Cronica, 1994 (Anul 29, nr. 1-24)
1994-01-01 / nr. 1
CIVILIZATOR" AL CULTURII ROMÂNE Eminescu—prinț al poeziei Clopotul adoarme-ntr-un ecou, Frunza susură șoptita înserare Eminescu este abecedarul nou , Eminescu-i cartea noastră mare. In cuvintele acestei limbi s-a-nsămânțat Intru logodire veșnică in toate. Eminescu prinț al poeziei, a intrat In columnă de Eternitate. In Abecedarul simplu, graiduios, in izvorul susurând pe sub frunzare Eminescu-i fluierul de os. Este cântecul neântrerupt din fiecare. Intre palme-i ținem și-l citim Și-l rostim în tainică baladă. Verbul său, din carte, îl rostim : Din Luceafăr ies cuvinte să ne vadă. Clopotul adoarme-ntr-un amurg. Frunzele șoptesc o Doină lină. Din poemele lui Eminescu plâng Toate vorbele și limbii noastre i se-nchină Emilian MARC!) Со [UNK] îl citim pe Eminescu? „Un om complet, intr-o vreme în care ceea ce este mai necesar pentru noi este această refacere a omului complet, pe care timpurile noastre l-au sfărâmat in fragmente“. II. IORGA 1. Istorie și legendă Este sau nu îndreptățită îngrijorarea lui G. Călinescu, formulată la începutul capitolului Cultura, din opera lui Mihai Eminescu, privind „supradimensionarea“ acesteia ? Iată : „Lipsit de prieteni în timpul vieții și batjocorit, Eminescu devine după moarte, printr-o exagerare de cult tot atât de violentă, prototipul tuturor însușirilor și virtuților umane. (...) Precum Dante devenise în Italia cripta tuturor înțelepciunilor omenești, Eminescu a ajuns și el a fi, în lipsa unei critici adevărate, începutul sfârșitul oricărei discipline, autoritatea supremă, „atoateștiutorul“. “ Problema depășește cadrul strict al criticii și istoriei literare, interesând, deopotrivă, sociologia, psihologia colectivă, studiul mentalităților. In conștiința unui popor apăsat, în repetate rânduri, de vitregia istoriei, Eminescu a dobândit dimensiunile unui zeu tutelar. Sântem, fără îndoială, de mai bine de un secol, martori și practicanți ai unui cult Eminescu, се-și îmbogățește cu fiecare an sensul, implicațiile, eficiența. încă din 1939, Camil Petrescu socotea acest cult o realitate implacabilă. Peste un an, Pompiliu Constantinescu vedea și el, în poetul nostru, o „instituție națională“. Ce este Eminescu, acum, pentru noi ? O „stea fixă“ pe cerul acestei țări, răspunde Z. Dmmitrescu-Bușulenga, „forul prim al permanenței noastre în cultură“ (Cultură și creație). „Cel mai mare om pe care l-a dat pînă acum pămîntul românesc“, i se alătură Edgar Papu (Din clasicii noștri). Omul deplin al culturii românești, răspunde, la rîndu-i, prin titlul unei cărți, Constantin Noica. Ce este eminescianismul ?, se întreba George Munteanu, la Colocviul de la Sorbona, din martie 1975, reluând întrebarea la sfârșitul cărții sale din 1987. Eminescu și eminescianismul. Repudiind, cu argumente facilitate chiar de opera poetului, sintagma devenită la noi atât de populară, „cult eminescian“, profesorul bucureștean definește „eminescianismul“ ca un „mod categorial de a fi“, al nostru, în lume, particularizat printr-o excepțională „forța interogativă“ : „In „eminescianism“ s-au strîns parcă toate nedumeririle, toate întrebările de primă acuitate ale speciei , acelea care nu-și pierd niciodată actualitatea (...). Prin asemenea virtuți, opera lui Eminescu a devenit între români momentul plenitudinal al cunoașterii de sine, ca popor intrat în orizontul istoriei moderne și al exigențelor acesteia“. Cu același prilej, al Colocviului parizian din 1975, Mihai Zamfir stabilește pe urmele lui T. Vianu și ale Rosei Del Conte, geneza și coordonatele unui „mit modern“, eminescian, „fenomen psihoicultural complex", constând in esență din supratiparul, peste datele reale ale personalității lui Eminescu, al imagini, „tânărului geniu“, de sorginte romantic-germană (das junge Genie). Născut și consolidat în primele trei decenii după moartea poetului, acest „mit modern“ e susținut de prezența unor trăsături, cumulate, de excepție, mai cu seamă din sfera destinului biografic (viața curmată in plină tinerețe, ultimii ei ani întunecați de nebunie, neânțelegerea contemporanilor, urmată de „idolatria“ postumă, iubirea pentru o femeie unică, muză inspiratoare), dar și din aceea a fizionomiei proprii (figură angelică, astrală, fascinantă) sau a preocupărilor intelectuale, insilite (multilateralitate, proteism, interes pentru magie și ocultism). Nu de puține ori, remarcă M. Zamfir, „presiunea mitului și imaginația populară au impus modelul, în dauna istoriei". Această etapă „mitologică“ a receptării lui Eminescu persistă : „Deși, în principiu, ea s-a încheiat de mai multe decenii, urmele ei continuă să se facă simțite până astăzi în receptarea scriitorului nostru, destinat să rămână în ochii multora, dacă nu ai majorității, la granița dintre document și legendă“. 2. 0 personalitate emblematică După Titu Maiorescu, care-i fixează locul de excepție în conștiința literară a veacului XX, Nicolae Iorga este cel care ne atrage atenția, printre primii, asupra calității exponențiale, emblematice, a marelui nostru poet, „expresie integrală a sufletului românesc“, și a unei opere reprezentând „cea mai vastă sinteză făcută de vreun suflet de român“. Eminescu este, indiscutabil, de peste un secol, o constantă a ființei noastre naționale, un etalon al culturii, pentru conștiințe, steaua noastră polară. Ibrăileanu, vorbind odată despre natură, remarca, parafrazându-l, se pare, pe Ruskin, că aceasta a început să-l copieze pe autorul Melancoliei : „E o lună ca-n Eminescu...“. De fapt, noi nu ne mai putem desprinde de Eminescu. Trăim, așa cum a prevăzut Maiorescu, sub nobilele sale auspicii. Sintagme eminesciene sunt definitiv încrustate în codul nostru genetic. Suntem, astfel, cu toții, locuitorii acestui pământ, oamenii lui „A fost odată ca-n povești...“ și oamenii lui „Sara pe deal buciumul sună cu jale...“. Astfel de cuvinte devin semnul nostru de recunoaștere, parola cu care ne întâlnim, noi, românii, în imensitatea lumii acesteia. Cu certitudinea că unul dintre conaționali, luând-o deplin în stăpânire, i-a depășit, încă de acum un secol, granițele vizibile, prin forța gândului și a verbului său. Este un lucru îndeobște cunoscut că opera eminesciană comunică prin artere vizibile dar și vase capilare secrete cu realități naționale : istoria" natura mitologia folclorul cultura „majoră“, viața cetății... și, mai departe, cu esențele care „încifrează“ ființa noastră specifică. Nu întâmplător, un filozof de talia lui C. Noica își caută argumente pentru cărțile sale despre Rostirea românească și Sentimentul românesc al ființei în această opera, cercetată în articulațiile ei intime, până la celula cuvintelor : „infinire“, mărturisind vocația cugetului nostru de-a face „insuportabilul suportabil“ (Infinit și infinire la Eminescu), „haos“, acel ceva din care ființa se ivește și i se opune (Haos și neant la Eminescu), „arheii", ca principii de ființare, în lumina aceleiași ontologii specifice (Arheii lui Eminescu). Dar textul cheie rămâne, desigur, Luceafărul și modelul ființei, in care poemul eminescian ilustrează alături de basmul filosofic Tinerețe fără bătrînețe, un model ontologic românesc. 3. Un poet european Printr-un consens unanim, Eminescu ne reprezintă în lume ca poet național. Un francez, Alain Guillermou, cercetător avizat al operei sale, își motiva interesul într-un interviu din „Convorbiri literare“ nr. 10, 1977, tocmai prin această dimensiune a ei națională ; dacă Lamartine sau Hugo, sau Baudelaire, sunt poeții unei idei sau ai unei teze, Eminescu este poetul unei țări : „El este un fel de simbioză și când a1 cunoști pe Eminescu cunoști România însăși. Și a fost o minune de a cunoaște un scriitor care a ieșit din această glie și care exprimă o țară a lui, exprimă sufletul contemporanilor, dar și pe acela al tuturor care vor veni (...). El este un fel de permanență a sufletului românesc. România are un poet național care exprimă sufletul ei, spiritul ei pentru totdeauna“. Eminescu este în același timp, incontestabil, un poet de talie europeană. A spus-o, paradoxal, tocmai un apărător fanatic al „specificului național“, Nicolae Iorga : „Cu toate acestea, în ciuda naționalismului său, el nu avea nimic din acel regionalism îngust, din acea prejudecată națională oarbă, a căror influență stupidă se întâlnește și la atâția alți scriitori. Cel mai autentic pirațiilor românești, reprezentant al asidentificat în întregime cu poporul său, Eminescu a fost totdeauna un european al timpului său (Introducere la Poems of Mihail Eminescu, 1930): în continuare, Iorga demonstrează perfecta simbioză dintre elementele „tipice“, românești și cele „împrumutate“, din orizont romantic european, toate transformate intr-o „armonie unică“. Sprijinită pe o „vastă erudiție“, această armonie nu-și trădează „nici pentru o clipă izvoarele adânci din care provine“. Dar venită din partea lui Iorga și apoi a atâtor alți exegeți români, această pledoarie pentru universalitatea operei eminesciene poate părea ca rostită pro domo. Comparatiștii noștri au epuizat aproape seria analogiilor și afinităților cu scriitori de pe alte meridiane ale lumii. Mai convingătoare sunt, însă, traducerile și receptarea critică, pe aceste meridiane, ale poetului român. Primele traduceri apar relativ devreme și sunt datorate celor două admiratoare ale acestuia Carmen Sylva, și, din anturajul ei, Mite Kremnitz. Rumanische Dichtungen, Leipzig, 1881, cuprinde poezii transpuse în limba germană: 3 de Bolintineanu, 27 de Alecsandri, 21 de Eminescu, 5 de J. Negruzzi, 2 de Th. Șerbănescu, 1 de R. Turceanu. Interesante sunt comentariile la poeziile lui Eminescu, traduse de Mite, în care un cercetător, I. Oprișan, bănuiește acordul și chiar consiliile poetului (traducătoarea schimbă și unele titluri). Cu tot handicapul reprezentat de o limbă de circulație restrânsă, la care se adaugă dificultatea transpunerii în alte limbi a eufoniei specifice, eminesciene, volumele de traduceri au urmat în număr impresionant , o bibliografie a B.C.U., București, semnalată de Al. Piru. In anul Centenarului, cuprindea, in cca. 170 de pagini, peste 230 de titluri. La numele unor traducători de prestigiu (Ramiro Ortiz, Rafael Alberti, E. Sylvia Pankhurst, Ana Ahmatova, Franyo Zoltăn, Jean-Louis Courriol...) se adaugă acelea ale unor exegeți străini, care vorbesc în cunoștință de cauză despre „faima“ europeană și mondială a poetului nostru (Giulio Bertoni, La poesia di Eminescu, 1940), despre statutul cîștigat, de „poet universal“ (Gino Lupi, Mihai Eminescu, 1943). Dedicînd un amplu studiu Genezei interioare a poeziilor lui Eminescu, 1963, profesorul Guillermou spera să contribuie la înțelegerea sporului de „bogăție originală la fondul comun al literaturii europene, datorat scriitorului român. Din aceeași arie geografică, un Georges Barbouil, în Présentation de Mihai Eminescu Avignon, 1976, descoperind similitudini de poziție, de tematică, de sensibilitate și de expresie cu Leopardi sau A. de Vigny, conchidea că „Mihai Eminescou est un des grands poètes universels“. Să mai adăugăm pe lângă cele spuse pînă acum, că pentru cercetătorii străini întâlnirea cu Eminescu dobândește dimensiunea unei uluitoare aventuri existențiale. A. Guillermou crede într-un „miracol Eminescu“, așa cum crede într-un „miracol istoric al poporului român“. • Pentru I. Kojevnicov, autor al unei cărți în limba rusă, Mihai Eminescu și problema romantismului în literatura română, Eminescu înseamnă un destin asumat:" „Pot spune că Eminescu este viața mea“. " Aceeași referire la o intîlnire providențială o găsim în cartea Amitei Bhose, Eminescu și India : „Pentru mine Eminescu a fost un kavi (poet-înțelept)“; • 4. Eminescu al întregului Obsesia integralității a însoțit permanent, din clipa maturizării ei, eminescologia. Farmecului irezistibil al operei tipărite antum i se adaugă marea revelație a posumelor. Miile de manuscrise donate de Maiorescu în 1902 Academiei dau cercetătorilor sentimentul explorării unor continente necunoscute. Primul care are orgoliul să declare luarea în stăpânire a întregului spațiu fizic eminescian este, se înțelege, G. Călinescu, chiar la începutul marii sale monografii : „Vreau să spun doar că pentru mine cel puțin, sentimentul geografic al poeziei eminesciene este o realitate și că nu mai am superstiții și temeri de necunoscut“. Unei astfel de superbe provocări, ii va răspunde peste ani, I. Negoițescu, opunându-i un sentiment „geologic“ al aceleiași poezii, in numele căruia proclamă frumusețea inegalabilă a regatului ei subteran, cu magme fierbinți, limbi de flăcări vineții și otrăvuri distilate, ale cărui stranii și fascinante megalopolisuri se numesc Memento mori, Povestea magului călător in stele, Mureșanu, Demonism, Diamantul Nordului, Sarmis-Gemenii... altă replică, de astă dată a unui filosof, C. Noica, va opune „odihnei“ noastre, lungi și comode, în Călinescu, un sentiment „galactic" al operei eminesciene, generat de prelungirile ei, dincolo de granițele îndeobște cunoscute, literare, în marile orizonturi ale cunoașterii, către acele „nemargini de gândire“ despre care poetul însuși a vorbit. Noica va construi, astfel, cunoscuta efigie, a doua, după cea impusă de Maiorescu în 1889, a „omului nostru deplin". El îi va stimula pe noii eminescologi să caute „chei ale creației artistice în operele neliterare ale lui Eminescu, filosofice, istorice, politice, economice... Inițiind, din 1972, Caietele Mihai Eminescu, Marin Bucur urmărește această restituire și valorificare integrală a unei opere complexe, conferind o autentică aură mitică autorului ei, de „erou civilizator“ în sfera culturii naționale. Aceeași ideea a recuperării „omului integral“ reprezintă dominanta unei prelecțiuni la „Junimea“, din 22 septembrie 1977, în care E. Papu face din Eminescu un precursor al intermalismului veacului XX (bazat pe interdisciplinaritate). Printr-o pluralitate de vocații și competențe, poetul nostru se înscrie intr-o prestigioasă familie spirituală, alături de mari personalități ale literaturii universale : Vergiliu, Dante, Shakespeare, Cervantes, Goethe, Tolstoi. Hotărât, temerile lui Călinescu privind supralicitarea operei eminesciene se dovedesc nefondate. Lipsită de prejudecăți, complexe și inhibiții provinciale, eminescologia modernă a găsit argumentele pentru demonstrarea locului ei de excepție in cultura și literatura lumii. Doru SCARLATESCU cronica 3