Curentul, februarie 1929 (Anul 2, nr. 399-403)
1929-02-24 / nr. 399
ANUL II No. I PAGINI LEI Duminecă 24 Februarie 1929 Răspuns d-lui Pan Halippa Chirurgie etsuette« De sfâşietoarea este povestea procesului judecat zilele trecute la Paris,în, care judecătorii aveau să se înduioşeze asupra destinului unei superbe şi tinere doamne, devenită infirmă pentru a fi încercat să-şi modifice forma picioarelor printr'o intervenţiune chirurgicală! Deontologia, — ştiinţa datoriilor şi a disciplinelor speciale fiecărei bresle, — este în ramura ei medicală mai embrionară decât pentru celelalte profesiuni, — unde de altfel nu este mai imperativă. De aceea medicina decorativă a diletanţilor se specializează bucuros în cele mai extravagante operaţiuni de „frumuseţe restaurând figuri avariate de vârstă şi conturând din nou trupuri bătătorite de corvezile profesionale. Să-ţi întinzi din nou şalele pe nicovală, — să te laşi iarăşi retuşat şi nichelat, — ca la o potcovărie! Ideea mi se pare şi năstruşnică şi inutilă. Aşa pentrucă aşi fi apologistul „naturii", — nici pentrucă aşi profesa cine ştie ce respect pentru firea lucrurilor: cele mai iscusite blestemăţii nu şi-au găsit niciodată o mai temeinică justificare decât, cea întemeiată pe „natura“ amatonului de întoarse poftiri şi de pofte urâcioase... Natura se ocupă prea puţin de individ, singurele ei atenţii fiind consacrate speţei. Dar ceea ce ni se pare absurd, şi inutil, este ideea de a face apel la virtuozitatea chirurgilor, pentru a retuşa o figură sau un picior prost croit dela origină. Ce evreu nu ştie, de pildă, că este cu mult mai greu să trăiască printre creştini după ce s’a botezat, decât dacă-şi respectă liniştit legea străveche ? Renegat şi trecut prin scăldătoare, un fiu al tribului nu încetează de a fi „evreu" decât pentru a deveni „jidan botezat“ , toată lumea, evrei şi creştini, îl priveşte cu mai multă neîncredere şi uimire decât înainte de botez. Acelaş lucru, fiii siguri, se petrece şi cu doamnele sau domnii trecuţi prin alambicurile atelierelor de chirurgie cosmetică, reveniţi, printre rude şi prieteni, cei mai mulţi nu vor auzi decât întâmpinări de felul acesta: „Vai! Dar nu mai ai nasul acela strâmb de întotdeauna!... Ce curios ! Şi nu mai ai nici punguliţele de piele, care-ţi atârnau sub ochi ca nişte storuri!“ Şi vor înghiţi mai multe insolenţe decât în vremea când aveaţi şalele strâmbe şi genunchii reci! Nichifor Crainic altor orizonturi politice decât ale României, este iarăşi excesiv. Minorităţile sunt libere să facă ce vor în cadrele legii, dar a le licita entuziasmul pentru cultura lor din iniţiativă oficială, iată ceva care e mai mult decât o politică reală faţă de minorităţi. Mai ales când aceeaşi iniţiativă oficială nu prea se vede în domeniul culturii româneşti. Mulţumind d-lui Lan. Fialippa pentru grabnica sa intervenţie în această discuţie, am ţinut să aducem încă odată câteva precizări, nu cu gând ostil față de domniasta sau de oricare alt basarabean, ci cu cinstita convingere că aducem un real folos orientării viitoare a spiritului românesc în Basarabia. : Terminam articolul nostru. Re- altor orizonturi politice decât ale Terminam articolul nostru. Reprezentanţa provincială, în care schiţam neajunsurile ce decurg uneori din exclusivitatea provincială a acestei reprezentanţe, cu următoarele cuvinte: „Lucrurile acestea, chiar numai schiţate, sunt scrise pentru a da de meditat. Şi am fi fericiţi dacă cineva ne-ar contrazice, li oferim loc de discuţie în acest ziar“. Cum articolul nostru se referea în special la Basarabia, cel dintâiu care s’a grăbit să ne dea un răspuns a fost d. Pan. Halippa în calitate de ministru al Basarabiei. Răspunsul său în formă de declaraţii făcutepresei se cunoaşte din ziarul nostru. Faptul în sine ne bucură. Intervenţia grabnică a d-lui ministru Halippa dovedeşte că tema spusă de noi nu e o invenţie, ci o serioasă realitate, vrednică de atenţia şi grija noastră a tuturor. La întâia vedere, răspunsul d-lui Pan. Halippa are aerul că vrea să infirme afirmaţiile noastre. In fond el le confirmă întru totul. Ce susţine d-sa ? Că basarabenii cari fac azi politică, — generaţia Sfatului Ţării, cum "le-am zis noi, — sunt români adevăraţi, născuţi iar nu făcuţi şi că ,luptând împotriva ţarismului, au luptat pentru afirmarea naţionalităţii româneşti. Cităm textual ce am zis noi : „Basarabenii de azi nu sunt nici rusofili nici filosemiţi în sensul în care înţelegem noi la Bucureşti aceste noţiuni. Ei sunt cu atât mai puţin ţarişti şi tot atât de puţin „agenţi ai Moscovei“. Aceasta le face onoare“. Unde vede, deci, d. Halippa „ocara“ şi „ofensa“ pe care noi am fi adus-o basarabenilor ? Resping categoric ,această infamie ce mi se atribuie, cu atât mai mult cu cât ea vine de la un domn ministru ! Dacă noi ne-am îngăduit să definim un anume aspect al mentalităţii basarabenilor şi să explicăm această mentalitate prin mediul şi regimul istoric în care ea s’a format, — poate constitui aceasta o ocară şi o ofensă ? Articolul nostru era scris în termenii cei mai urbani cu putinţă. Şi explicând această mentalitate, o scuzam, fireşte, dar o găseam insuficientă pentru afirmarea de care românismul are azi nevoie în Basarabia. Generaţia Sfatului Ţarii, ziceam, care are la activul ei gloriosul act al unirii, s’a format totuş în mediul Rusiei subterane, adică socialiste, şi se resimte de această educaţie printr’un vag umanitarism simpatizând excesiv, cu naţionalităţile pe care le consideră umilite şi ofensate, chiar când nu mai sunt. Vorbesc nu din închipuire, ci dintr-o experienţă personală din vremea când, ocupând o funcţie oficială, am putut judeca această mentalitate din intervenţiile pe care parlamentarii basarabeni le făceau la ministerul cultelor şi artelor aproape numai în favoarea minorităţilor şi cu neglijarea intereselor româneşti. E un adevăr pe care nimeni nu l-ar putea desminţi şi care se confirmă şi sub ministeriatul d-lui Pan, Halippa. D-sa întăreşte explicaţia dată de noi acestei mentalităţi, prin următorul pasagiu din declaraţiile sale: „Aceşti oameni (generaţia S. T.) ştiu că slăbiciunea statului rus a stat tocmai în faptul că acestor probleme naţionale nu li se da o soluţie, din care cauză minorităţile naţionale erau toemulţumite şi făceau corp comun cu organizaţiile revoluţionare clandestine". Fără s-o ofensăm întru nimic, minoritatea naţională basarabeană făcea şi ea parte din această categorie. D. Halippa pierde însă din vedere un amănunt foarte important: regimul ţarist aplicat minorităţilor nu e tot una cu regimul românesc actual, când minorităţile noastre, bucurându-se de toate garanţiile drepturilor, prin lege, pot să lupte singure şi făţiş pentru realizarea acestor drepturi. A ne face noi atleţii acestor minorităţi înseamnă a considera nedeslegată o problemă legal soluţionată. Aei stă greşala d-lui Halippa care, în virtutea inerţiei, continuă şi ca ministru, in această chestiune, o atitudine de dincolo de regimul românesc liber. Apologia culturii ruseşti sunt liberi s’o facă ruşii basarabeni, dar când o face un ministru român într’un moment când cultura românească în Basarabia are încă atâta nevoie de afirmare, ei sare dincolo de cal. Teatru sunt liberi să aibă şi ruşii , dar a scuti de taxe o trupă rusească de import, ori cât de bună ar fi ea, şi a o pune astfel în rând cu Teatrul aţional românesc, când legea taxelor pe spectacole nu îngăduie lucrul acesta, e excesiv din partea unui ministeriat român care are un teatru românesc în Chişinău, unde se joacă curat, dar cu sala încă goală. A da drumul tuturor filmelor ruseşti care se rulează azi în cinematografele Basarabiei, trezind şi întreţinând sugestiile N. Pârvu D. INCULEŢ : Ţine bine umbrela, părinte Lupaş, că altfel intrăm la apă ! Elegia politica a moldovei Nemulţumirile moldovenilor sunt o realitate şi oricât s’ar incerca o tăgadă oficială nu se poate refuza o recunoaştere onestă a plângerilor parlamentarilor moldoveni. De altfel parlamentarii naţional-ţărănişti n’au inventat nimic şi aceeaşi mişcare s’a manifestat şi în rândurile disciplinate, până la anularea oricări personalităţi în rândurile partidului liberal. Jălania Moldovei este o veche elegie a politicei româneşti, dar justificata plângere a unei provincii de nobilă abnegaţie, a rămas fără ecou, şi nimic nu s’a făcut pentru a îndrepta măcar o parte din multiptele suferinţi ale moldovenilor. Iaşii continuă să se părăginească, spre a lua un şi mai puternic accent istoric îşi înmulţeşte ruinele. Mai zilele trecute ziarele au publicat ştirea că plafonul Teatrului Naţional din Iaşi a căzut, noroc că nu s’au înregistrat victime de persoane. Dela Bucureşti nu a pornit nici un sprijin, iar moldovenii îndătinaţi în resemnare s’au supus împrejurărilor şi au continuat să joace trişti in sala Teatrului Naţional intrat pe drumul devenirilor de monument istoric, adică pornit să devie o ruină. „....oștenii d-lui Sever Dan — ocrotitorul nobilelor doamne filantroape cu banii contribuabililor — ajuta cu două milioane eforia spitalelor Spîridonia, dar când s a pus problema economiilor, acest ajutor ce se dădea eforiei spitalelor din Moldova, a fost şters. Bieţii parlamentari moldoveni cu vorba lor trăgănată şi moale, îşi cântă mereu aceeaş elegie ca să nu obţină mereu nici un rezultat. Parca ar îi sortiţi să nu cunoască decât aceste forme de mâhnitoare oropsire. Intr’adevăr o simplă aruncătură de ochi pe hartă, şi fără trudă poţi ajunge la concluzii similare cu cele ala parlamentarilor moldoveni ce încearcă a reacţiona împotriva centrafizmului devastator, ce dă congestie gospodăriei statului român, din afară de legătura de la Palanca- Iihimeş nici un drum de cale ferată nuu uneşte direct Moldova de Ar- Ideal. Este adevărat că o politică besmetică a nefastului miop Vintilă Brătianu, a întârziat în general multiplicarea legăturilor de cale ferată întrexwichil regat şi noile provincii. E destul să amintim că nu s’au rectificat liniile spre Sibiu prin legătura directă Piteşti Curtea de Argeş-Râmnicul-Vâlcea, micşorându-se cu 4-5 ore distanţa Bucureşti-Sibiu, nu s-a construit linia directă Bucureşti-Craiova apropiind timişoara cu patru ore de Bucureşti. Nu mai pomenim greutatea cu care se continuă tunelul de la Telcu din lipsă de bani, întârziindu-se legătura directă a Ardealului cu Brăila şi Constanţa. A fost o politică generatâ de o dezolantă tâmpenie, căci s’a erijat mai tot senuna în numele principiilor naţionaliste, ca să realizeze anapoda o politică antinaţională Fireşte în această generală uitare, Modova a avut, ca de obiceiu, privilejul maximului de uitare. Este adevărat că pe primul plan al preocusvurilor apărării naţionale, stă o încordată atenţie la Nistru. Liber este prea fericitul figurant cu mustăţi albe şi joviale d. Mironescu să-şi imagineze o pace eternă urmând ca un corolar al pactului Litvinov, prilej de sângeroasă cravasare din partea presei sovietice, dar nouă celorlalţi contribuabili cu viaţa noastră la integritatea hotarelor ţării, nu ne sunt îngăduite optimismele înveselitoare ale maistrului nostru de externe. Pacturile nu înlătură primejdiile, ci doar cloroformizează atenţia apărării naţionale. Statul Major al armatei nu odată a cerut legături directe ce cale ferată între Ardeal şi Basarabia, legături imperios cerute de apărarea frontierei răsăritene. Patriotul domn Vintilă Brătianu, s’o fi zgâit în aceste rapoarte ale Statului-Major al armatei, se va fi scărpinat în barbă şi cu siguranţa-i neaiterată va fi spus ,este încă vreme suficientă să le facem şi astea“ (aproximativ stilul bravului fost vistiernic). In zece ani Statul-Major al armatei a tot repetat rapoartele rămase fără ecou. Şi bieţii parlamentari moldoveni îşi imaginează că ar putea impune o modificare a politicei de respectare a realităţilor dacă s-au constituit cu proces-verbal în „Sfat parlamentar” pentru „apărarea intereselor vitale ale Moldovei”. Este adevărat că înmulţirea legăturilor de cale ferată dintre Transilvania şi Moldova pentru creiarea liniilor directe cu Basrabia, ar însemna o mare înviorare economică pentru Moldova, o intensificare de activitate, ceea ce înseamnă că liniile nevoilor apărării naţionale nu contrazic liniile nevoilor economice. Mă întreb insă : dacă autoritatea nediscutată a marelui stat major al armatei n’a putut impune construirea legăturilor indispensabile apărării graniţei de la Nistru, cum vor putea impune necăjiţii parlamentari moldoveni ? Nu înseamnă insă inutilitatea oricăror solidarizări regionale, creind organe auxiliare imediate ale guvernului în toate chestiunile care privesc fiecare provincie, dar succesul blocului moldovenesc ni se pare problematic. Nimeni nu va contesta inteligenţa nuanţată de o rară fineţe a unui Măcărăscu, talentele sprijinite pe o solidă cultură a unui Ralea sau Andrei, dar aceste însuşiri de decorativă Intelectualitate nu pot să modifice tradiţionala atitudine a Moldovei sortită să-şi rezume protestul la aceeaş elegie politică, făr alt rezultat decât al unei prea puţin consolatoare compătimiri generale. Pamfil Şeicaru Prea multă artă de TACHE SOROCEANU Ceea ce prevedeam în primele articole de după vacanţă s-a adeverit : expoziţiile de pictură au ajuns la un memento tot aşa de lung ca al cinematografelor. Era şi uşor de prevăzut. De ani de zile, pe vremea carnavalului asistăm şi la mascarada plastică. Cunoaştem de mult personagiile jocului de-a arta. Dar par’că în anul acesta de greu impas financiar speram într-o cuminţenie. Aşa ce vrea să ştie artistul român de criza de pe piaţă, de lipsa de numerar, de restrângerea creditului şi dacă i-ai vizitat expoziţia în preziua închiderii îţi va arăta cu gesturi declamatorii cadrele multe rămase fără bileţele albe ,şi într’o atitudine superbă de superioritate şi martiraj îţi va zâmbi: cine vrei să te înţeleagă ? Ei, da , artistul român are dreptate, pentru că artistul român dacă nu e înzestrat numaidecât cu geniu, apoi fiecare are talent. Şi nici o răsplată a talentului nu costă prea scump. Fecunditatea în artă e o condiţie de progres, de stăpânire cu vremea a meşteşugului. Şi artistul român cată să se dovedească publicului, productiv nu numaidecât în ajungeri de calitate, ci în tot ce poate da el la iveală. Ce i-ar folosi talentul dacă l-ar şti numai el în singurătatea atelierului, dacă s’ar căzni să-i încerce feţele, să-l şlefuiască ca să ajungă, după chin şi muncă, abia la câteva sclipiri . Mă rog, de ce e talent şi de ce e fecund ? — ca să-l ţii în casă ? — chiar familia s’ar indigna : un aşa talent! — trebue,numaidecât scos pe piaţă fie el şi de-o şchioapă. Că într’o bună zi au să se încurce tare rău lucrurile pentru cei cu „focul sacru“ ; că dacă se mai găsesc pereţi disponibili în casele avuţilor pentru cadrele cu acadele a unui Marin Georgescu, Grand, Mützner ori loanid, mâine talentele mari nu se vor mai putea susţine; că n’avem un public format pentru preţuirea artei aceleia proaspete şi svâcnitoare de tinereţe cu care un popor adaugă împlinire de civilizaţie patrimoniului universal; că statul n’are guvernanţi cu grija sfântă a artei — iată atâtea constatări jenante. De unde vreo orientare în bâlciul nostru artistic ? — voia întâmplării, ca în toate. N’a produs, nestânjenită, d-na Atanasiu atâtea, „superbe flori“ încât nu ştiu dacă ar încăpea toate în muzeele Bucureştiului şi n’ar fi nimerit să i se rezerve de pe acum în viitoarea pinacotecă o seră pentru deliciul horticomanilor. Se mulţumeşte oare d. Vermont cu gloria de până ori ca să nu mai dea penibile spectacole de pictură de pensionar ? Nu-şi dă aere semitul Visconte de maestru, neîntrecut în nocturne-pătlăgele vinete, după ce a suspinat la porţile salonului oficial în fiecare an ? N’are d. Grand îndrăzneala să ceară pe o acuarelă — bazar oriental — 60 de mii de lei ? Nu e trimis Ştiubeiul marinar să urmeze cu bursă dela ministerul de război, studiul picturii navale în străinătate ? Nu se înghesue la ministerul artelor, ca cei de la Pâinea Zilnică, „Cercul rataţilor artistici“ de sub preşedinţia lui Jean Debreşti, umblând cu „binevoiţi d-le ministru a-mi aprecia pecuniar calităţile artei“.? Sunt apucături şi stări de lucruri cari au zăpăcit şi încurcat orice criteriu de judecată, încât câştigul artei adevărate se pierde ca un glas în pustiu. Desigur că e plăcut să laşi alte îndeletniciri mai puţin nobile, sau când n’ai nici una, să-ţi confecţionezi o profesiune comodă şi de profit. Familia te va adula şi îşi va ţine răsuflarea la orice gest de al tău — eşti în fine ivitul exemplar care să-i scoată numele din beznă măcar de o celebritate până la poarta jităriei. E mândru de tot să-ţi vezi chipul prin gazete, lăudat de reporteri de fapte diverse (tot e ceva) şi să te simţi privit de public după ce ţi-ai studiat acasă, on oglindă, o poză teribilă cu o pipă englezească în colţul gurii. Şi pe deasupra e chiar convenabil de tot să-ţi iasă de pe urma nouei profesiuni de o pălărie, de o pereche de pantaloni, de ţigări, de schwarţuri şi neaşteptat chiar de o casă. Dar oare privind la câtă gigantică operă au adunat secolele în spatele nostru, nu se ruşinează nimeni de preţiozitatea cu care înfăţişează publicului ultimul scremut artistic din atelier ? Oare comparând uluitoarele minuni ale zeilor din Olimpul Luvrului, din cel al Capelei Sixtine, din cel al Pradului din Madrid, cu cârpelile şi mărunţişurile de acum ale fiecăruia, nu-i vine nimănui s’o rupă de fugă şi să arunce dracului pensoane, palete şi chevalere ? Bunăoară d-lui Burada, ori d-lui Bulgăraş, „portretişti“ amândoi, amintindu-şi-l pe portretistul Rembrand nu le vine aşa puţin cu jenă, să le crape obrazul de ruşine ? Nu li se întâmplă niciodată să se îndoiască de talentul lor, să se frământe şi să se întrebe cam ce o fi aceea pictură, regretând cariera greşiţi...^ Ferice de ei şi de clientela lor ! Mă rog, când orice Anestin umple de artă sălile de la Ateneu şi când d-na Denise se îndeasă în fiecare an cu straturi şi cu coşuri multicolore, atunci un Theodorescu-Sion, un Pallady, un Petraşcu, un Jalea, un Iser, un Han, ce sunt ei, care li-e soarta — trebue să mai deschidă şi ei expoziţii? Gând vine secătura pictăreaţă şi te ia de mână ca să-ţi arate isprava câtorva benghiuri de penson, atunci unui Theodorescu-Sion, unui neîntrecut meşter ca el, cu cât ar trebui să i se preţuiască una din acele obişnuite compoziţii de a lui, unice în pictura românească, broderii ţesute cu culoare? Şi dacă, în interval de câteva luni numai, un neisprăvit are pretenţia să ofere spre admiraţie şi vânzare 150 de opere, apoi unui Pallady ori Petraşcu ar trebui, în proporţie, să li se smulgă cartoanele încă ude de pe chevaler . Să nu mai poată ţine piept navalei amatorilor. S’au întrebat vreodată cei ce pe('Continuare în pag. 6-a» Director: PAMFIL SECARU REDACȚIA: BUL. ELISABETA No. 8 TELEFON 312/29, 364/39 ADMINISTRAȚIA: STR. SĂRINDAR No. 22 TELEFON 375/28 * _ -ABONAMENTE: Lei 700 pe an. Lei 350 pe 6 luni. Lei 200 pe 3 luni. Pentru Bănci, Instituțiuni și Administratii Publice 1000 Iei anual. Pentru străinătate: Lei 1700 un an ; Lei 850 pe 6 luni; Lei 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 și 15 ale fiecărei lun) Flori an cele din urmă te revoltă nestatornicia naturii Frigul ţine prea mult. Iarna iese din basm, iese din legendă şi se instalează în zilele noastre, certe şi numărate. Ne obişnuisem puţin, cu gândul că nu e decât un fenomen decorativ, speculat în ilustraţii, în poveşti şi în vitrinele cu vată şi naftalină. O săptămână pe an de ger şi ninsoare devenise un divertisment şi un picier de constatări poetice. Peisajul urban se transforma prin puterea unui descântec liniştit care se aşternea cu petale albe, din tărie. Farmecul suprima, în primul rând, sgomotele- Cetatea din blocuri imaculate, amuţia feeric. Glasurile, svonurile, roţile, paşii, tropotele, tăceau morfinate. Fiece viaţă, mers sau sbor, se izola în misterul ei propriu. In schimb căpătau o realitate fantastică, lucrurile neînsufleţite sau numai nemişcate. Turma dură a copacilor se accentua, cu taină întunecată, în liniştea polară. Ruguri negre, purtând suferinţe crispate, în diamantul pur al spaţiului Apoi, depărtarea, cuvânt care într'altfel nu se simte decât cu închipuirea, devenia şi ea un adevăr simţit cu ochii şi auzul. Depărtarea de la stelele de sub paşi până la stelele de pe arcul de triumf al unei nopţi de iarnă, se poate aprecia cu o singură luciditate. Mai ales când intervin notele de argint pe cari o mână nevăzută le scutură, cu diapazonul, de pe aştrii. Distanţa se precizează la câteva sute de arii de vis. Fiindcă în iarnă totul e continuu şi lesne. Simbolul ei este sania care nu merge, ci alunecă. Mersul e strădanie discontinuă, alunecarea e privilegiu şi miracol. Viforul e un fantastic arhitect. Dar opera lui trebuie contemplată din adăpostul conacului de la Mirceşti. Şi toate acestea sunt bune şi reconfortante cu singura condiţie să fie trecătoare. AUfe!, iarna devine o recumplită şi o umilire aspră. Syri- I huleşte inima şi îngheaţă sărutările Alterează aerul şi apa, veştejeşte lumina redusă la o valoare numai vizuală. Ucide miresmele, ucide până şi parfumul de violete, singurul care-i mai rezista. Iarna cizelează numai flori fără mireasmă, de la crinii de pe ferestre până la ghioceii apoşi şi la edelweissurile de piele brumată. Şi omul suferă laolaltă cu lupul şi ursul. Vitalitatea lui e redusă la o combustiune precară. Orgoliul lui e înlocuit cu un sentiment larg de solidaritate animală Dar muştele, de pildă, eludează iarna, cu o dibăcie organică, iar berzele o lasă în urmă, cu o bătaie din aripi. Rămânem în rând cu animalele stângacegrele, şi terestre. Visăm la o republică planetară, socialistă, care, la venirea frigului şi-ar transporta toţi cetăţenii, toată omenirea, în furgoane urgentate de tehnica suverană, spre ecuator, pe plajele Nigerului şi ale Con-,aoului. Marea migraţiune a pan aristocraţiei mondiale ! I. Vistea nei caifini cetire înainte de răsboiu, Bucovina era numită în suspinele noastre patriotice „ţara fagilor". A devenit ţara lui Anhauli şi a purceilor liberali înădiţi la ghinda răposatului, Alecu Constantinescu. Chiar dacă guvernele se schimbă, treneii purceilor rămâne. De aceea când îi loveşti peste tot, guiţă in gazeta numită de altfel „Guiţatul Bucovinei". Guiţă pentru ei şi guiţă pentru Anhauli, faimosul cavaler de industrie forestieră. Despre acest Anhauli ne-am mai ocupat şi altădată. E un fel de răunaş al codrilor bucovineni Numai că in loc să hălăduiască pocnind din frunză ca eroul baladei populare, face o treabă mai practică. Taie codru şi transforme poezia în proză, adică frumoasele păduri de brad şi de fagi ale Bucovinei, in lei stabilizaţi. Pe unde a trecut Anhauh rămâne munte pleş şi devastat, de aceea mai este cunoscut în Bucovina cu porecla de Bostrîcus, prin analogie cu insecta parazită care Ucide pădurile noastre mai abitir decât ilustrul Uprun, cioclul suprem al CaseiPădurilor. Cavalerul Anhault este un pensionar al fondului religionar din Bucovina. Nu știu cât este de ortodox. Dar niciodată biserica ortodoxii na fost mai darnică, fără măsură şi fără condiţii, cu un muritor de rând. Toate societăţile, fie sub forma de fictive cooperative, fie anonime, lucrând cu capitalul cavalerului forestier Anhaul şi pentru îndestularea pungii sale, se hrănesc din codrii fondului religionar. E o poveste veche şi ştiută, despre care se a scris şi care a deslănţuit îndestule scandaluri. Anhauli a tăcut şi a încasat. La ceasuri de cumpănă a apelat la apărarea godacilor liberali bucovineni, căci toată banda neoliberala de la ficaţii in sus, a trăit în simbioză cu Anhauli. Anhauh le-a dat ghinda cea de toate zilele şi godacii au guiţat de alarmă, carul s' a arătat primejdia. Am fi curioşi să aflam cum vor guiţa şi acum. Căci o nouă potlogărie a fost dată pe faţă, intra de car, societatea de exploatare forestiera „Bucovina", una din ventuzele lui Anhaul, a declarat mincinos un venit fiscului numai de 14 milioane. Administraţia financiară — lucrurile se petreceau anul trecut— a făcut apel, cerând majorarea la 24 milioane. In ziua căruii trebuia să se judece apelul la Curtea de apel din Cernăuţi de la Ministerul de finanţe soseşte telegramă semnată de secretarul general de la finanţe, prin care cere ca statul să-şi retragă apelul, oferindu-se de bunăvoie frustrării. De ce şi-a retras Ministerul de finanţe apelul, când în orice caz nu avea nimic de pierdut ? Mister şi guiţat de godaci. Partea ciudată iese că toate aceste banditisme sunt date în vileag de ,,Universul" cu data de eri. De ce nu le dăduşi, nene, anul trecut, când d. Stelian Popescu era ministru al justiţiei şi când se consuma ticăloşia ? Cesar Petressu