Curentul, iunie 1929 (Anul 2, nr. 490-519)
1929-06-24 / nr. 513
Luni 24 Iunie 1929 Curentul literar - artistic Tot, pe marginea Ciulendrei. Hotărât, deocamdată apariţia Ciulendrei în franţuzeşte, a stârnit mai multă curiozitate, interes şi entuziasm la noi acasă, decât în cronica franceză. Şi câţiva confraţi nerăbdători n-au întârziat să-şi manifeste decepţia. De fapt neîndreptăţită, fiindcă perspectiva Bucureştilor nu se potriveşte cu a Parisului. Ceia ce ni s'a părut şi a fost un eveniment de netăgăduită importanţă, aci, pe malurile Dâmboviţei, e un fapt divers editorial, pe ţărmul Senei. Cronicarul şi recenzentul francez, are de cercetat în mediu 40—50 volume pe săptămână, e întotdeauna în întârziere cu o lună cel puţin iar alteori cu un trimestru — prin ce miracol s’ar fi repezit numai decât la ,,Ciuleandra" colegului şi compatriotului Rebreanu, lăsând la o parte, cărţi care din punct de vedere francez şi universal, au cu totul altă însemnătate ? In acelaș timp când se ivea în vitrina librăriei ,,Ciuleandra", a apărut ,,L'Ecole des Femmes" a lui André Gide, ,,A l’Ouest rien de Nouveau" a lui Erich Marie Remarque care în ediţia germană a trecut de 660,000 exemplare, ,,Le 14 Juillet" de Henri Beraud şi „Fascisme an VII" de Maurice Bedel, ambii laureaţi ai premiului Goncourt, ,,L'Ordre" romanul lui Marcel Arland care este un şef de generaţie, „La Joie" a lui Bernanos şi „Lalita" romanul lui Armando Palacio Valdes de a Academia Spaniolă... Firesc era ca recenzentul şi cronicarul parizian să ia notă de aceste evenimente pe cari i le ofereau numele şi carierele literare arhicunoscute, şi numai mai tării si descopere ceea ce deocamdată rămâne numai pentru noi, un eveniment. Nerăbdarea e aşadar nejustificată. Cartea unui străin nu-şi face in publicul francez carieră fulgerătoare, decât în mod excepţional. Când se prezintă cu cartea de vizită a a.lui Octave Mitbeau sau Romain Rolland. Şi incă... Ceea ce a fost neglijat cu ingratitudine in toate elogioasele şi entuziastele articole din presa şi revistele româneşti care au salutat apariţia „Ciulendrei" sub coperta franceză, a fost tocmai vrednicia traducătoarei prin care evenimentul ţi luat fiinţă. Compatrioata noastră, doamna B. Madeleine, a isbutit săauzeze ce cu ce nu se încumetate nici Ministerul de Arte, nici cele de Externe, nici S. S. R. şi nici secţia românească a P. E. N. Clubului. A .K.ş i indiferenţa editorului francez. A ştiut să trezească interes pentru o literatură naţională, care până acum in istoria literaturei universale se prezintă cu o pagină albă. Mai grea decât fapta în sine a traducerii era descoperirea unui editor, Doamna B. Madeleine l-a găsit, şi l-a găsit tocmai printre cei mai meşteri în lansarea cărţilor destiate publicului mare. Precedentul odată creat, oricărui autor şi oricărui traducător ii va fi mai uşor să bată deacum înainte un drum deschis, iluzii asupra unui succes fulgurant, fie de presă, fie de tiraj, e copilăreşte să asvârlim in balanţa judecăţilor obiective. Măsura de acasă nu se potriveşte cu acea de la Paris şi de oriunde. De altfel, toate editurile maci, care-şi au colecţii de traduceri streine : Stock, Kra, Pion, tipăresc un tiraj restrâns, numerotat, pentru o minoritate de cunoscători subţiri ai literaturei, deşi prntre cărţile de acest tiraj restrâns se afla romane ca Poussiere" de Rosamond Lehmann, „Legende" de Clemence Dane, ,,Daphne Adeane” de Bahring, adică tot atâtea capodopere depăşind mult calitatea producţiei noastre literare. Doamnei B. Madeleine nu-i rămâne îndatorat mimai Liu Rebrear., pentru fidela şi încântătoarea traducere. Ci toată literatura românească, scoasă ca cenuşereasa basmului de după uşă, la lumina cea mare. E ceea ce-ar fi fost ingrat şi necuviincios să uităm. Şi cu atât mai ingrat, cu cât până acum, atâţia compatrioţi de mult aflându-se la Paris şi demult in cele mai strânse legături cu cercurile literare şi artistice, nau coborât mei o dată până la literatura românească pentru a o face cunoscută, trezind interesul vreunui editor. Scriitorii de origine română încadraţi în literatura franceză contemporană s’au simţit mai flataţi să traducă o carte a lui Galsworthy sau să meargă la bal cu Marcel Pcourt decât să săvârşească faptă bună românească, deschizând drum unei opere româneşti, evident inferioare celor semnate de Galsworthy sau de Marcel Proust, dar româneşti, Doamnei B. Madeleine ii datorăm de aceia încă mai mult recunoştinţa noastră. Cezar Petrescu OT.iaa^asrzrT^7^.>r'^wy.?r^-jg«ia3g8CTaBii r* m a ir urmrrţ — Dacă aş fi ştiut că eşti aşa ac pretenţioasă, nu te-aş fi luat de nevastă! — Păi dacă aş fi aşa de pretenţioasă cum spui tu, nu te-aş fi luat pe tine de bărbat!... U W\er~*\ O FAPTA îmi povestea St. O. Iosif cum că intro zi l-a întrebat Virgil Cioflec: „Vrei să vii să stai cu mine la Paris !" Şi au stat împreună doi ani. Şi l-a mai trimis mai târziu şi in Germania, unde Iosif a descoperit poezia coperişurilor înalte şi a scris frumoasele sale sonete... De atunci au trecut treizeci de ani. A murit Iosif şi a murit Ion Adam, pe care tot Cioflec l-a ajutat să stea în streinătate, şi s-a prăpădit şi Luchian, în atelierul căruia puţini au adus, în zile grele de boală şi greutăţi, atâta caldă prietenie ca Virgil Cioflec. Dacă ai gustat odată din fericirea cea mai mare pe care ţi-o poate da viaţa, cea de a face binele, atunci nu-i dezamăgire care să te vindece de dorul de a-l face tot din nou. Vorbeam adesea cu Cioflec cât de bine ar fi să avem in Ardealul lipsit de opere de artă cultă, o colecţie de tablouri de ale marilor noştri pictori, ca să învioreze pereţii muzeelor acor petit cu pânze iscălite de nume străine şi mai ales pentru ca să deştepte in sufletele tineretului încântare, mândrie şi încredere. Şi iată că ieri m’am pomenit cu o scrisoare de la el, în care îmi scrie : ,,Simt o mare mulţumire că împrejurările îmi ingăduesc să-mi împlinesc o nestrămutată dorinţă: de a dona colecţia mea de tablouri ale pictorilor Grigorescu şi Luchian". ...nu cunoaşte colecţia aceasta în care peste 20 de pânze de Grigorescu, din cele nai reprezentative, stau alături de tot atâtea tablouri de Luchian, fără îndoială cele mai frumoase din câte poetul culorii le-a pictat, îşi dă seamă despre valoarea donaţiei. Marea înţelepciune a donatorului se cunoaşte în condiţia ce o pune: contravaloarea acestei colecţii Universitatea să o pună la o bancă şi din dobânzile acestui capital neatacabil să se cumpere în fiecare an pânze noui, de-ale artiştilor consacraţi, pentru ca Grigoreştii şi Luchienii dăruiţi acum să formeze temelia unei pinacoteci. In felul acesta se asigură colaborarea Statului la o operă pe care altfel poate n’ar fi făcut-o acuma. ..Voesc ca din venitul fondului „Virgil Co/îec", cât timp trăesc, aceste pânze, să fie cumpărate de mine. După încetarea mea din viaţă, aceeaş întrebuinţare se va da acestui fond.... Se vor cumpăra lucrări importante ale pictorilor şi sculptorilor români, consacraţi de talentul şi propria lor celebritate artistică, nu începători. O comisie alcătuită de Rectorul Universităţii, Directorul Muzeului, un critic reputat, un pictor şi un sculptor, se va pronunţa asupra alegerii", . Să-l ţină Dumnezeu căi mai mult timp in viaţă! Cu priceperea sa artistică, cu acel simţ sigur care a făcut să aleagă din atelierul lui Grigorescu pânzele cele mai caracteristice şi să-l ,,descopere" pe Luchan, el va achiziţiona numai bucăţi de valoare, încât mai târziu, odată, când nu va mai putea alege însuşi, comisia instituită va trebui să păşească pe drumul indicat de el. Ea nu va ceda stăruinţelor şi a intra în pinacoteca din Cluj va fi o cinste mare pentru orice artist român. Universitatea Clujeană are noroc. După Gh. Sion, vine Virgil Cioflec. Amândoi au avut nu numai inima mare şi românească de a dărui colecţiile lor instituţiul ei care avea mai mare nevoie de ete, ci au avut şi gândul bun de a le dărui la timp. Căci nu atât ceea ce laşi după moarte e de preţ, ci minunată faptă e să te poţi despărţi în viaţă de ceea ce ai strâns in cursul atâtor ani cu iubire, trecând prin grijile de a scăpa prilejul urmărit cu necurmat devotament şi prin toate bucuriile achiziţiunii câştigate cu mari sacrificii. „S'a dus primăvara dinaintea ochilor mei, şi nu-mi pare rău ! îmi saltă inima că am putut face o bucurie timpurie tineretului universitar, despărţindu-mă de marele Grigorescu şi de divinul Luchian". Cu aceste cuvinte se termină scrisoarea pe care bunul meu prieten mi-a trimis-o ieri. Le citez, deşi nau fost menite publicităţii, pentru ca în zilele prin care trecem, să dea prilej de bucurie şi înviorare sufletească celor ce, din cauza multelor veşti întristătoare, încep să nu mai creadă în sufletul mare și in vlaga neamului nostru. Sextil Puscariu CURENTUL Spui cu-l cunoști Dar de unde ! A ? Este de sigur, invalid de război ? făcut o excursie cu automobilul pînă la Comarnic!... 1988» " «Si «a n cimitir Pornim din nou înapoi, —e vremea să ne ajungem din urmă camioanele. Cerul s’a mai înseninat.. Sunt ceasurile trei dimineaţa, vântul e rece şi zorile livide dau chipurilor noastre feţe de cenuşă. Înaintăm bâjbâind unul în spatele altuia, peste tranşee şi gropi de obuz, şi ajungem din nou în zona de ceaţă. Kaczinsky este neliniştit, semn rău. — Ce-ai, Kat? întreabă Kropp. — Aşi vrea să fim întorşi acasă. „Acasă“, — vrea să spună la bordee-Ajungem la şanţurile de comunicare, şi apoi intrăm îa câmpie. Păduricea apare în faţa noastră, lată şi cimitirul vânătorilor, cu muşuroaiele şi cu crucile lui regre. In clipa aceasta, auzim din spate an şuerat, care creşte, şi devine nuget asurzitor ca trăsnetul. Ne fim culcat la pământ; la o sută de metri în faţa noastră a ţâşnit o jerbă de foc. In clipa următoare, o parte din pădure sboară alene în văzduh: este al doilea obuz care a smuls trei-patru copaci, aruncaţi in aer şi prefăcuţi în ţăndări. Deacum, obuzele sosesc din ce în ce mai repezi, focul a devenit intens. — Adăpostiţi-vă !, urlă cineva... Adăpostiţi-vă! Câmpia este deschisă, pădurea e prea primejdioasă, — nu există alt adăpost decât cimitirul, eu mormintele lui. Alergăm spre el, pomenindu-ne prin besnă; ca un scuipat, fiecare din noi s’a lipit de un mușuroi de pământ. Era și vremea. Întunericul a înebunit. Este o deslănțuire, o adevărată furie, umbre mai negre decât noaptea năvălesc asupra noastră, cu turbare, înălţând în aer dâmburi uriaşi, şi pierind apoi. Focul exploziilor aşterne buchete de văpăi neasupra cimitirului. Nu este chip de scăpări ricăeri. La lumina unui obuz, privesc acum câmpia, ai zice că ai în faţă o mare furioasă. Este cu neputinţă unui om să o străbată. Pădurea s’a mistuit, prefăcută în ţăndări, rasă. Suntem siliţi să rămânem tot aci, în cimitir. In faţa noastră, pământul se despică. Simt o sguduitură; o schijă mi-a sfâşiat mâneca. Strâng pumnul , nici o durere. Dar totuşi nu sunt sigur că am scăpat rănile nu dor decât după câtăva vreme. îmi plimb mâna pe braţ, este sgâriat dar intact. Dar iată că acum primesc în craniu o lovitură atât de năpraznică, încât îmi pierd aproape conştiinţa. O sfărămfătură de obuz mi-a lovit casca, — dar venea de atât de departe, încât nu mi-a găirit-o. Şterg noroiul care mă împiedică să văd : în faţa mea, s’a deschis o gaură întunecată. Dintr’o săritură, m’am lungit în ea. Sunt aci, turtit ca un peşte pe uscat. Dar îi erătuli- au pornit din nou ; mă lipesc iarăşi la pământ. Simt ceva tare în stânga, mă îndes în mal, sprijinul se surpă. Pământul se sfâşie; apăsarea aerului îmi vâjie în urechi. Mă târăsc peste sprijinul acesta, care nu rezistă. M’am acoperit cu el; puţin lemn şi puţină stofă. — un adăpost, un biet adăppost împotrivn cebuielnic nu contenesc de a cădea în jurul meu. Deschid ochii... Degetele mele tip strânsă o mânecă de haină... Un braț omenesc. Să fie un rănit ? Ți vorbesc tare, — strig cât pot de tare. Nici un răspuns: a un mort Mâna mea scormonește mai ndâr.em dat de sfărămături da lemn... Acum îmi aduc aminte că suntem în cimitir. Focul, însă, este mai tare decât totul. Mi-a anulat simţurile, şi mă înfund mai adânc sub sicriu... Trebue să mă adăpostească, trebue să mă apere, chiar dacă găsdueşte Moartea în el. In faţa mea, pâlnia s’a deschis adâncă. Trebue să săr în ea, dintr’o dată. Dar iată că ceva m’a fovit peste obraz, şi că o mână mi se agaţă de umăr. Să se fi trezit mortul ! Mâna mă scutură, acum. întorc repede capul, și în fulgerarea unei clipite zăresc figura lui Katrzinsky : a deschis o gură imensă, și urlă ceva. Nu aud nimic; mă scutură.— sa apropie, lntr’un moment de liniște, vocea lui îmi ajunge la ureche: „Gazele... gaaaze... vestește mai departe !“ îmi scot repede masca... Tin camarad zace întins, tiu departe de mine: nu mie gândul decât la un singur lucru.; jjtehu’e #•* vestesc și pe el: „Gaaaze... gazele“.... II strig, mă târăsc lângă el, flutur spre el cutia mea cu masca; nu observă nimic. Încă odată, şi încă odată, s’a chircit, /Jar nu înţelege. E un recrut. Privesc cu desnădejde spre Kat, şi-a put masca, scot repede şi pe a mea , casca toi-a sburat jos, şi masca-mi alunecă pe faţă. Am ajuns lângă vecinui meu Cutia cu masca este colea, smulg masca şi i-ovâr în cap. O apuca însfârșit cu mâinile. II las, și deodată, dintr’o svâcnitură, mă asvârl în groapa făcută de obuz. Sgomotul surd al obuzelor cu — Acum că ți-am dat mia de lei împrumut, Dumnezeu să te aibă in paza lui. Adio dragă prietene.! _ Dar de ce te desparți atât de solemn de mine? — Fiindcă știu că n’o să te mai văd niciodatăgaze se amestecă acum cu trozniturile proiectilelor explozive. Clipele acestea de la început, cu masca pe cap, hotărăsc viaţa sau moartea; totul este să ştii dacă este permeabilă. Respir cu băgare de seamă, apăsând cu buzele pe tampon. Valul de gaze a atins acum pământul, şi se strecoară prin crăpături. Umple toate ungherele pâlniei în care suntem noi ascunşi târându-se ca o imensă şi indolentă meduză. împing pe pat cu mâna. Ar fi mai bine să ieşim din groapa noastră şi să ne culcăm ceva mai departe, în loc să stăm în pâlnia aceasta în care se adună gazele. Dar nu suntem în stare să ne urnim: o nouă grindină de obuze începe să curgă. Ceva negru se rostogoleşte troznind, şi cade alături de noi: e un sicriu care a fost aruncat în văzduh. Văd mişcând pe Kat, şi fac şi eu ca el. Coşciugul s’a prăvălit pe braţul întins al celui de-al patrulea ,marad culcat cu noi în groapă. Omul încearcă să-şi scoată masca, cu cealaltă mână. Kropp s-a repezit însă la el, i-a sucit braţul la spate, şi l-a pironit cu forţa Ne străduim, Kat şi cu mine, să-i desprindem acum braţul rănit. Capacul sicriului este plesnit, şi cască... TI scoate cu destulă uşurinţă... Tragem pe mort afară, lăsându-l să cadă ca un sac; ne trudim apei, să împingem fundul coşciugului. Din fericire, rănitul şi-a pierdut cunoştinţa. — şi Kropp ne poate ajuta, în sfârşit, cu un suspin, sicriul cedează, urnit cu cozile lonetilor. O lumină cenuşie ajunge până la noi; vântul mătură cimitirul. Mă proptesc în malul gropii, şi privesc înainte. In amurgul mânjii, îmi apare în faţă un piior de mort. Cisma este neatinsă; am zărit-o într’o clipă, limpede de tot. Dar acum, la câtiva metri în faţa mea, s’a ridicat un om; îmi şterg sticlele dela mască, dar se aburesc îndată, atât respir de aprig Privesc uimit; omul din faţa mea nu mai poartă mască. Mai aştept doar câteva clipe. A rămas în picioare, priveşte în jurul lui ca şi când ar căuta ceva, îşi face apoi câţiva paşi înainte. Atunci, cu sete, îmi smulg şi eu masca, gemând şi prăbuşindu-mi la pământ. Ca o apă binecuvântată -de isvor aerul năvăleşte în mine; am impresia că ochii îmi vor ieşi din cap. Valul acesta proaspăt mă înneacă şi-mi stinge vederea... ERICH MARIA REMARQUE (Din romanul „Im Westen nichts Neues“, — „Nimic nou pe frontul de Vest“) Sonet 1) he* .lupftem mum. a a m. ^ Credinta e iubire.. Iar iubirea urneşte sori, îngemănează sfere — Ea-i viu în struguri, iar iti faguri — miere... Un strop ce-adună ’n el nemărginirea... Iubirea-i taina ce oreşte firea... — Şi prin credinţă ’nvie tot ce piere: pe ramea-i floare, iar în lut putere — Astfel respiră ’n tot Dumnezeirea. Şi ’ntr’o atotputernică fiinţă, ascunsă ’n arbor, vânt nor sau lumină, cred şi acei ce sânt fără credinţă... In toate — ale naturii minunate trebui şi ei să vadă — o zeitate — şi —• aceleiaşi Dumnezeiri se’nchină George Voeväeaea . Din „Trrnnri*. vniiim rlp. i /t a /mroMfl / norilt Omagiu de aducere aminte pentru Mihail Eminescu de TRASAM BONESCU S’au împlinit 40 de ani dela moartea celui ce prin creaţiunea sa, a eclipsat întreaga a doua jumătate a sec. XIX. Dacă geniile apar la distanţe de veacuri şi dacă ele însumează reprezentativ tot ceea ce naţiile au mai înalt ca aspiraţii şi tendinţi, apoi Mihail Eminescu prin excelenţă a întrupat în chip perfect acordul acesta. El a ridicat, aici în răsărit, pe cele mai înalte culmi ale cugetării omeneşti, gândirea şi prestigiul rasei latine. Filiaţia istorică a genialului poet se pierde fără urmă în massa anonimă, dar robustă, a ţăranilor bucovineni Oricât am stărui să descâlcim firul genealogic dintre cotiturile trecutului nu vom isbuti, firul se rupe brusc înainte de-a ajunge la tron sau Ştefăniţă-Vodă, problemă captivantă pentru multe mintă ale scribilor contemporani. Fără sânge nobilitar, dar cu ştiviţele originii sale resfirate adânc în îndepărtatele veacuri fără nume ale istoriei, Eminescu ne apare în lumina perspectivei acestor patru decade, ca o armonioasă închegare a tuturor forţelor creatoare ale acestui neam. Astfel, din truda de veacuri a neamului nostru, din jertfa de sânge şi de aur — pe care Cantemir o ridică până la valoarea unui mesianism istoric — din flora adâncă a credinţelor, vecine cu păgânismul şi din larga bunătate a pământului românesc, a ţâşnit spre înălţimi uriaşa personalitate a lui Mihail Eminescu. Din zăcămintele de posibilităţi ale acestui neam, mereu proaspete şi înnoitoare, a eşit tăria afirmării sale prin gândul creator al poetului Şi, din acest inform efluviu de vitalitate, s’au conturat superb şi viguros elementele ce au dat caracter de veşnicie operei sale. De-acolo avea Eminescu o anumită sensibilitate, o anumită specificitate proprice creaţiunilor înalte, din rezervoriul acesta adânc şi inconştient. Pe aceste daruri moştenite, s’a brodat mai apoi manuchiul de podoabe pe care ii oferea pitorescul ţării sale şi astfel, în pasta sufletului său s’au imprimat adânc impresii culese de pretutindeni. Ipoteştii cu dulcea legănare a dealurilor moldovene, laşul pitoresc şi patriarhal, codrii de aramă ai Hotinului, sau cei de argint din ţara fagilor, au fost tot atâtea elemente de decorare interioară. Apoi călătoriile lui prin Ardealul frământat de dornica chemare a eliberării, în Blajul cultural şi religios, în Banatul românesc, la Giurgiu, sau la Bucureşti, toate au mărit şi încadrat frumos în mintea lui Eminescu imaginea ţării sale, pe care a iubit-o cu pasiune-Împins mereu de-același tainic resort, de-a căuta în atmosfera timpului acel nedefinit specific românesc, a avut prilejul să cunoască îndeajuns comorile sufletului popular. Scânteierea unui proverb, frumoasă îmbinare a unui basm, sau cadrul cu mireasmă arhaică a unei legende — ce-au format o bogăţie nesecată pentru neamul nostru — au procurat lui Eminescu prilejul unor noui motive de creaţie şi unor forme şi expresii nouă, ce-au dat limbii noastre omlădiere şi-o muzicalitate necunoscute până la el. Pe aceste elemente, din domeniul creaţiunilor populare, le-a transformat Mihail Eminescu în bulgării de aur ai literaturii culte. Aşa s’a născut geniala creaţie a „Luceafărului“ cu semnificaţia ei simbolică, astfel s’a conturat povestea lui „Călin“ şi a fetei de împărat „ce şopteşte blând din gură, sburător cu negre plete, vin la noapte de măsură“ şi tot aşa balada „Strigoilor”, cu evidentă origină populară. Iubirea de neam şi de moşie izvorâse la Eminescu şi din adânca cunoaştere a trecutului, căci el cetise înainte de toate istoria naţiei sale.Din file de cronici şi izvoade, din paginele entuziaste ale cărturarilor ardeleni şi din răscolitoa- rele pagini de istorie naţională au lu Kogălniceanu şi Bălcescu, a prins Eminescu fiorul adânc ce a străbătut peste veacuri sufletul românimii de pretutindeni. De câte ori n’a fost întâlnit pe drumuri ardelene, la Giurgiu, sau la Botoşani, oriunde îl mâna nevoia tragică a existentei sale, cu pagini de filosofie germană în buzunar, sau cu istoria românilor sub Mihai Viteazul, pe cari le cetea în ritmul variat al peisagiilor din tara, sa cu aceiaşi pasiune cu care fanaticul Bălcescu îşi purtase pe caile Ardealului povara gândurilor sale! , De câte ori aurora dimineţii nu l-a surprins, pe acelaşi incorigibil ! Eminescu, scrutând pagini de istorie românească! » Adâncirea trecutului în toate formele lu tragice i-a prilejuit genialului poet satira III, în care trecutul apare apoteozat prin energica figură a lui Mircea cel Bătrân, acel meşteag dârz, hotărât să-şi apere „sărăcia şi nevoile şi neamul”. Şi evocarea trecutului ia caracter de epos virgilian, când inspiraţia lui ţâşneşte din strătumatiriie istoriei noastre. Ce luminoasă sărbătoare de descălicare a unui popor statornic, de plugari şi de ciobani: „Din lungi cărări de codri, din munţi cu vârfu ’n nouri „Esist-au Dragoş Vodă îmblânzitor de bouri ; ,,Mulţime curgătoare s’a fost întinsă pe vale Şi buciumele sună şi oile’s pe cale; ,,Nainte merg moşnegii cu pletele bogate, „fiind toiage albe în mâinele uscate. „Astfel eşiau tot rânduri vuind din verzii ramuri „Copii ciobani de turme, moşnegi, păstori de neamuri. „Şi, au întins moşia spre răsărit şiamiaz. „Pân’unde marea sfarmă de ţărm al ei talaz, „Au cucerit cu plugul, cu vârful dragei săbii „Păn’la Cetatea Albă limanul de corăbii”: « Cel ce studiase la Viena şi se afrase în tainele filosofiei kantiane şi budiste, a dăltuit în forma nouă a nervului gândirea sa asupra concepţiei cosmogonice a lumii. Cugetarea filosofică la Mihail Emiescu e o precisă făctură în marmoră a unui maestru deplin încercat. Merejkowski spunea că zeii au trimis pe oameni în univers să vorbească elegant și Eminescu e unul din trimișii zeilor, pentru ca să formuleze în versuri lapidare eleganta gândiri sale-Cine încearcă să analizeze una din poeziile sale — nu cântând-o în ritm de romanţă banalizată,, ci căutând să despice adânc sensiul fondului şi armoniei, se va convin, ge de seninătatea olimpiană a creaţiuniî şi umitoarea ei concizie. Nie un cuvânt de prisos, nci o imagine alături, toate elementele se înşiruesc într’o admirabilă închegare poetică. ... . ...Alături de acestea, proza sa cu tot atâtea însuşiri, ce dovedesc o naltă cugetare şi-o întinsă cultură filosofică. „Trecut şi viitor sunt în sufletul meu ca pădurea într’un sâmbure de ghindă şi infinitul aseme- nea ca reflectarea cerului înstelat , într’un strop de rouă”, spune Eminescu în „Sărmanul Dionis” — în paginile căruia se conturează filoanele unei filosofii mistice, abia indicate în „Geniu pustiu”. In ambele însă, pluteşte aceiaşi atmosferă romantică, acelaşi cer senin al unei lumi ireale, acelaşi subiectivism pronunţat şi susţinut de un stil de vizionar. Pretutindeni, acelaşi sbucium al omului chinuit de ucizenie şi amărât de contemporani. Sufletul lui Eminescu era înzestrat cu adânci rezonanţe în care se reflectau toate nedreptăţile timpului. Această orhestraţie muzicală şi totuşi fără tonuri şi fără melodie, dar cu surde chemări spre dreptate şi lumină a unui popor întreg, s’a proectat în adâncul fiinţei sale. Şi a zi cu zi, clipă cu clipă, pe cărările pe unde şi-a purtat cu trudă greul vieţii, a dozat mereu amărăciunea şi necazul. Astfel, întreaga lui operă e brumată de un suflu de desnădejde şi pătrunsă de ştiviţele unui pesimism amar. Când desnădăjduit şi sceptic, când dârz şi energic, în versuri sau în proza de la „Timpul”, Eminescu a trecut printre contemporani ca un ostracizat. La patru decenii de la moartea lui, vedem în Eminescu un deschi(Continuare in parf. IV-a) __ Ai auzit? Cică la 2’dimicea, joacă fetele din clasele primare charleston pe scenă!... — Ce vrei, frate dragă? Nişte bieţi provinciali... De unde să știe ei că, dela charleston încoace, s’au mai inventat încă vre-o sece dansuri.—. , 7, 09 fr &MM*