E. Sylvia Pankhurst, Ana Ahmatova, Franyo Zoltăn, Jean-Louis Courriol...) se adaugă acelea ale unor exegeți străini, care vorbesc în cunoștință de cauză des­pre „faima“ europeană și mondială a poe­tului nostru (Giulio Bertoni, La poesia di Eminescu, 1940), despre statutul cîștigat, de „poet universal“ (Gino Lupi, Mihai Eminescu, 1943). Dedicînd un amplu stu­diu Genezei interioare a poeziilor lui E­­minescu, 1963, profesorul Guillermou spe­ra să contribuie la înțelegerea sporului de „bogăție originală la fondul comun al literaturii europene, datorat scriitorului român. Din aceeași arie geografică, un Georges Barb­ouil, în Présentation de Mi­hai Eminescu Avignon, 1976, descoperind similitudini de poziție, de tematică, de sensibilitate și de expresie cu Leopardi sau A. de Vigny, conchidea că „Mihai E­­minescou est un des grands poètes uni­versels“. Să mai adăugăm pe lângă cele spuse pînă acum, că pentru cercetătorii străini întâlnirea cu Eminescu dobândește dimensiunea unei uluitoare aventuri exis­tențiale. A. Guillermou crede într-un „mi­racol Eminescu“, așa cum crede într-un „miracol istoric al poporului român“. • Pentru I. Kojevnicov, autor al unei cărți în limba rusă, Mihai Eminescu și proble­ma romantismului în literatura română, Eminescu înseamnă un destin asumat:" „Pot spune că Eminescu este viața mea“. " Aceeași referire la o intîlnire providen­țială o găsim în cartea Amitei Bhose, Eminescu și India : „Pentru mine Emi­nescu a fost un kavi (poet-înțelept)“; • 4. Eminescu al întregului Obsesia integralității a însoțit perma­nent, din clipa maturizării ei, eminesco­­logia. Farmecului irezistibil al operei tipă­rite antum i se adaugă marea revelație a posumelor. Miile de manuscrise donate de Maiorescu în 1902 Academiei dau cer­cetătorilor sentimentul explorării unor continente necunoscute. Primul care are orgoliul să declare luarea în stăpânire a întregului spațiu fizic eminescian este, se înțelege, G. Călinescu, chiar la înce­putul marii sale monografii : „Vreau să spun doar că pentru mine cel puțin, sen­timentul geografic al poeziei eminesciene este o realitate și că nu mai am super­stiții și temeri de necunoscut“. Unei ast­fel de superbe provocări, ii va răspunde peste ani, I. Negoițescu, opunându-i un sentiment „geologic“ al aceleiași poezii, in numele căruia proclamă frumusețea inegalabilă a regatului ei subteran, cu magme fierbinți, limbi de flăcări vine­ții și otrăvuri distilate, ale cărui stranii și fascinante megalopolisuri se numesc Memento mori, Povestea magului călă­tor in stele, Mureșanu, Demonism, Dia­mantul Nordului, Sarmis-Gemenii... altă replică, de astă dată a unui filosof,­ C. Noica, va opune „odihnei“ noastre, lungi și comode, în Călinescu, un sen­timent „galactic" al operei eminesciene, generat de prelungirile ei, dincolo de granițele îndeobște cunoscute, literare, în marile orizonturi ale cunoașterii, către acele „nemargini de gândire“ despre care poetul însuși a vorbit. Noica va construi, astfel, cunoscuta efigie, a doua, după cea impusă de Maiorescu în 1889, a „omului nostru deplin". El îi va stimula pe noii eminescologi să caute „chei ale creației artistice în operele neliterare ale lui E­­minescu, filosofice, istorice, politice, e­­conomice... Inițiind, din 1972, Caietele Mihai Eminescu, Marin Bucur urmărește această restituire și valorificare integrală a unei opere complexe, conferind o au­tentică aură mitică autorului ei, de „e­­rou civilizator“ în sfera culturii naționale. Aceeași ideea a recuperării „omului inte­gral“ reprezintă dominanta unei prelec­­țiuni la „Junimea“, din 22 septembrie 1977, în care E. Papu face din Eminescu un precursor al intermalismului veacului XX (bazat pe interdisciplinaritate). Prin­tr-o pluralitate de vocații și competențe, poetul nostru se înscrie intr-o prestigi­oasă familie spirituală, alături de mari personalități ale literaturii universale : Vergiliu, Dante, Shakespeare, Cervantes, Goethe, Tolstoi. Hotărât, temerile lui Călinescu privind supralicitarea operei eminesciene se do­vedesc nefondate. Lipsită de prejudecăți, complexe și inhibiții provinciale, emines­­cologia modernă a găsit argumentele pen­tru demonstrarea locului ei de excepție in cultura și literatura lumii. Doru SCARLATESCU cronica 3

Next