Cronica Veche, 2011 (Anul 1, nr. 1-11)

2011-06-01 / nr. 5

CRONICA ACTUALITĂȚII л EMINESCU ACTUAL­ INACTUAL NAȚIONALISMUL LUI EMINESCU - O PROBLEMĂ SPINOASĂ? Eminescu este copilul secolului al XIX-lea, secolul naționalităților. El a trăit, a fost educat și a creat în atmosfera naționalistă a acelui secol. Era vremea când se puneau bazele statului național român modern prin Unirea Principatelor la 1859, se obținea Independența la 1877, se făcea un pas înainte pe calea desăvârșirii unității naționale prin alipirea Dobrogei la 1878; vremea în care cele 36 state germane se uineau prin actele succesive din 1864,1866, 1871; vremea când sora noastră latină, Italia, se constituia ca stat național, lichidând fărâmițarea politică anterioară în opt state - 1859,1866,1870; vremea în care popoarele din Imperiile multinaționale Austriac, Otoman și Rus, inclusiv românii, luptau pentru a se elibera de sub dominația străină și a-și constitui sau desăvârși propriile state naționale. Toate acestea cu sprijinul și urmând modelul occidental. Elev la Cernăuți, călător prin întreg spațiul românesc, student la Viena și Berlin, Eminescu a trăit aceste evenimente și a vibrat în consens cu ideile europene, naționaliste, ale epocii. Poezia sa, teatrul, publicistica sunt impregnate de naționalism românesc, în spiritul european al epocii. Azi, vremurile s-au schimbat, iar purtătoarele noilor idei sunt tot marile state ale Europei Centrale și Occidentale. Naționalismul și existența statelor naționale independente nu mai sunt la modă, nu mai sunt agreate de purtătorii stindardului unității europene. Dar își reneagă statele occidentale promotorii și înfăptuitorii unității naționale? II reneagă Germania pe Bismarck și Italia pe Garibaldi? își reneagă statele Uniunii Europene poeții și prozatorii, artiștii ce au înflăcărat populația în lupta pentru înfăptuirea unității naționale și pentru independență națională? Nu! Dar, la nivel oficial, aceste idei sunt trecute sub tăcere. Nu mai sunt la modă. Din când în când, mai ales din motive electorale, Occidentul, copleșit de emigranți africani, asiatici etc. „uită” principiile oficiale - toleranța, libertatea circulației etc. - pe care cere altora să le respecte și dezgroapă naționalismul, organizând dezbateri privind identitatea națională, cerând limitarea emigrației, restricționarea acordării cetățeniei străinilor ș.a. E semn că oficialitatea are nevoie de susținerea societății civile. Mai conservatoare, aceasta, în Occident, dar și la noi, a rămas atașată ideilor naționale. Viitorul creației eminesciene conținând idei naționale se află în sufletul și inima societății civile și nu ale oficialității românești. Oficialitățile românești europenizate nu-l pot renega pe Eminescu, dar îi tratează opera națională cu discreție, cu tăcere. Nu este prima dată. La fel au procedat oficialitățile românești sovietizate! Naționalismul este precum colesterolul­ bun și rău. Fără colesterolul bun, glandele suprarenale nu funcționează bine și organismul este lipsit de energie. Fără naționalismul bun, etnia respectivă nu are energie vitală. Dar care este naționalismul bun și care, cel rău? Până nu demult naționalismul bun era cel ce promova interesele națiunii respective. Naționalismul, chiar și cel bun, a fost dintotdeauna „la cuțite” cu internaționalismul. Naționalismul românesc și concomitent cel eminescian a fost înmormântat o dată de către Internaționalismul proletar. A fost o înmormântare publică zgomotoasă, însoțită de sacrificii umane și materiale (cărți date la topit etc.). Cine mai îndrăznea să recite „De la Nistru pân-la Tisa”? Azi, naționalismul bun este cel ce se identifică cu interesele europene. Totul ar fi perfect dacă interesele europene ar coincide cu interesele națiunii române. Dar acest lucru nu este valabil în cazul nici uneia dintre națiunile Uniunii Europene! In consecință, naționalismul românesc bun (ca și cel al tuturor națiunilor Uniunii Europene) este cel care nu se manifestă integral, ci doar prin partea care se suprapune cu interesele europene. Astfel naționalismul românesc, ca și al tuturor națiunilor Uniunii Europene, este înmormântat discret, în numele unității europene, al „Internaționalismului” european. Există în România manuale școlare de istorie în care nu apar numele lui Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, nume care-l făceau să vibreze pe naționalistul Mihail Kogălniceanu, aflat la catedra Academiei Mihăilene. A face educație patriotică = educație națională este, oficial, un lucru dăunător pentru cariera educatorului. Calea ascensiunii sociale și politice este... ideea europeană. Drumul prăfuit al naționalismului este un drum înfundat. Se pare deci, că acea parte a operei eminesciene purtătoare a ideilor naționale este perimată. Așa să fie oare? Să privim la modelul nostru, Europa! în Italia, naționalismul renăscut prin Liga Nordului guvernează împreună cu Berlusconi. în Franța, Frontul Național al lui Le Pen este reprezentat, prin adeziunea alegătorilor, nu doar la nivel local ci și în europarlament. Ba chiar și Nikolas Sarkozy afișează unțel naționalism când se pronunță pentru restricționarea dreptului la liberă circulație pentru unii europeni. împotriva emigranților străini se pronunță, în Olanda, partidul Leefbar-Rotterdamm. Naționalismul înmormântat de Uniunea Europeană erupe prin toate fisurile criptei. Oficialitatea trage spre Internaționalismul european, societatea civilă spre naționalism. Cine va învinge? Traian D. LAZAR ACTUALITATE ÎN VIRTUALITATE Eminescu nu a fost și nu este actual. Iar pe măsură ce trece timpul, pe cât se poate omenește prevedea, cu atât mai puțin va fi. Actualitatea lui se consumă înainte de a începe. V-ați întrebat vreodată ce înseamnă a fi actual, în cazul unui poet? Aș spune, poate prea tranșant, că echivalează cu a fi vulgarizat, înjosit, redus la cântece de pahar și voie bună sau trivializat cu o melancolie siropoasă. Pentru că actualitatea unui mare creator nu depinde doar de receptivitate, ci de anvergura spiritului nostru, de acel ceva ce capătă culoarea și forma credinței. Să credem în Eminescu și el va fi actual. S-a spus deja că suntem o țară de Mitici caragialieni, iar nu de Hipergoni. E firesc să fie așa. Ne putem imagina un popor de Luceferi? în consecință. Poetul ar putea fi actual doar în aspirațiile noastre. Dar dacă le-am avea, nu am mai fi Mitici; în plus, aici trebuie observat un paradox: actualitatea lui Eminescu se află în virtualitate. Mai întâi să îl facem/recunoaștem posibil, și apoi actual. Noi visăm la Eminescu, rareori, totuși se întâmplă, ca la o matrice spirituală. Dar visul îl îndepărtează și mai mult de noi, arată necredința noastră, așa cum nu am putea visa la Isus, așteptând să vină, fără a ignora că El deja a fost. Mulți se declară plictisiți citind poeziile eminesciene. Plictisul este o stare de apărare, nu neapărat de obtuzitate, ci de teamă, de prefigurare a eșecului în stabilirea actualității, deci a dialogului. Un geniu poetic nu poate fi actual prin însuși faptul că depășește norma. Este incomparabil. A fi actual înseamnă a putea fi comparat. Singurătatea lui nu este egalată decât de libertatea pe care a atins-o. Pentru că, orice s-ar spune, libertatea este o problemă de geniu. De asta oamenii nu sunt liberi, ci sunt sclavi, indiferent de funcții și pretenții. Ei se amăgesc cu o falsă libertate, cum ar fi aceea de a trânti vorbe de batjocură, de a discredita, de a umili, pentru că sunt total neajutorați în fața glasului surd al conștiinței, care le spune: „Nu sunteți deosebiți. Nu veți fi niciodată liberi”. Adevărata libertate nu are nimic în comun cu actualul, ci cu spiritualul. Un geniu e deasupra timpurilor. Așa cum noi aspirăm la veșnicie, el aspiră la efemer. Citez acum o frază din Jurnalul filozofic al lui Noica: „Nu văd de ce să ne sfiim s-o spunem, ce puțin interesant e uneori gânditorul politic Eminescu. Câteva idei, câteva impulsiuni, câteva fapte aproximative (afirmația că natalitatea poporului român e în scădere, că neamul piere) dau prea des măsura scrisului său politic. Să fie gazetăria lipsită de perspective?” Iată-l pe Eminescu actual! Suntem mulțumiți? Absolut deloc! E un nivel al prozei pe care nu ni-l dorim. Dar când spune: „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată...”, cum mai poate fi el actual? Credem noi în aceste cuvinte? Asta ar însemna să le urmăm, să le simțim puterea în inimile noastre. Dacă ar fi actual, l-am urma fără șovăire. Dar noi dăm înapoi! Ne temem de aceste cuvinte și nu le putem decât mima măreția, declamându-le emfatic sau maimuțărindu-le elegiac. A fi Eminescu, putem noi înțelege asta vreodată? Dacă am înțelege, am deveni noi actuali cu Poetul. Și cred că aceasta este paradigma corectă. Carmelia LEONTE O.­­■i.via ...... (*4 f 6‘,A* t*»4 *i» ■ IT>4 — C vi.« 4.1­*»/ 1Л У»«»*м» ’ ■*<»• »•».. * «'•* **• „ О­»к# Л- A.­J * J. (L I«....«. .S* .i ’ J *t tft С*л [UNK] [UNK]( £(*fùi*btM­ ScÇ+i* fi * »i 'f U {L< А'к ^*1 i? fis* «u'u*•* srJtțiî ‘ ^ ^ Xr ,I,.,« r»; /vv'*w^.« •*•*' ' .~t*~** (*n* !••{•«-'<*{(• ’. f'^ry, w ' *< * .■y**" ,ț .1 0*ft«ün ✓< Дл*^*«/' 6 IUI I—III III III I HM.......■■■■ IIIHm—II— шшшЁШштщшшш1ЁшаашаяшвшятяштвшшшЁтЁпа**аШЁт‘тт1птп1 Ediția a V-a a Festivalului de Poezie „Mihai Eminescu” (Iași, 1977) Pe scena Teatrului Național din Iași, la cea de-a V-a ediție a Festivalului Internațional de Poezie „Mihai Eminescu”: Mircea Dinescu, Gheorghe Pituț, Marin Sorescu, Dorin Tudoran, Ioana Diaconescu, Traian Iancu, Leons Briedis (Letonia), Anghel Dumbrăveanu o < z­i< ac­e­a: Ш H Ш h­oac « cronica veche

Next