Curentul, februarie 1929 (Anul 2, nr. 399-403)

1929-02-24 / nr. 399

ANUL II No. I PAGINI LEI Duminecă 24 Februarie 1929 Răspuns d-lui Pan Halippa Chirurgie etsuette« De sfâşietoarea este povestea procesului judecat zilele trecute la Paris,­în, care judecătorii aveau să se înduioşeze asupra destinu­lui unei superbe şi tinere doamne, devenită infirmă pentru a fi în­cercat să-şi modifice forma pi­cioarelor printr'o intervenţiune chirurgicală! Deontologia, — şti­inţa datoriilor şi a disciplinelor speciale fiecărei bresle, — este în ramura ei medicală mai embrio­nară decât pentru celelalte profe­siuni, — unde de altfel nu este mai imperativă. De aceea medi­cina decorativă a diletanţilor se specializează bucuros în cele mai extravagante operaţiuni de „fru­museţe restaurând figuri ava­riate de vârstă şi conturând din nou trupuri bătătorite de corvezile profesionale. Să-ţi întinzi din nou şalele pe nicovală, — să te laşi iarăşi re­tuşat şi nichelat, — ca la o potco­­vărie! Ideea mi se pare şi năs­truşnică şi inutilă. Aşa pentru­că aşi fi apologistul „naturii", — nici pentrucă aşi profesa cine ştie ce respect pentru firea lucrurilor: cele mai­ iscusite blestemăţii nu şi-au găsit niciodată o mai temei­nică justificare decât, cea înteme­iată pe „natura“ amatonului de întoarse poftiri şi de pofte urâ­­cioase... Natura se ocupă prea puţin de individ,­­ singurele ei atenţii fiind consacrate speţei. Dar ceea ce ni se pare absurd, şi inutil, este ideea de a face apel la virtuozitatea chirurgilor, pentru a retuşa o figură sau un picior prost croit dela origină. Ce evreu nu ştie,­ de pildă, că este cu mult mai greu să trăiască printre creştini după ce s’a bote­zat, decât dacă-şi respectă liniştit legea străveche ? Renegat şi trecut prin­ scăldătoare, un fiu al tribu­lui nu încetează de a fi „evreu" decât pentru a deveni „jidan bo­tezat“ , toată lumea, evrei şi creş­tini, îl priveşte cu mai multă ne­încredere şi uimire decât înainte de botez. Acelaş lucru, fiii siguri, se pe­trece şi cu doamnele sau domnii trecuţi prin alambicurile ateliere­lor de chirurgie cosmetică, reve­niţi, printre rude şi prieteni, cei mai mulţi nu vor auzi decât în­tâmpinări de felul acesta: „Vai! Dar nu mai ai nasul a­­cela strâmb de întotdeauna!... Ce curios ! Şi nu mai ai nici pungu­­liţele de piele, care-ţi atârnau sub ochi ca nişte storuri!“ Şi vor înghiţi mai multe inso­lenţe decât în vremea când aveaţi şalele strâmbe şi genunchii reci! Nichifor Crainic altor orizonturi politice decât ale României, este iarăşi excesiv. Minorităţile sunt libere să facă ce vor în cadrele legii, dar a le licita entuziasmul pentru cultu­ra lor din iniţiativă oficială, iată ceva care e mai mult decât o po­litică reală faţă de minorităţi. Mai ales când aceeaşi iniţiativă oficială nu prea se vede în dome­niul culturii româneşti. Mulţumind d-lui Lan. Fialippa pentru grabnica sa intervenţie în această discuţie, am ţinut să adu­cem încă odată câteva precizări, nu cu gând ostil față de domnia­­sta sau de oricare alt basarabean, ci cu cinstita convingere că adu­cem un real folos orientării vii­toare a spiritului românesc în Ba­sarabia. : Terminam articolul nostru. Re- altor orizonturi politice decât ale Terminam articolul nostru. Re­prezentanţa provincială, în care schiţam neajunsurile ce decurg uneori din exclusivitatea provin­cială a acestei reprezentanţe, cu următoarele cuvinte: „Lucrurile acestea, chiar numai schiţate, sunt scrise pentru a da de medi­tat. Şi am fi fericiţi dacă cineva ne-ar contrazice, li oferim loc de discuţie în acest ziar“. Cum arti­colul nostru se referea în special la Basarabia, cel dintâiu care s’a grăbit să ne dea un răspuns a fost d. Pan. Halippa în calitate de mi­nistru al Basarabiei. Răspunsul său în formă de declaraţii făcute­­presei se cunoaşte din ziarul nos­tru. Faptul în sine ne bucură. In­tervenţia grabnică a d-lui minis­tru Halippa dovedeşte că tema spusă de noi nu e o invenţie, ci o serioasă realitate, vrednică de atenţia şi grija noastră­ a tuturor. La întâia vedere, răspunsul d-lui Pan. Halippa are aerul că vrea să infirme afirmaţiile noas­tre. In fond el le confirmă întru totul. Ce susţine d-sa ? Că basa­­rabenii cari fac azi politică, — generaţia Sfatului Ţării, cum "le-am zis noi, — sunt români ade­văraţi, născuţi iar nu făcuţi şi că ,luptând împotriva ţarismului, au luptat pentru afirmarea naţiona­lităţii româneşti. Cităm textual ce am zis noi : „Basarabenii de azi nu sunt nici rusofili nici filo­­semiţi în sensul în care înţelegem noi la Bucureşti aceste noţiuni. Ei sunt cu atât mai puţin ţarişti şi tot atât de puţin „agenţi ai Mos­covei“. Aceasta le face onoare“. Unde vede, deci, d. Halippa „oca­­ra“ şi „ofensa“ pe care noi am fi adus-o basarabenilor ? Resping categoric ,această infamie ce mi se atribuie, cu atât mai mult cu cât ea vine de la un domn minis­tru ! Dacă noi ne-am îngăduit să de­finim un anume aspect al menta­lităţii basarabenilor şi să expli­căm această mentalitate prin me­diul şi regimul istoric în care ea s’a format, — poate constitui aceasta o ocară şi o ofensă ? Ar­ticolul nostru era scris în terme­nii cei mai urbani cu putinţă. Şi explicând această mentalitate, o scuzam, fireşte, dar o găseam in­suficientă pentru afirmarea de care românismul are azi nevoie în Basarabia. Generaţia Sfatului Ţarii, ziceam, care are la activul ei gloriosul act al unirii, s’a for­mat totuş în mediul Rusiei sub­terane, adică socialiste, şi se re­simte de această educaţie prin­­tr’un vag umanitarism simpati­zând excesiv, cu naţionalităţile pe care le consideră umilite şi ofen­sate, chiar când nu mai sunt. Vorbesc nu din închipuire, ci din­­tr-o experienţă personală din vre­mea când, ocupând o funcţie ofi­cială, am putut judeca această mentalitate din intervenţiile pe care parlamentarii basarabeni le făceau la ministerul cultelor şi artelor aproape numai în favoa­rea minorităţilor şi­ cu neglijarea intereselor româneşti. E un ade­văr pe care nimeni nu l-ar putea desminţi şi care se confirmă şi sub ministeriatul d-lui Pan, Ha­lippa. D-sa întăreşte explicaţia dată de noi acestei mentalităţi, prin următorul pasagiu din de­claraţiile sale: „Aceşti oameni (generaţia S. T.) ştiu că slăbiciu­nea statului rus a stat tocmai în faptul că acestor probleme naţio­nale nu li se da o soluţie, din care cauză minorităţile naţionale erau toemulţumite şi făceau corp co­mun cu organizaţiile revoluţio­nare clandestine". Fără s-o ofen­săm întru nimic, minoritatea na­ţională basarabeană făcea şi ea parte din această categorie. D. Halippa pierde însă din ve­dere un amănunt foarte impor­tant: regimul ţarist aplicat mi­norităţilor nu e tot una cu regi­mul românesc actual, când mino­rităţile noastre, bucurându-se de toate garanţiile drepturilor, prin lege, pot să lupte singure şi făţiş pentru realizarea acestor drep­turi. A ne face noi atleţii acestor minorităţi înseamnă a considera nedeslegată o problemă legal so­luţionată. Aei stă greşala d-lui Halippa care, în virtutea inerţiei, continuă şi ca ministru, in acea­stă chestiune, o atitudine de din­colo de regimul românesc liber. Apologia culturii ruseşti sunt li­beri s’o facă ruşii basarabeni, dar când o face un ministru român într’un moment când cultura ro­mânească în Basarabia are încă atâta nevoie de afirmare, ei sare dincolo de cal. Teatru sunt liberi să aibă şi ruşii , dar a scuti de taxe o trupă rusească de import, ori cât de bună ar fi ea, şi a o pune astfel în rând cu Teatrul aţional românesc, când legea ta­xelor pe spectacole nu îngăduie lucrul acesta, e excesiv din partea unui ministeriat român care are un teatru românesc în Chişinău, unde se joacă curat, dar cu sala încă goală. A da drumul tuturor filmelor ruseşti care se rulează azi în cinematografele Basarabiei, trezind şi întreţinând sugestiile N. Pârvu D. INCULEŢ : Ţine bine umbrela, părinte Lupaş, că altfel intrăm la apă ! Elegia politica a moldovei Nemulţumirile moldovenilor sunt o realitate şi oricât s’ar incerca o tăgadă oficială nu se poate refuza o recunoaştere onestă a plângeri­lor parlamentarilor moldoveni. De altfel parlamentarii naţional-ţără­­nişti n’au inventat nimic şi aceeaşi mişcare s’a manifestat şi în rându­rile disciplinate, până la anularea oricări personalităţi­ în rândurile partidului liberal. Jălania Moldovei este o veche elegie a politicei româ­neşti, dar justificata plângere a u­­nei provincii de nobilă abnegaţie, a rămas fără ecou, şi nimic nu s’a făcut pentru a îndrepta măcar o parte din multiptele suferinţi ale moldovenilor. Iaşii continuă să se părăginească, spre a lua un şi mai puter­nic accent istoric îşi înmulţeşte ruinele. Mai zilele trecute ziarele au publicat ştirea că plafonul Teatrului Naţio­nal din Iaşi a căzut, noroc că nu s’au înregistrat victime de persoa­ne. Dela Bucureşti nu a pornit nici un sprijin, iar moldovenii îndătinaţi în resemnare s’au supus împrejură­rilor şi au continuat să joace trişti in sala Teatrului Naţional intrat pe drumul devenirilor de monument istoric, adică pornit să devie o ruină. „....oștenii d-lui Sever Dan —­ o­­crotitorul nobilelor doamne filan­troape cu banii contribuabililor — ajuta cu două milioane eforia spi­talelor Spîridonia, dar când s a pus problema economiilor, acest ajutor ce se dădea eforiei spitalelor din Moldova, a fost şters. Bieţii parla­mentari moldoveni cu vorba lor trăgănată şi moale, îşi cântă mereu aceeaş elegie ca să nu­ obţină me­­reu nici un rezultat. Parca ar îi sortiţi să nu cunoască decât aceste forme de mâhnitoare oropsire. Intr’adevăr o simplă aruncătură de ochi pe hartă, şi fără trudă poţi ajunge la concluzii similare cu cele ala parlamentarilor moldoveni ce încearcă a reacţiona împotriva cen­­trafizmului devastator, ce dă con­­gestie gospodăriei statului român, din afară de legătura de la Palanca- I­­ihimeş nici un drum de cale ferată nuu uneşte direct Moldova de Ar- I­deal. Este adevărat că o politică bes­­metică a nefastului miop Vintilă Brătianu, a întârziat în general multiplicarea legăturilor de cale ferată între­­­xwichil regat şi noile provincii. E destul să amintim că nu s’au rectificat liniile spre Sibiu prin legătura directă Piteşti Curtea de Argeş-Râmnicul-Vâlcea, micşo­­rându-se cu 4-5 ore distanţa Bucu­­reşti-Sibiu, nu s-a construit linia di­rectă Bucureşti-Craiova apropiind t­imişoara cu patru ore de Bucu­reşti. Nu mai pomenim greutatea cu care se continuă tunelul de la Telcu­ din lipsă de bani, întârziindu-se le­gătura directă a Ardealului cu Brăi­la şi Constanţa. A fost o politică generatâ de o dezolantă tâmpenie, căci s’a erijat mai tot senuna în nu­mele principiilor naţionaliste, ca să realizeze anapoda o politică anti­naţională Fireşte în această generală uita­re, Modova a avut, ca de obiceiu, privilejul maximului de uitare. Este adevărat că pe primul plan al preo­­cu­svurilor apărării naţionale, stă o încordată atenţie la Nistru. Liber este prea fericitul figurant cu mus­tăţi albe şi joviale d. Mironescu să-şi imagineze o pace eternă ur­mând ca un corolar al pactului Lit­­vinov, prilej de sângeroasă crava­­sare din parte­a presei sovietice, dar nouă celorlalţi contribuabili cu viaţa noastră la integritatea hotarelor ţării, nu ne sunt îngăduite optimis­­mele înveselitoare ale ma­istrului nostru de externe. Pacturile nu în­lătură primejdiile, ci doar clorofor­­mizează atenţia apărării naţionale. Statul Major al armatei nu odată a cerut legături directe ce cale fe­rată între Ardeal şi Basarabia, le­gături imperios cerute de apărarea frontierei răsăritene. Patriotul domn Vintilă Brătianu, s’o fi zgâit în a­ceste rapoarte ale Statului-Major al armatei, se va fi scărpinat în barbă şi cu siguranţa-i neaiterată va fi spus ,este încă vreme suficientă să le facem şi astea“ (aproximativ stilul bravului fost vistiernic). In zece ani Statul-Major al armatei a tot repetat rapoartele rămase fără ecou. Şi bieţii parlamentari moldo­veni îşi imaginează că ar putea im­pune o modificare a politicei de res­pectare a realităţilor dacă s-au con­stituit cu proces-verbal în „Sfat parlamentar” pentru „apărarea in­tereselor vitale ale Moldovei”. Este adevărat că înmulţirea legă­turilor de cale ferată dintre Tran­silvania şi Moldova pentru creiarea liniilor directe cu Basrabia, ar în­semna o mare înviorare economică pentru Moldova, o intensificare de activitate, ceea ce înseamnă că li­niile nevoilor apărării naţionale nu contrazic liniile nevoilor econo­mice. Mă întreb insă : dacă autoritatea nediscutată a marelui stat major al armatei n’a putut impune construi­­rea legăturilor indispensabile apă­rării graniţei de la Nistru, cum vor putea impune necăjiţii parlamentari moldoveni ? Nu înseamnă insă inutilitatea ori­căror solidarizări regionale, creind organe auxiliare imediate ale gu­vernului în toate chestiunile care privesc fiecare provincie, dar suc­cesul blocului moldovenesc ni se pare problematic. Nimeni nu va con­testa inteligenţa nuanţată de o rară fineţe a unui Măcărăscu, talentele sprijinite pe o solidă cultură a unui Ralea sau Andrei, dar aceste însu­şiri de decorativă Intelectualitate nu pot să modifice tradiţionala atitu­dine a Moldovei sortită să-şi rezu­me protestul la aceeaş elegie poli­tică, făr alt rezultat decât al unei prea puţin consolatoare compăti­miri generale. Pamfil Şeicaru Prea multă artă de TACHE SOROCEANU Ceea ce prevedeam în primele articole de după vacanţă s-a ade­verit : expoziţiile de pictură au a­­juns la un memento tot aşa de lung ca al cinematografelor. Era şi uşor de prevăzut. De ani de zile, pe vremea carnavalului asis­tăm şi la mascarada plastică. Cu­noaştem de mult personagiile jo­cului de-a arta. Dar par’că în anul acesta de greu impas financiar speram în­­tr-o cuminţenie. Aşa ce vrea să ştie artistul român de criza de pe piaţă, de lipsa de numerar, de restrângerea creditului­­ şi dacă i-ai vizitat expoziţia în preziua închiderii îţi va arăta cu gesturi declamatorii cadrele multe răma­se fără bileţele albe ,şi într’o ati­tudine superbă de superioritate şi martiraj îţi va zâmbi: cine vrei să te­­ înţeleagă ? Ei, da , artistul român are dreptate, pentru că artistul român dacă nu e înzestrat numaidecât cu geniu, apoi fiecare are talent. Şi nici o răsplată a talentului nu costă prea scump. Fecunditatea în artă e o condi­ţie de progres, de stăpânire cu vremea a meşteşugului. Şi artistul român cată să se dovedească pu­blicului, productiv nu numaidecât în ajungeri de calitate, ci în tot ce poate da el la iveală. Ce i-ar folosi talentul dacă l-ar şti numai el în singurătatea atelierului, dacă s’ar căzni să-i încerce feţele, să-l şlefuiască ca să ajungă, după chin şi muncă, abia la câteva sclipiri . Mă rog, de ce e talent şi de ce e fecund ? — ca să-l ţii în casă ? — chiar familia s’ar indigna : un aşa talent! — trebue,numaidecât scos pe piaţă fie el şi de-o şchioapă. Că într’o bună zi au să se în­curce tare rău lucrurile pentru cei cu „focul sacru“ ; că dacă se mai găsesc pereţi disponibili în casele avuţilor pentru cadrele cu acadele a unui Marin Georgescu, Grand, Mützner ori loanid, mâi­ne talentele mari nu se vor mai putea susţine; că n’avem un pu­blic format pentru preţuirea artei aceleia proaspete şi svâcnitoare de tinereţe cu care un popor adaugă împlinire de civilizaţie patrimo­niului universal; că statul n’are guvernanţi cu grija sfântă a ar­tei — iată atâtea constatări je­nante. De unde vreo orientare în bâl­ciul nostru artistic ? — voia în­tâmplării, ca în toate. N’a produs, nestânjenită, d-na Atanasiu atâtea, „superbe flori“ încât nu ştiu dacă ar încăpea toate în muzeele Bucureştiului şi n­’ar fi nimerit să i se rezerve de pe acum în viitoarea pinacotecă o seră pentru deliciul horticomani­­lor. Se mulţumeşte oare d. Ver­mont cu gloria de până ori ca să nu mai dea penibile spectacole de pictură de pensionar ? Nu-şi dă aere semitul Visconte de maestru, neîntrecut în nocturne-pătlăgele vinete, după ce a suspinat la por­ţile salonului oficial în fiecare an ? N’are d. Grand îndrăzneala să ceară pe o acuarelă — bazar o­riental — 60 de mii de lei ? Nu e trimis Ştiubeiul marinar să ur­meze cu bursă dela ministerul de război, studiul picturii navale în străinătate ? Nu se înghesue la ministerul artelor, ca cei de la Pâi­nea Zilnică, „Cercul rataţilor ar­tistici“ de sub preşedinţia lui Jean Deb­reşti, umblând cu „binevoiţi d-le ministru a-mi aprecia pecu­niar calităţile artei“.? Sunt apucături şi stări de lu­cruri cari au zăpăcit şi încurcat orice criteriu de judecată, încât câştigul artei adevărate se pierde ca un glas în pustiu. Desigur că e plăcut să laşi alte îndeletniciri mai puţin nobile, sau când n’ai nici una, să-ţi confec­ţionezi o profesiune comodă şi de profit. Familia te va adula şi îşi va ţine răsuflarea la orice gest de al tău — eşti în fine ivitul exem­plar care să-i scoată numele din beznă măcar de o celebritate până la poarta jităriei. E mândru de tot să-ţi vezi chipul prin gazete, lăudat de reporteri de fapte di­verse (tot e ceva) şi să te simţi privit de public după ce ţi-ai stu­diat acasă, on oglindă, o poză te­ribilă cu o pipă englezească în colţul gurii. Şi pe deasupra e chiar convenabil de tot să-ţi iasă de pe urma nouei profesiuni de o pălărie, de o pereche de pantaloni, de ţigări, de schwarţuri şi neaş­teptat chiar de o casă. Dar oare privind la câtă gigan­tică operă au adunat secolele în spatele nostru, nu se ruşinează nimeni de preţiozitatea cu care înfăţişează publicului ultimul scre­mut artistic din atelier ? Oare comparând uluitoarele minuni ale zeilor din Olimpul Luvrului, din cel al Capelei Sixtine, din cel al Pradu­lui din Madrid, cu cârpe­lile şi mărunţişurile de acum ale fiecăruia, nu-i vine nimănui s’o rupă de fugă şi să arunce dra­cului pensoane, palete şi cheva­­lere ? Bunăoară d-lui Burada, ori d-lui Bulgăraş, „portretişti“ a­­mândoi, amintindu-şi-l pe portre­tistul Rembrand nu le vine aşa puţin cu jenă, să le crape obrazul de ruşine ? Nu li se întâmplă nici­odată să se îndoiască de talentul lor, să se frământe şi să se întrebe cam ce o fi aceea pictură, regre­tând cariera greşiţi...^ Ferice de ei şi de clientela lor ! Mă rog, când orice Anestin um­ple de artă sălile de la Ateneu şi când d-na Denise se îndeasă în fiecare an cu straturi şi cu coşuri multicolore, atunci un Theodores­­cu-Sion, un Pallady, un Petraşcu, un Jalea, un Iser, un Han, ce sunt ei, care li-e soarta — trebue să mai deschidă şi ei expoziţii? Gând vine secătura pictăreaţă şi te ia de mână ca să-ţi arate isprava câtorva benghiuri de penson, a­­tunci unui Theodorescu-Sion, u­­nui neîntrecut meşter ca el, cu cât ar trebui să i se preţuiască una din acele obişnuite compoziţii de a lui, unice în pictura româneas­că, broderii ţesute cu culoare? Şi dacă, în interval de câteva luni numai, un neisprăvit are pre­tenţia să ofere spre admiraţie şi vânzare 150 de opere, apoi unui Pallady ori Petraşcu ar trebui, în proporţie, să li se smulgă cartoa­nele încă ude de pe chevaler . Să nu mai poată ţine piept navalei a­­matorilor. S’au întrebat vreodată cei ce pe­­('Continuare în pag. 6-a» Director: PAMFIL SE­CARU REDACȚIA: BUL. ELISABETA No. 8 TELEFON 312/29, 364/39 ADMINISTRAȚIA: STR. SĂRINDAR No. 22 TELEFON 375/28 *­­ _ -ABONAMENTE: Lei 700 pe an. Lei 350 pe 6 luni. Lei 200 pe 3 luni. Pentru Bănci, Instituțiuni și Admi­­nistratii Publice 1000 Iei anual. Pentru străinătate: Lei 1700 un an ; Lei 850 pe 6 luni; Lei 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 și 15 ale fiecărei lun) Flori­ an cele din urmă te revoltă ne­statornicia naturii­ Frigul ţine prea mult. Iarna iese din basm, iese din legendă şi se instalează în zilele noastre, certe şi numă­rate. Ne obişnuisem puţin, cu gândul că nu e decât un fenomen decorativ, speculat în ilustraţii, în poveşti şi în vitrinele cu vată şi naftalină. O săptămână pe an de ger şi ninsoare devenise un divertisment şi un pici­­­er de con­statări poetice. Peisajul urban se transforma prin puterea unui descântec liniştit care se aşter­­nea cu petale albe, din tărie. Far­mecul suprima, în primul rând, sgomotele- Cetatea din blocuri imaculate, amuţia feeric. Glasu­rile, svonurile, roţile, paşii, tro­potele, tăceau­ morfinate. Fiece viaţă, mers sau sbor, se izola în misterul ei propriu. In schimb căpătau o realitate fantastică, lucrurile neînsufleţite sau nu­mai nemişcate. Turma dură a copacilor se accentua, cu taină întunecată, în liniştea polară. Ruguri negre, purtând suferinţe crispate, în diamantul pur al spaţiului­ Apoi, depărtarea, cu­vânt care într'altfel nu se simte decât cu închipuirea, devenia­ şi ea un adevăr simţit cu ochii şi auzul. Depărtarea de la stelele de sub paşi până la stelele de pe ar­cul de triumf al unei nopţi de iarnă, se poate aprecia cu o sin­gură luciditate. Mai ales când in­tervin notele de argint pe cari o mână nevăzută le scutură,­ cu diapazonul, de pe aştrii. Distanţa se precizează la câteva sute de arii de vis. Fiindcă în iarnă to­tul e continuu şi lesne. Simbo­lul ei este sania care nu merge, ci alunecă. Mersul e strădanie discontinuă, alunecarea e privi­legiu şi miracol. Viforul e un fantastic arhitect. Dar opera lui trebuie contempla­tă din adăpostul conacului de la Mirceşti. Şi toate acestea sunt bune şi reconfortante cu sin­gura condiţie să fie trecătoare. AUfe!, iarna devine o re­cumplită şi o umilire aspră. Syri- I huleşte inima şi îngheaţă sărută­rile Alterează aerul şi apa, veşte­jeşte lumina­ redusă la o valoare numai vizuală. Ucide miresmele, ucide până şi par­fumul de vio­lete, singurul care-i mai rezista. Iarna cizelează numai flori fără mireasmă, de la crinii de pe fere­stre până la ghioceii apoşi şi la edelweissurile de piele brumată. Şi omul suferă laolaltă cu lu­pul şi ursul. Vitalitatea lui e re­dusă la o combustiune precară. Orgoliul lui e înlocuit cu un sen­timent larg de solidaritate ani­mală Dar muştele, de pildă, elu­dează iarna, cu o dibăcie organi­că, iar berzele o lasă în urmă, cu o bătaie din aripi. Rămânem în rând cu animalele stângace­­grele, şi terestre. Visăm la o re­publică planetară, socialistă, ca­re, la venirea frigului şi-ar tran­sporta toţi cetăţenii, toată ome­nirea, în furgoane urgentate de tehnica suverană, spre ecuator, pe plajele Nigerului şi­ ale Con-,­aoului. Marea migraţiune a pan­ aristocraţiei mondiale ! I. Vistea­ nei c­ai­fini cetire înainte de răsboiu, Bucovina era numită în suspinele noastre patriotice „ţara fagilor". A deve­­nit ţara lui Anhauli şi a purceilor liberali înădiţi la ghinda răposa­tului, Alecu Constantinescu. Chiar dacă guvernele se schimbă, treneii purceilor rămâne. De aceea când îi loveşti peste tot, guiţă in ga­zeta numită de altfel „Guiţatul Bucovinei". Guiţă pentru ei şi guiţă pentru Anhauli, faimosul cavaler de industrie forestieră. Despre acest Anhauli ne-am mai ocupat şi altădată. E un fel de răunaş al codrilor bucovineni Numai că in loc să hălăduiască pocnind din frunză ca eroul ba­ladei populare, face o treabă mai practică. Taie codru şi transforme poezia în proză, adică frumoasele păduri de brad şi de fagi ale Bu­covinei, in lei stabilizaţi. Pe unde a trecut Anhauh rămâ­ne munte pleş şi devastat, de aceea mai este cunoscut în Bucovina cu porecla de Bostrîcus, prin analo­gie cu insecta parazită care Ucide pădurile noastre mai abitir decât ilustrul Uprun, cioclul suprem al Casei­­Pădurilor. Cavalerul An­hault este­ un pensionar al fondu­lui religionar din Bucovina. Nu știu cât este de ortodox. Dar nici­odată biserica ortodoxii na fost mai darnică, fără măsură şi fără condiţii, cu un muritor de rând. Toate societăţile, fie sub forma de fictive cooperative, fie anonime, lucrând cu capitalul cavalerului forestier Anhaul şi pentru îndes­tularea pungii sale, se hrănesc din codrii fondului religionar. E o po­veste veche şi ştiută, despre care se a scris şi care a deslănţuit în­destule scandaluri. Anhauli a tă­cut şi a încasat. La ceasuri de cumpănă a apelat la apărarea go­dacilor liberali bucovineni, căci toată banda neoliberala de la fi­caţii in sus, a trăit în simbioză cu Anhauli. Anhauh le-a dat ghinda cea de toate zilele şi godacii au guiţat de alarmă, carul s' a arătat primejdia. Am fi­ curioşi să aflam cum vor guiţa şi acum. Căci o nouă potlo­gărie a fost dată pe faţă, intra de car, societatea de exploatare fo­restiera „Bucovina", una din ven­tuzele lui Anhaul, a declarat min­cinos un venit fiscului numai de 14 milioane. Administraţia finan­ciară — lucrurile se petreceau a­­nul trecut­­— a făcut apel, cerând ma­jorarea la 24 milioane. In ziua căruii trebuia să se judece apelul la Curtea de apel din Cernăuţi de la Ministerul de finanţe soseşte telegramă semnată de secretarul general de la finanţe, prin care cere ca statul să-şi retragă apelul, oferindu-se de bunăvoie frustrării. De ce şi-a retras Ministerul de finanţe apelul, când în orice caz nu avea nimic de pierdut ? Mister şi guiţat de godaci. Partea ciudată ies­e că toate a­­ceste banditisme sunt date în vi­leag de ,,Universul" cu data de eri. De ce nu le dăduşi, nene, anul trecut, când d. Stelian Popescu­ era ministru al justiţiei şi când se con­suma ticăloşia ? Cesar Petressu

Next