Cronica Veche, 2012 (Anul 2, nr. 2-3)

2012-02-01 / nr. 2

CRONICA ACTUALITĂȚII scrisoare de peste râu 2 CU GÂNDUL ȘI SUFLETUL ACASĂ... ca ... M-am întors din Italia, de la Torino, unde am participat, membru al juriului, la festivalul-concurs de poezie consacrat lui Mihai Eminescu și Grigore Vieru, sub genericul De dor și drag de Țară. Evenimentul, ajuns la a treia ediție, a fost inițiat și este patronat în continuare de Asociația Basarabia, al cărei președinte este doamna Larisa Cibotaru- Olărescu. La organizarea festivalului-concurs, Asociația colaborează, bineînțeles, și cu alte organizații românești: „Flacăra”, „Frăția”, „Maria Tănase”, invitată fiind, de această dată, și Associazione Moldbrixia. E firesc! Explicația mi-a oferit-o amfitrioana festivalului, dna Olărescu: „Ideea de a comemora poeții români a apărut când a plecat din viață poetul Grigore Vieru. Atunci ne-am adunat spontan la o propunere a membrilor asociației noastre - Basarabia, la care au răspuns toate asociațiile din Basarabia și din România (din Torino, bineînțeles). Am recitat, am cântat, am plâns împreună plecarea poetului. în anul 2010 am organizat, în colaborare cu alte asociații, o comemorare la care au participat și reprezentanți din comuna și din Regiunea Piemonte. Comuna, la cererea noastră, ne-a oferit o sală gratuit pentru acest eveniment. Am avut oaspete un interpret din Belarus, Alexandru Zavgorodnii, care a interpretat cântece pe versurile lui Vieru în limba română. Anul trecut am organizat un concurs pentru comemorarea poeților Mihai Eminescu, Grigore Vieru și Adrian Păunescu, eveniment la care au participat atât copii, cât și maturi. Invitat a fost poetul Viorel Dinescu din Galați, care ne-a onorat cu prezența și anul acesta; în acest an Asociația Basarabia și-a asumat rolul de organizator principal, dar am oferit posibilitatea mai multor asociații din Torino (chiar dacă unii nu comunică între ei!) să se afle împreună. Majoritatea concurenților sunt copii, din simplul motiv că unii copii ai românilor, mai ales acei născuți aici, refuză să vobească limba română din teama de a nu fi discriminați la școală, în societate. Astfel încearcă să se protejeze, să fie «ca toți». Sunt puține familiile unde copiilor li se oferă posibilitatea să cunoască creațiile poeților români...” Aceste neliniști, ca de altfel și cifra de șapte mii de români din Republica Moldova stabiliți la Torino, nu pot să nu te tulbure. Realmente, o localitate întreagă, risipită în lume! Și, dacă acei care au plecat la o vârstă matură mai păstrează gândul de a reveni, apoi copiii acestora, majoritatea, nu doresc să se întoarcă și tot mai mult se distanțează de rădăcinile neamului din care se trag. Fenomen nefiresc și alarmant. Și, totuși (ținând cont de faptul că oricum nu se va putea stopa acest val al migrației), dacă memoria e mereu împrospătată, dacă e șters praful uitării, se menține ceea ce e valoare, transmițându-se cu sfințenie urmașilor. De aceea am toată admirația față de acei concetățeni plecați în lume, care, asemeni melcilor, își poartă casa cu ei - o duc în sufletul lor! în acest context, aș aminti încă o dată de familia Olărescu: Nicolae și Larisa, în casa cărora am fost primită cu toată dragostea, de Lilia Bicec (Brescia), care a scris o carte cutremurătoare despre NOI în Italia și impactul pe care-l are acest exod asupra destinelor celor plecați; de Tatiana și Vitalie Ciobanu, Tatiana Nagailic (Roma), Vera Coțaga (Veneția), dar și mulți alții despre care doar am auzit, acei care, mai presus de interesele personale, plaseză valorile neamului, încercând, prin astfel de activități culturale, să le păstreze. Firește, întru neuitare lucrează și Providența. M-au convins de acest fapt mai multe destine. Unul fiind Sergiu Matei, tânărul grație căruia am fost invitată la Torino. M-a găsit acum un an, ca să-mi prezinte un mănunchi de versuri scrise din dor de casă, de cei dragi, cu o inspirație incredibilă, unele poezii fiind copleșitoare prin simplicitatea lor. Acum, Sergiu e la a treia carte de poezie. El e poetul de la Torino în același context, pot vorbi despre un alt destin marcat de semnul poeziei - Maria Zamșa Panfilii, o doamnă care muncește la Roma. Se pare că, plecând în lume cu rugăciunile străbune, Maria Zamșa Panfilii a simțit că poate să-și scrie propriile rugăciuni... « scrisori reacții ecouri Sau cazul dnei Larisa Cibotaru-Olărescu, a cărei casă e plină de tablouri, portrete, dar mai ales flori. Crezusem că vreuna din fiice pictează, dar am aflat că sunt ale doamnei Larisa, îngrijind mai mulți ani un pictor profesionist, acesta i-a descoperit talentul, oferindui în fiecare zi lecții pe gratis în ale picturii... Toate astea mă conving că Providența, prin lucrarea sa, îl face pe omul aflat printre străini, în solitudine, să-și vadă sufletul, îmi răsună în memorie până acum și până aici vocile pline de emoție ale concurenților festivalului-concurs. Au fost recitate fragmente din „Luceafărul", „Scrisoarea a lll-a”, „Glossa”, „Revedere” de Eminescu, „Cămășile", „Floarea soarelui”, „Sânt”, „Legământ" și alte creații de-ale lui Vieru. Toate păreau trecute prin inima celor 21 de concurenți. Copii de vârstă diferită, de la 5 la 16 ani, copiii românilor ajunși pe aceste meleaguri cu voia, dar și fără voia lor, unii născuți aici în străinătatea îmblânzită, alții aduși de părinții lor pe când abia sorbeau graiul matern, învingătorii concursului: Lora Cibotaru, Ariadna Cioată-Burduja, Gabriel Munteanu, Diana- Marina Tendeleu, dar și ceilalți concurenți, au fost minunați. Cum se vede, poeții ne mângâie copilăria, ne călăuzesc pe drumul regăsirii de sine în această lume rătăcită. Asistând la eveniment, ascultând cum se cântă, cum se recită, cât de mult se bucură copiii mari și mici de clipele întâlnirii cu Limba Mamei, am înțeles cât de mult îi unește pe oameni străinătatea. Aveam și ciudata senzație că sunt acasă. Acest sentiment mi-l inspira, bineînțeles, atmosfera caldă, plină de o rumoare festivă, familiară. Se vorbea o limbă românescă frumoasă, fiecare cuvânt fiind rostit cu o dragoste deosebită, de parcă vorbitorii l-ar fi mângâiat. Rostirea cuvintelor nebănuită de cei de acasă. Toți cei prezenți păreau veniți la o sfântă împărtășanie la care urmau să primească harul cel divin. „Astfel ne întâlnim duminica, la sărbători și ni se pare că suntem mai acasă. Ne umplem de energia care ne lipsește și care care ne întărește...”, așa mi s-a spus. Festivalul concurs a fost binecuvântat de părintele Victor Matveev de la biserica ortodoxă Sf. Maxim, printr-un serviciu divin în memoria lui Eminescu și Vieru și s-a încheiat cu un memorabil tedeum, cu un recital de poezie și frumoase cântări românești la biserica românească Sf. Parascheva, unde păstorește părintele Gheorghe Vasilescu, stabilit de mai bine de trei decenii în Italia. în preajma acestui preot cei plecați de acasă se simt mult mai ocrotiți și mai în siguranță, în drum spre acasă m-au însoțit tot felul „de gândiri și de imagini”. Parcă i-aș fi văzut pe cei plecați în toate ipostazele, la început disperați, apoi cuprinși de o nostalgie răvășitoare ca, în sfârșit, să-i văd reaprinzând în suflet acea lumină ancestrală care-i protejează pe toți oriunde s-ar afla și, adunați grămăjoară (ca în icoana din poezia lui Vieru), toți de același neam și simțire întru a nu se pierde. Astfel, mi-a apărut pe ecranul memoriei, întru consolare, chipul luminos al dnei Geta Gălușcă, pentru care românii sunt români și punctum, iar datoria fiecăruia e să se ajute dezinteresat, în orice împrejurare. Auzeam aievea vocea calmă, emoționantă a poetei Gheorghina Tofan, rostindu-și cu pioșenie versul pe care îl consideră scris pe sufletul ei de însuși Dumnezeu: Acasă, la ceasul din urmă, Cuminți și bătrâni, toți ne-am vrea... (din volumul Cerul de acasă). Citeam, ca să scurtez drumul, ba în română, ba în italiană, așa precum au ajuns să simtă și să vorbească o mare parte din români, în cartea Mihaelei Dana Chioariu-Topârcea, Amintiri din satul drag (Memorie dai mio villaggio fontano)... Mă gândeam și la faptul că neuitarea celor plecați depinde și de noi acei rămași acasă. Cine dacă nu noi trebuie să-i ajutăm să nu ne uite? Am scris în cartea mea Totentant sau Viața unei nopți despre fenomenul dedublării sufletului, atunci când pleci pentru un timp în lumea mare. Acum chiar simt această stare de ubicuitate! Am senzația că sunt aici, dar și acolo. Iar ca să iau cu mine ceea ce mi-a ieșit în calea privirii m-a ajutat ghidul (ghidesa mea!) Viorica Ungureanu. Cu multă competență și drag pentru spațiul care a adoptat-o, fie și provizoriu, dna Viorica mi-a adunat imaginar, într-o alună fermecată, toate impresiile și amintirile despre Torino... Orașul înconjurat de Alpi. Ca o cetate dalbă (acum) în care s-au întâlnit la o competiție în timp adepții magiei albe și ai celei negre... Prima capitală a Italiei! Locul unde se intersectează mai multe evenimente ale istoriei bătrânei Europe. Orașul care păstrează într-o veche superbă catedrală, Giulgiul în care a fost învelit, după răstignire, Iisus... Acest detaliu mi se pare marcant pentru toți cei care ajung acolo. Și pentru românii - fie din Țară, fie din Basarabia, stabiliți la Torino. Cred, sunt convinsă că acest acoperământ care păstrează chipul Mântuitorului va ocroti Neamul prin care am venit pe Lume. Așa să fie! Chișinău, 6 februarie 2012 Claudia PARTOLE IUBESC ACEST TEATRU GERMAN... Numele meu este Jost Johann, timișorean în origini și suflet și vă scriu pentru a-mi cere dreptul la replică vizavi de un articol apărut în numărul 1(12)/2012, anume articolul domnului Mircea Morariu. Un teatru în care se întâmplă evenimente. Nu mică mi-a fost mirarea când, răsfoind publicația dumneavoastră, mi-au căzut ochii pe acest articol care vorbește despre o instituție istorică a Timișoarei. Spun istorică și subliniez aceasta pentru că ea a fost, și sperăm să fie din nou, un centru al culturii și identității germanilor din tot Banatul. Articolul susmenționat, însă, prin tonul lui elogios, pune sare pe rana din sufletul multora care, asemeni mie, iubesc acest Teatru German. Recunosc aici, în fața dumneavoastră, că nu sunt un erou ci un biet suflet rătăcit în lume pentru a căuta un trai mai bun. Am părăsit orașul meu natal în urmă cu ceva ani, dar gândul mi-a rămas mereu la el. Am căutat să înlocuiesc Teatrul German din Timișoara cu alte teatre din Tübingen, Stuttgart sau München și mi-a tresărit inima când, cu mult timp în urmă, am reușit să revăd trupa teatrului în Ulm, pe scenă jucând două grandioase actrițe timișorene, Ildiko Zamfirescu și Ida Gaza. Cu această emoționantă amintire, încă vie în suflet, m-am reîntors pe meleagurile natale numai pentru a descoperi ruina a ceea ce a fost cândva sufletul șvabilor din Banat - Teatrul German; într-adevăr, „... un fenomen oarecum bizar”, mi s-a întâmplat când am citit programul lunii ianuarie 2012. Dintre cele câteva reprezentații răsfirate pe un „flyer” colorat, am ales să vizionez piesa Mountainbikerii în regia lui Radu Alexandru Nica și am pășit în sala unde am fost, într-adevăr, întâmpinat de un decor monumental, care mi-a tăiat respirația. Așteptarea piesei, însă, nu a durat mult; cei câțiva spectatori rătăciți în sala teatrului s-au așezat rapid iar actorii au început să se zbată cu toată forța pe care au putut-o aduna pe cuvintele textului lui Volker Schmidt pentru a umple golul din rândurile spectatorilor și a ne face să credem că lumea pe care tocmai o creează în fața noastră, o lume în care nefericirea se naște din prea mult bine, e în concordanță cu realitatea de la poarta teatrului, unde pensionarii își strigă disperarea de a nu putea supraviețui în condițiile mizeriei și a neajunsurilor. Același sentiment bizar l-am avut și cu două zile înainte, la vizionarea piesei Don Carlos în regia lui Alexander Hausvater. Aici un spectacol magnific mi s-a deschis în fața ochilor, un Schiller rescris, trunchiat dar coerent jucat de actori dedicați, excepționali. Am recunoscut-o pe Dana Borteanu, care din primele minute a făcut, prin cântecul ei, ca inima să îmi pulseze în ritmul spectacolului, ceilalți actori minunați și-au deschis sufletul mistuiți de drama lor în fața noastră, a celor maxim 30 de spectatori, și au făcut ca aplauzele noastre, din păcate anemice datorită numărului mare de scaune goale din sală, să îi cheme la rampă de cel puțin cinci ori. în rest, un mare zid al tăcerii înconjoară Teatrul German. Dorind să aflu mai multe, m-am izbit de un timid „... nu știm” din partea doamnei drăguțe de la casierie, ca răspuns la întrebările mele, care sunt următoarele premiere, când se pot cumpăra oare bilete... etc. Absența de la spectacole a domnilor directori sau a oricui în măsură să mă lumineze și răspunsurile timide, puțin speriate, ale angajaților, mi-au dat un sentiment de claustrofobie. Ulterior, am aflat de existența unei premiere pentru copii: Hansel și Gretel, în regia Simonei Vintilă, apoi din alte surse am aflat de succesul în Statele Unite a unui actor cunoscut de la Teatrul German, Boris Gaza, pe care îl credeam plecat deja, având în vedere că pe lista distribuțiilor apar aceleași câteva nume de actori tineri. Așadar, despre un excelent aparat PR - nici nu poate fi vorba în condițiile acestea în care timișorenii de rând au uitat că în orașul lor există un teatru ce se numește Teatrul Gentian și care cândva juca pentru ei: români, gemani, maghiari. Stimată echipă redacțională, vă rog, deci, în numele tuturor celor care simt ca mine vizavi de acest teatru, să ne publicați răspunsul, căci poate așa putem comunica conducerii instituției că vrem ca acest teatru drag nouă să renască la ceea ce a fost cândva, dar să o facă cu adevărat. Cu respect, vă mulțumesc anticipat, Al dumneavoastră Johann JOST «« ț * cronica veche