Curentul, octombrie 1928 (Anul 1, Nr. 258-288)

1928-10-01 / nr. 258

POPAS DliPllNiCAL D. Vintilă Brătianu a avut noroc cu Găetan. Mulțumită predomniei pe care acest­ valet de ccoeuri și de ciocan a exer­citat-o asupra emoțiunei publi­ce timp de o săptămână, d. Vin­tilă s’a putut bucura de­ câteva zile de liniște... Ziarele n’au mai fost deschise dimineața de cu­riozitatea obosită a omului ca să citească buletinul monoton al pelerinilor împrumutului ro­mânesc , era de căutat acum în paginele gazetei ceva mai pu­țin plicticos : noui amănunte, mereu mai gâdilitoare asupra operațiilor de ciocan și alte in­strumente ale acestui bizar și tulburător Găetan. Mâine, după sfârșitul exci­tantului spectacol de la Palatul Justiției, cetățeanul își va re­lua, desigur, șirul preocupări­lor întrerupte : va căuta iară în ziar «stadiul tratativelor». Și, citind, va avea impresia că are în mâini gazete de acum opt zile... In adevăr, de o săp­tămână de când Găetan cuce­rit exclusiv întreaga atenție publică, nimic nou n’a modifi­cat cuprinsul reportajelor stra­niului împrumut care s’a în­cheiase mult și se negociază într’mica... Bietul cititor, distrat­ort­es — recreativ — de la se­riozitatea ridicală a treburilor, va putea bănui că redactorii își republică informațiile de sâ­p­­tămâna trecută. Așa, că odată diversiunea Găetan încheiată, oamenii, re­luând lectura matinală a eter­nului buletin al împrumutului vor continua să aplice, cu mo­notonie, d-lui Vintilă Brătianu înjurătura lor cotidiană și ri­tuală.■ Nimic nou decât faptul că pe­lerinii d-lui Vintilă sunt când în București când peste gra­niță. Nevoiți să tratăm deodată ^ scentre fi­ Se nu­­ simt vrăjma­șe decât când vin în contact cu noi­, am ajuns la următoarea vodevilească abilitate : stricam din capitala Franței ce pare că realizăm în cea a Germaniei și abandonăm într’o parte ceea ce ne închipuim că am început să dobândim dincolo... E un joc de «uta-uta» Pe a cărui scându­­ră balansoare stă, la un cap, d­­[Victor Antonescu iară, la celă* lalt d. Oromolu. Când e unul sus, celălalt e cu partea diplo­matică pe pămînt. Și, balanța a­­ceasta a abilității d-lui Vintilă își schimbă astfel echilibrul ju­căuș de cel puțin două ori pe săptămână: « Nouă ne e teamă de altceva­: din pricina fenomenului psi­h­ic, cunoscut în știință, al «de­­formării prin exercițiu», să nu se ajungă la un adevărat răs­­boiu de exterminare între de­legația noastră de la Berlin și cea de la Paris... Uitând ce in­teres comun le legitimează pe fiecare, e posibil — cum au în­ceput — să reducă chestia la o simplă concurentă sportivă în­tre ele. România de la Berlin va lupta, pe viață și pe moarte, România de la Paris... " .­­ Faptul n’ar fi cu totul inedit In istoria noastră diplomatică Parcă în timpul neutralității ■ noastre, nu existau atâtea Ro­­imânii câte capitale beligerante sprau ?, Nu lupta oare d- Dia­­smandy, pe câmpt propriu, de la­­ Petersburg cu d. Lahovary an­gajat personal în răsboiul mon­dial de la Berlin l­a i Toate aceste fenomene —■ ig­norate aiurea — pornesc din sportivitatea pasională a Româ­nului mânat să facă din oricare treabă ce slujește o întreprin­dere de ambiție proprie, indi­vidualizată. Priviți în jurul dv. ,dacă n’ar fi teama de pierderea portofoliilor, mini­ștrii sar bate între ei, în fie­care seară , dacă n’ar fi la mij­loc răbdarea cetățeanului ro­mân, pe spinarea căruia se pot împăca toate contrarietățile și contradicțiile veșniciei, servi­ciile publice diverse și-ar tocmi desigur gărzi înarmate de sei­meni ca să se atace unul pe al­tul la momentele critice, adică ide 2—3 ori pe zi, v £ marea dramă a indisci­plina congenitale a Românului. A isbutind să refacă între Ber­lin și Paris o răsboire ce nu e franco-germană ci numai româ­­no-rom­ână, d. Vintilă Brătianu ] prepară calm și sinistru să dea mai departe consolidarea fiului. Și-a găsit, în sfârșit, o l­ane și iâ evident îl poate eterniza la putere : rea­lizarea împrumutului. E o trea­bă care se cere mântuită de cel ce-a început-o... Găsim foarte logică, deci, prepararea d-lui Vintilă pentru o lungă guver­nare. Noi credem ceva mai mult : dacă existența guvernu­lui liberal e legată de încheie­rea într’un fel sau altul a tra­tativelor împrumutului, apoi d. Vintilă Brătianu n’are a se ne­liniști de nimic! Situația sa e garantată de vagul și nesfârși­tul acestui cuvânt precis : «îm­prumutul se face». Asta e o cer­titudine. Ceea ce rămâne de vă­zut e doar când se face : un a­­m­ănunt fără importanță care trebue tratat și așteptat... Dar, de vreme ce «se face», pentru ce să desnădejduim. E cea mai tiranică farsă, im­posibil de biruit și de rezol­vat : «Se face!». Iată formula guvernării per­petui. Dem. Theodorescu Ziua Domnului Nu simt un desgust mai adânc și un regret mai amar decât atunci când sunt nevoit să înfig condeiul în stârvurile morale ce infectează nici atmosfera Bisericii noastre, dar nici bucurie mai curată decât aceea când pot remarca momente din viața noastră religioasă, ce pot fi exemple întăritoare, indicații că­­tre o nouă auroră și îmbărbătări ale marilor spera­nțe ce le punem în Biserica pe care o socotim singura regeneratoare morală, po­­sibilă, a României contemporane. Cu străvezie limpezime de suflet subliniez astăzi un fapt nou inter. Venit în viața religioasă, e săp­tămâna de retragere instituită de vicarul, arhipnist copul .. o­c­ri­ l­ Simedrea pentru preoții respectivi. In ce stă aceasta săptămână de retragere . Ne explică părintele Manea Popescu în revista Aposto­­lul a Arhiepiscopiei Bucureștilor: „Săptămâna de retragere în­­semnează o săptămână de petre­cere mai aproape de Domnul. Iar scopul acesta am socotit că-l pu­tem atinge — sau cel puțin în­trevedea în toată maiestatea lui sfințitoare și pururea străluci­­toare, — prin folosirea a trei mij­­loace: 1) cultul divin, la care ne-am străduit să participăm mai activ, nu numai formal, ci mai ac­tiv; 2) lectura și tâlcuirea cuvân­tului lui Dumnezeu, pe care am căutat să le îmbrățișăm nu cu brațele minții, ci cu ale inimii, și 3) cercetarea vieții religioase per­sonale, cu care a contribuit fiecare la crearea acelei atmosfere de du­­hovnicească prietenie și crești­­nească frățietate, în care am dorit să se petreacă această săptămână». Prin urmare, cult aprofundat dincolo de ritualismul mecanic, meditație religioasă asupra unui text biblic ș­i confesiunea între frați a experienței lăuntrice a fie­cărui preot prezent. Adică trep­­tele începătoare ale disciplinei consacrate ce pregătește sufletul pentru ascensiunea mistică. Dacă aceste trepte începătoare nu duc direct în miezul vieții mistice, ele creaiază în orice caz acea atmo­­sferă de dispozițiuni lăuntrice, de învecinare cu Dumnezeu, ce se numește în genere spiritualitate sau duhovnicitate. A sustrage pe preot măcar o săptămână pe an din tumultul gri­­jilor și al îndatoririlor zilnice și a­l aprofunda în sine însuș prin aceste mijloace elementare ale vieții religioase, a­r provoca du­­hovnicește la o confruntare cu propria-i conștiință și cu Dumne­­zeu, — iată un lucru ce lipsea de multă vreme și care între zidurile mănăstirii Keia s'a făcut fapt prin râvna creștină a unui înalt prelat încă neînțeles în idealurile lui or­todoxe și în finețea simțirii lui de mulți dintre cei ce trăiesc în preajma-i. Nu poți face creștini până când tu însuți nu ești creștin. Opacitatea de spirit a multora în­­târzie încă să înțeleagă divina ba­­nalitate a acestui comandament a­­postolic. Dușman al acestei opaci­­tați, P. S. Titu Simedrea ne înfă­țișează remediul ei instituind sap­­tamâna de retragere la mănăstirea Keia. Preoții se urcă până acolo cu dragoste; solzii cad de pe iri­sul ochilor, și guri de mine se văd, în adâncul cărora zace aurul creș­­tinismului. Un desfundător de dru­muri vechi spre aurora noua: __ părintele Titu Simedrea­n Nichifor Cuinii Roadele reformei electorale Legea de azi bazată pe desconsiderarea masselor nu mai are preț nici pentru liberali Ce distanță a parcurs partidul liberal din ziua in care a adus a votat draconica lege electorală, acum în ființă ! Din cifrele aranjate cu dibăcie de marii maeștri ai măsluirilor, din formulele dibace, din puterea ce se da Centrului, din posibilita­­tea ce o avea guvernul — orice guvern — de a „rectifica’’ voința alegătorilor, se desprindea întrea­ga încredere în sine a lui Ion Bră­tianu, care se știa stăpânul efec­tiv al țării românești, înlăturând panașatul, care în­curaja personalitățile cu popula­ritate, adunând la massa electo­rală voturile obținute în țara în­treagă ceea ce anihila complect dizidențele și candidaturile izola­te, Ion Brătianu a combinat acea­stă lege ce dedea Centrului pute­rea absolută asupra cadrelor par­­tidului. DISPREȚUIREA MASSELOR POPULARE Pe baza acestei legi, partidul li­beral putea dispreț­u­­i massele e­­lectorale, își permitea luxul să desconsidere personalitățile cu suprafață, ori cu simpatii în rân­durile populației și dă toata pu­terea în mâna protipendadei par­tidului, ce imp­unea favorurile ori locurile în p­arlament, după fantezia ți­ interesele ei. Ceea ce hotăra șeful ori cei din jurul lui, trebuie să fie respectat pentru că orice act de indisci­plină lua răsfratitului toată po­sibilitatea afirmării unei popu­larități personale. Când se atrăgea atenția condu­cerii partidului liberal, că or­ganizații întreg, sunt nemulțu­mite din pricima, alcătuirii liste­lor de candidați, ori distribuirii demnităților, nimeni nu se mai preocupa de asemenea lucruri mă­­runte, știind­u-se că o reformă e­­lectorală abil ticluită, proteguia decizia centrului împotriva ori­căror proteste ale rebelilor. AZI S AU SCHIMBAT LUCRURILE De schimbare s’a produs azi în mentalitatea fruntașilor partidu­lui, azi, când liberalii știu că perspectivele venirii lor la putere pe ușa de din dos, au dispărut pentru totdeauna, odată cu abilita­tea și prestigiul fostului șef ! Reforma electorală minunată altă dată când venea la guvern după poftă, e desastroasă azi pen­­tru partidul, care, de zece ani a disprețuit corpul electoral și nu ținut seama de interesele gene­­rale ori locale, preocupându-se, doar, de căpătuirea câtorva rube­denii ori favoriți. De aci grija unei urgente mo­dificări a reformei electorale spre a da, măcar mai târziu, partidului liberal putința să se prezinte cu oarecari rezultate dacă nu satis­făcătoare, cel puțin onorabile. Dar chiar modificând legea e­­lectorală, ce muncă titanică trebue să depună cei ce ar voi să îndrepte tot ce a stricat convingerea că popularitatea e inutilă când e­­paratul administrativ și o lege cum e aceea azi în vigoare. Graba schimbării legii electo­rale e pedeapsa­­ promptă aplicată trufiei de altă dată a conducerii partidului liberal, ce-și închipuia că stăpânirea ei arbitrară va dura o eternitate. I« Volna COLINA iTi SI*IMA/l A"n Pe colina de la Lion-Vaudémont s’a ridicat un monument lui Mau­­rice Barres, evocatorul liric al Lorenei, — poetul energiei națio­nale, — animatorul bastionelor de est. Monumentul ridicat pe «Colina inspirată», cum a fixat-o într’un roman Barres, este o uriașă «lan­ternă a morților», simbolică defi­nire­a rostului unui scriitor de dincolo de mormânt. • Ws*1 ikibuüUíwiCHi* ii ar» hitectului Achiile Duchêne vreau c’o preamăresc în acest articol, ci amploarea națională ce s’a dat solemnității inaugurării acestui monument, ridicat din inițiativa unui mareșal al Franței, —­ Lyau­­tey. Discursul rostit de d. Poin­care, președintele consiliului de miniștri, o nobilă și emoționantă confesiune a unei prietenii men­ținute intactă cu toată despărți­rea câmpurilor de activitate, («politica nu a avut nici imperti­nența, nici indrăsneala să încerce o separație»), — discursul asupra operei și vieții lui Barres, poate fi socotit ca una din cele mai fine caracterizări literare. L’am citit, acest discurs, publi­cat în întregime în «Journal des Debats», și cucerit de frumuse­țea ritmului, de culoarea caldă a imaginilor, de rezonanța lui li­rică, — mă întrebam dacă Poin­care, cel care se mișca așa de fa­miliar prin vasta operă a lui Bar­rès, este una și aceeaș persoană cu restauratorul finanțelor fran­ceze. Nu numai afinitatea lorenă, nu sumai amintirile comune, nu numai opera gazetarului din timpul războiului, dar ceea ce for­­mează rafinamentul artei barre­­siene, apărea în discursul — pa­gină de pătrunzătoare critică li­terară — rostit de Poincaré. Și când am terminat elocința plină de poezie, a discursului fi­nanciarului Poincaré, mi-am adus aminte, — fără să vreau, — de făptura atât de sărăcăcioasa a primului nostru ministru... Pe când ochii nei căutau să re­găsească frazele cu sonorități de argint, în minie îmi reveneau frânturi pocite din faimoasele discursuri politi­c rostite de d. Vintilă Brătianu, „­Poincaré seri­­s de «draperia cuvintelor ce ai percau sensibi­­ltatea prea uticta» a lui Dür­res, iar bietul nostru vistier mă­celărind primitiv sintaxa, morfo­­lind agramat cel mai sărăcăcios vocabular, ce imensă distanță, ce descurajantă inferioritate! Din singurătatea unui sat din Vandeea, Clémenceau vine la Pa­ris, să-și ia ultimul rămas bun de la prietenul lui, marele vrăjitor al culorii: Manet Pe «Colina in­­spirată», la picioarele monumen­tului «lanternă a morților», Poin­caré evoacă într'o fermecătoare pagină literară opera unui scrii­­tor. Ce va fi gândind de asemenea aberații boeme omul seriozității înțepenite în mediocritate, — omul care nu s’a lăsat niciodată cucerit de nici ua din formele de depășire ale efemerului, de niciuna din încântătoarele și ilu­zoriile miragii ale infinitului, — ale eternității? Cum va fi clasat pe Poineare întunecata ființă a celui mai neîmpăcat inamic al ar­tei, al frumosului, d. Vintilă Bră­­tianu ? Sigur, îl vedem pe vistierul mi­zeriei și impresarul secetei, prea­mărind, — firește, în comica-i formă quasidadaistă, — memoria unui cocoșat cretin trecut la ca­­tastivele iadului, îl vedem îndu­ioșat chiar de amintirea rapoar­telor cu cifre și considerații in­ginerești. Dar evocând memoria unui scriitor, opera unui poet sau a unui artist, —­ cine și-l poate imagina ? D. Vintilă Brătianu entuzias­­mându-se de arta rafinată din «Du sang, de la volupte, de la mort», sau din «Grece ou le se­cret de Tolede» ? Să fim serioși, între o operă de arta și un bilanț al «Băncii Ro­mânești», alegere nu poate fi de­cât pentru incorigibili nematuri ca Poincaré sau Clémenceau. Dar în această opacitate a spi­ritului, în această neputință de ascensiune a inteligenții, în a­­ceastă închircită formă de viață sufletească, stă și explicația unei întregi politici de miopie, de nă­tânga reîncarnare a legendarului Ieremia, cu oiștea în gardurile absurdului. Politica este un act de genero­zitate, — așa ar trebui să fie, — un act de eroică subordonare a individului Cetății, un act de an­ticipare profetică a drumurilor istoriei naționale. Cum poate să­vârși un asemenea act un om a cărui metafizică se reduce la în­cântătoarea acrobație de cifre a unui bilanț? Cum se poate subor­dona cu iubire colectivității un om pentru care divinitatea nu se spovedește niciodată­­ sub formele neperi­toare ale artei ? De la discursul rostit de Poin­caré pe «Colina inspirată», până la sărăcuțele cuvântări cu sin­taxă aproximativă ale d-lui Vin­tilă Brătianu — ce distanță! Exact distanța unei victorii fina­nciare restauratoare a economiei fran­ceze. Pe «Colina inspirată», d. Vin­tilă Brătianu nu se va urca nici­odată... Și totuși vrea să călăuzească oropsita noastră nație pe drumu­rile viitorului! Pamfil Șelcaru TNIkέn OctomBRie 1928 OKTWtor * MMFIfI REDACȚIA ȘI ADMINISTRATE BULEVARDUL EUSABETA NO. 8 TELEFON 312/29 TOAMNA După febra indurată sub ar­șița lunilor de vară, văzduhul desmeticit începe să răsufle ușurat, ca un copil vindecat de pojar... Cerul a căpătat culori și transparențe noi, e zâmbitor ca un convalescent. Toamnă bucureșteană. Nicăeri ca în acest oraș al tuturor disgrațiilor și necazuri­lor, nu este mai frumoasă și mai tristă apropierea iernei. Toam­na bucureșteană ar merita să fie preamărită de poeți, daca poeții Bucureștilor nu ar fi mu­rit de mult pe sub tejghelele cafenelelor. Nicăeri aiurea, nici pe promontoriile Mediteranei însurate și nici sub drumele din Miază-Noapte, nu este mai gra­vă și mai insinuantă vraja aces­tui anotimp al aducerilor­­aminte. Pe malurile leneșe ale Senei, amurgul însângerează uneori zarea zilelor lui Septembrie cu prestigioase sclipiri de curcu­bee, transfigurând în faldurile unei imaginare purpure pulbe­rea stârnită de tumultul Ce­­tății-Lumină. La Napoli, sub ce­drii seculari de pe țărmul b­yr­­renian și sus, peste brazii negri de la Capodimonte, toamna aș­terne în înserat marame vio­lete până pe culmile dominate de Vezuviul care fumegă colo, singuratec. Pe plaja legănată de șoapta indolentă a Adriati­­cei, — la Lido, — printre cres­tele de spumă ale valurilor pre­sărate cu topaz lichid și cu su­lițe, umbrele amantelor moar­te și­ ale pribegilor ce le-au slă­vit prind a fâșni în nopțile lu­nare, desmierdate de zefir și de aromele penumbrei. Nicăeri, insă, nu este mai deplină trans­parența aerului, sonoritatea lui mai tânără, mai fragede nuan­­țele tăriei de sus și mai sburdal­­pice jocurile luminii decât sub cerul Bucureștilor noștri, — ce­tate­a v­ii.Juji’alu­i a miasmelor irespirabile.. Dincolo de amețeală și de zgomote, —­ pe aleele pustii ale șoselei Kisseleff, frunzele au început să cadă și crengile să-și stingă culorile. Evadând și ele spre liniștea amorțitoare a ier­nei, tufișurile dornice de omăt ocrotitor se scutură de podoa­be și de viață : umbrarele ru­ginesc pe rând, desfătându-și în nuanțe stinse agonia. La ră­dăcina unei sălcii care plânge, printre crisantemele ce-și des­pletesc cosițele, vara adoarme ostenita... 1 Și aproape nimeni nu se ră­tăcește în această beție de splendoare, nimeni nu vine să culeagă acest incomparabil se­ceriș de viziuni, profuziunea de armonii cu cari firea-și bro­dează, resemnată, giulgiul. Câte-o rară siluetă de femeie mai vine sa-și ofere domnescul decor desprins din basme, ce pare înadins potrivit cu nuanța blondă a părului ei... Calcă, u­­șoară, pe frunzele covorului de verdeață, dăruindu-și ei și nouă o icoană de frumusețe mai mult, pentru anii amurgurilor ce vor veni. Toamnă bucureșteană, risipi­toare de ispite zadarnice. — so­norități ale boltei spre care nu din IOM OlifeiTRESCU mai privește nimeni, culori ale aleelor din parcuri dezertate de drumeți ! Pasările au ince­­­put și ele să aibă în mărgelele v ochilor priviri evasive, nostal­gii nemărturisite de ducă... De­ departe, din fundul curților de­ gospodari, se aud loviturile date ritmic de meşteșugari în doagele butoaielor pregătite pentru iernat, iar spre, casele oamenilor prevăzători sau cu dare de mână, trec: fantastice, căruțele încărcate cu lemne, — siluete sculptate spectral de la­­ Continuare în pay. ll-aj IARAȘI... Ziarele de ieri, au publicat ști­­rea de mai jos : «MUMCHLN. 28. — Marele diri­­jabil «Contele Zeppelin» coman­­dat de căpitanul Eckener, a făcut astăzi un nou sbor, plecând la ora 6 și 30 dim. din Friedrichshaven. La ora 8 și jumătate zeppelinul a ajuns deasupra orașului München și și-a continuat drumul la Salzburg, unde a ajuns la ora 10 fără un sfert. Sosirea zeppelinului a fost anunțată populației prin lovituri de tunuri. Întreaga populație a eșit pe străzile orașului, lucrul a fost întrerupt iar comunicația pe străzi a devenit imposibilă». ...Această telegramă are asupra cititorului român nu știu ce stra­niu efect... Zeppelinul sboară din nou. Zi­lele de demult, zilele «fe-a început de război răsar în mintea noastră cu formidabila putere a aducerii aminte. In prima noapte de război, în prima noapte în care luminile nu s'au mai aprins nici în case, nici pe aliii iar Capitala a rămas afundată în bezna de nepătruns, — dirijabilul uriaș s’a ivit din jos, de peste Dunăre, ca să scuipe asupra unui oraș dezarmat bom­bele ucigătoare. Fâșii de lumină — avartite •jvbtti jizV'iv-r­o irjjwrrit:. Sb•»» brăzdau cerul și în latul lor era prins, când și când, dirijabilul cu indecentă formă de cârnat... De­ atunci, atacurile­­ au­ ținut lanț. Apropierea nopții — ceasul mi­nunat care, odinioară, aducea li­niște chiar în căminul plin de zbucium al săracului — apropie­­rea nopții pricinuia neliniștea, teama înfrigurată a femeilor, a copiilor, a bătrânilor rămași a­­casă. Urechile pândeau, încordate, bâzâitul de bondar monstruos al dirijabilului aducător de bombe. Și bâzâitul se auzia... întâi încet, din depărtare, abia eșind din în­­velișul de vară al liniștii de noap­­te; apoi mai precis, mai accen­tuat, mai amenințător, aci, sus, deasupra capetelor noastre... Așa s’au­ petrecut lucrurile, până în ziua când în Capitală au răzbit cele dintâiu patrule de ulani. Pe urmă, n’am mai auzit de Zep, pelin multă vreme. Am auzit de pacea care ar urma să se înstăpâ­nească peste popoare, am auzit de dezarmarea generală și de alte mi­­nunate visuri, pe care omenirea le mângâie de mii de ani în ceasurile de reculegere ce urmează ceasuri­­lor de nebunie nimicitoare. ...Și iată, deodată, ne vine știrea că Zeppelinul a evoluat majestuos asupra Mü­nchenului și că nemții l-au salutat cu entusiaste și sonore salve de tun... Tudor Teodorescu-Braniște Însemnări ne marpe a cariilor Clasicism și românism de t­ETHESÜÜ Două volume ale criticului și cugetătorului spaniol Eugenio d’Ors, de curând traduse în edi­ție franceză și „Ghidul muzeului din Prado" și „Goya”, precum și o serie de studii mai mărunte ca dimensiune și traduse de Eugen Marsan în ,Le Figaro’’, au pus din nou în discuție războiul ire­ductibil între clasicism și roman­tism. Eugenio d’Ors, pornește de la artele plastice, ca să-și întindă observațiile asupra tuturor dome­niilor de cugetare, de simțire și de creație. Iar cum noțiunea ro­mantică îl nemulțumește, găsin­d-o prea strâmtă, o substitue cu moțiunea barocului, mult mai largă;: revanșa lucrurilor asupra spiritului, irupția lor sfărâmând legile de construcție și de compo­ziție, o dezordonată tiranie a sen­timentului și a pitorescului. In poezie e victoria pasi­unei a­­supra rațiunei. In plastică e vic­toria formelor zm ritinase d­­i­namic, evaporându-le și tinzând către muzică. Astfel romantismul n’ar mai fi decât un baroc al veacului al XX-lea, după cum: naturalismul, impresionismul, expresionismul, modernismul și celelalte curente ostile clasicismului din ultimele decenii, indiferent în plastică ori în celelalte arte, nu rămân decât un alt baroc, sub diferite denu­miri trecătoare. Clasicismul e dominația spiri­tului asupra materiei, e subordo­narea formelor la construcție și la compoziție, e triumful rațiu­nei, chiar atunci când se întâm­plă la un clasic pur ca Poussin, ca această rațiune să fie uneori a sufletului, fiindcă „le coeur a ses raisons que la raison ne con­­naît pas’’. Clasicul absoarbe, asimilează, reduce, sublimează elementele sensibile: opera clasică e rezulta­tul unei lupte între rațiune și sen .ar.bijifca.to. k­trvt5 «ar* *V închoiat, prin subjugarea sensibilului. Cla­sicismul e stilizarea vieții.. Barocul epocei noastre, adică romantismul epocei noastre, e mo­dernismul. Romantismul mași­­nei, al progresului, al noutății și al pitorescului. E literatura și arta rupturei de echilibru dintre om și stările noui, dintre ideile și sentimentele dislocate de aspectul actualității, schimbate vertiginos înainte ca felul secular de a gândi și de a simți, să fi găsit timpul pentru a se adapta aceluiași pro­ces de prefacere. Tipurile umani­tății nu s’au schimbat brusc, din momentul când cel dintâi aero­plan s’a desprins de pe pământ și și-a luat pe aripi de metal, sborul spre azurul ceresc. „Tot tragicul perioadei pe care o trăim astăzi, stă aci, — scria nu de mult Diie la Rochelle — cum se va aranja omul cu tovărășia mașinei. Va ști să o domine ! Să-i facă partea ei ?” Simțimântul in­dividului contemporan, e asemă­nător cu neastâmpărul copilului care s’a urcat întâia oară în ex­pres, privește pe geam perindarea precipitată a peisagiilor, e îmbătat de viteză și de noutate, dar nu prinde încă decât pitorescul exte­rior fără să aibă răgazul unei re-ceea ce socotim îndeobște mo­dernism,­ e însă numai actualitate. Și mai puțin încă decât atât : prejudecata actualității idolatri­zarea noutății înainte ca prime­nirea exteriorului sa fi statornicit și o armonie nouă interioară. A­­bia când omul se va adapta noului ritm de viață și se va familiariza cu noul ritm al lumei, atunci a­­semeni copilului obosit de contem­plarea amețitoare de la fereastra vagonului, se va așeza fa colțul sau și va prinde să cugete. Atunci ,și va găsi un echilibru nou, da* i ea din afara se va răsfrânge carm și nediformat în conștiință. Notarea stărilor de conștiința fi de sensibilitate, provizorii și tran­zitorii, care poartă astăzi eticheta modernismului, e cu totul cadu­că, fiindcă omul și viața nu sunt privite sub unghiul eternității. Omul nu s’a împăcat încă cu lu­mea pe care și-a creiat-o singur, prin tot ceea ce e progres tehnic Nu și-a regăsit calmul clasic, care să domine elementele sensibile, să le coordoneze, să le asimileze și să le sublimeze. încă e în căutarea unui stil al epocei. Dar atunci când va izbuti să reiume sensibilitatea exacerbată a epocei, noul clasicism îmbogățit a­* nani alezoamiet .ti adamînfc­ *» un clasicism de foc, cum îl nu­mește Eugenio d’Ors în spaniolă, pomenind pe Poussin­acendra­­ăo, schimbat în jăratec. Fiindcă fiecare clasicism pei epoci poartă pecetea vrem­H­i/ Cutare tablou al lui Poussin, ca de pildă La Chasse de Mélea­­que ’’ar fi o simplă friză, o pro­­cesie de elemente unitare ca Pa­­natheneele sau chiar ca tapiseriile de Bayeux, dacă Poussin, clasic pur, n’ar fi trăit într’un timp în care cultura universală n’ar fi fost năvălită de elemente natura­liste. Din clipa aceea însă, purita­tea nu mai putea fi complect ne­vinovată. Nu se mai putea cuceri decât cu prețul unei lupte. Duș­manii semănaseră desordine în oraș. Trebuia mai întâi să-i sub­jugi, dacă nu mai era cu putință să-i ignorezi. Dușmanii, adică pei­sagiul, aerul, vegetația, planurile îndepărtate, orizonturile, crepus­culele, toamnele, dulcea melanco­lie a ruinelor și reminiscenței­ pasionate . Et in Arcadia ege . Poussin, fiindcă n’a putut supri­me toate aceste lucruri, le-a sub­jugat. Și te domini, ounându-lei«

Next