Curentul, iulie 1929 (Anul 2, nr. 520-550)
1929-07-01 / nr. 520
ANULUI No. 1 2J0s PAGINI 3 lei ■. 1 Luni I iulie 1929 Director: PAMFIL ŞEICARU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA STRADA SĂRINDAR No. 4 Telefon: Direcţia şi Redacţia 364/39 Secretariatul şi provincia 312/29 Adiţia şi Mica Publicitate 375/28 ABONAMENTE: Lei 700 pe an, Lei 350 pe 6 luni, Lei 200 pe 3 luni Pentru Bănci, Instituţiuni şi Administraţii Publice 1000 lei anual Pentru străinătate: Lei 1700 un an; Lei 850 pe 6 luni Lei 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 si 15 ale fiecărei luni , ; • ■ • - v.v. ;• ■ -,v '• . • ,»*, • •■% -l*iar»«í-álííy -4■ ■■ • •■ *7 7..." ' Kţ*y. . te Popas duminical Tare şi mândru, răspunsul d-lui luliu Maniu la iluziile revizioniste ale Pestei, va rămâne în istoria politicei noastre de după răsboiu un model de tact şi de fermitate. Cuvântarea dela Sinaia, s’a ridicat deasupra găunoasei elocinte de toată ziua, să exprime nu conştiinţa unui om, ci a unui popor şi a unei generaţii. Locul unde au fost rostite cuvintele şi ceasul, au înlăturat toate dificultăţile unor declaraţii cărora li se cerea să fie dârze fără provocare, definitive fără a angaja elasticitatea viitoarelor raporturi diplomatice. Fiu al pământului ardelenesc, d. Iuliu Maniu a grăit ca atare, simţindu-se sprijinit îndărăt de legiunile trecutului aspru. Astfel, chiar oficiosul partidului liberal a fost nevoit să-şi aducă aminte, că omul ce vorbise la Sinaia, la mormântul lui Take Ionescu, era într’adevăr os din osul lui Simeon Bărnuţiu şi spirit din spiritul cărturarului de pe câmpia Libertăţii, prin care acum aproape un veac „se rostea vremea”. Dar câtă umilinţă în constrângerea acestei recunoaşteri ! De zece ani, fruntaşul vieţii politice ardeleneşti, n’a contenit să apară în foile liberale şi in discursurile patriotarde ale oratorilor din proceasul alegerilor, pe rând: vânzător de ţară, autonomist şi separatist, agent a! Budapestei, unealtă a iridentei maghiare. Recitind colecţia „Viitorului”, cu toată deslanţuirea de acuzaţii infame şi de alarme deşănţate, un străin de moravurile noastre politice s’ar fi întrebat cu drept cuvânt de ce un asemenea vânzător de naţie,n’a fost încă târât între baionete înaintea unui consiliu de războiu. D. Iuliu Maniu a tăcut şi a aşteptat Venea doar dintr’un ţinut, unde oamenii ştiu de un mileniu să rabde, să tacă şi să aştepte. Şi astfel oficiosul partidului liberal, intr’o singură zi şi în câteva rânduri de tipar, a fost silit să osândească nevrednicia insultelor fără măsură, recunoscând că zece ani a calomniat şi a învrăjbit cu pună ştiinţă şi cu rea credinţă. Lectorul confruntând aceasta pocăită recunoaştere, cu tot ce a citit în ajun chiar, în coloanele Viitorului despre „trădările” lui Iuliu Maniu, va trage odată pentru totdeauna concluzie asupra armelor de luptă liberale şi asupra celor care într’adevăr, zece ani, zi de zi, au săpat comuniunea dintre fraţi, asmuţind ori cum nici Pesta n’ar fi nădăjduit şi n’ar fi izbutit mai bine. De altfel cuvântarea preşedintelui de consiliu, n’a fost rostită oare la mormântul altui bun şi înfocat român, care toată viaţa s’a bucurat de acelaş tratament al Viitorului? „Marele român” cum i-a preamărit săptămâna aceasta memoria toată presa liberală, oficioasă şi sub-oficioasă, ce-a fost pentru oratorul şi gazetarul liberal toată viaţa, decât un escroc, un trădator, un vânzător, un iresponsabil, o caricatură de mare european, un comis voiajor al idealului naţional, un şnapan politic şi o unealtă a streinilor, din ţară şi de peste frontieră? Recitiţi ziarele vremii. E cea mai instructivă, dar scârbavnică lectură-Cezar Petrescu Ziua Domnului Mâine conclavul Băncei Naţionale România urma a discuta situaţia şi răsunde memoriului adresat de asociaţia băncilor, memoriu, care prin concesiunea lui e mult mai alarmant în consecinţele ce ar avea criza financiară, de care este bântuită economia noastră naţională, decât în considerentele privitoare la cauzele ei. Considerentele pot fi, la urma urmei greşite, dat fiind că în ele întrevedem destul de clar şi interesele celor, prin participarea căror s’a întocmit memoriul. Asupra consecinţelor, însă, nu există îndoială. Şi institutul nostru de emisiune, înainte de a ne face teoria asupra practicei stabilizării celor câteva miliarde ale sale de bilete în circulaţiune, ar trebui să se gândească că asigurarea nu este în stocul de devize şi în restrângerea creditelor — deci şi a emisiunii, care este numai formală, ci în produsul economiei naţionale, unde rezidă bazaei reală. CEREALELE SE VÂND PE NIMIC Căci trebue să admită un lucru doctorii în ştiinţele economice: că dacă nu se pun mijloacele necesare la îndemâna agenţilor de producere, aceştia, strangulaţi de scadenţele scurte şi neprelungibile din cauza statutelor, se vor vedea nevoiţi să greveze producţia cu angajamente cămătăreşti, al căror rezultat nu poate fi invazia de devize pe care o scontează Banca Naţională. Se acontează astăzi cerealele pe preţuri de nimic, de către agenţii caselor străine, îşi închipue cineva că la vinderea definitivă a recolte vor intra devize peste preţul cu care agricultorul a fost nevoit să contracteze astăzi ? ECHILIBRARE ŞI IMPOZITE Şi-apoi nu de restrângerea creditelor depinde reuşita stabilizării. Ci şi de asigurarea echilibrului bugetar. Pentru acest temibru, d. Rist, in raportul său alcătuit acum câtva timp, recomanda o serie de măsuri, cari să fie aplicate imediat şi printre cari şi noui impozite. Nouile impozite vor deveni fapt cât de curând. Prin acceasta înseamnă că s’a asigurat echilibrul bugetar? Graţie nouilor impozite, evaluările ating suma necesară echilibrării. Dar evaluările sunt evaluări şi nu însemnă deloc încasări. Vrea să se convingă cineva de acest adevăr? Să întrebe pe dm Vintilă Brătianu. Nu e de ajuns mărirea impozitelor. Contribuabilul, săracul, se va recunoaşte dator, dar va declara că nare cum plăti. Şi nu numai simplul contribuabil. Cine a asistat alaltăeri la adunarea societăţii „Creditul Minier“ a putut auzi că societatea nu poate să împartă beneficiul, fiindcă nare de unde lua numerar. Cu această criză de numerar, se va putea echilibra bugetul? .PĂRERI ŞI PĂRERI Şi crede că contribuabilul român va deveni cel mai mare alhimist sau după cum spune proverbul popular va scoate apă din piatră seacă. Credinţa aceasta a fost dedusă din uşu- pinţa cu care au fost încasate, în cursul primelor patru luni ale anului taxele de consumaţie şi cele ale timbrului mărite, de unde şi deducţia oi nivelul general al puterei de cumpărare progresează continuu. „Cu cât legislaţia şi administraţia vor facilita cooperarea capitalurilor la punerea în valoare a ţării, cu cât ele vor garanta o deplină siguranţă a executării contractelor publice şi private, cu atât încasările statului vor beneficia, la rândul lor, de creşterea inevitabilă a veniturilor particularilor, baza finanţelor publice", aşa termină raportul d-lui Rist. Memoriul bancherilor, însă, arată că premizele acestei concluzii n’au raţiune da a fi. Consiliul Băncii Naţionale găsi-va, el, această bază ? Amânarea lui, denotă că aşteaptă sugestiuni. Son Biciolla Păstrând înţelesul obicinuit al cuvintelor şi dându-ne seama de sensul lor precis, putem numi fără exagerare cele două proecte ale d-lui ministru al Justiţiei Gr.hinian, — senzaţionale. Textele modificatoare ale legislaţiei noastre civile, comentate alaltăeri de presă, nu sunt menite să îndrepte numai câteva dispoziţiuni inechitabile ale codului dela 1865, punându-le în armonie cu ultimele concluziuni ale jurisprudenţei, ale doctrinei juridice şi ale evoluţiunii sociale. Prin rezultatele lor, nouile proecte vor fi chemate să determine o nebănuită prefacere a vieţii noastre morale şi legale, dacă nu chiar a celei economice şi intelectuale. Fireşte, nu toate din articolele proectelor d-lui Gr- Iunian poartă în ele asemenea virtuţi revoluţionare. Acordarea unui drept de succesiune regulată soţului supravieţuitor, în concurs cu ceilalţi moştenitori ai defunctului, nu este decât o prea târzie completare a nedreptului articol 697 din cod, unanim reclamată de doctrină. Sancţionarea legală a logodnei, — prin recunoașterea dreptului la daune-interese în cazul culpei sau al manoperilor dolosive, — iată o pură consacrare a ultimelor jurisprudente, cari (fără a acorda logodnei vreo bază contractuală) asimilau ruptura ei nejustificată cu quasi-delictele celebrului art. 998. Tot astfel, aplicarea pedepsei cu închisoarea corecţională pentru noul delict de „părăsire a familiei’ rămâne o justă şi mai drastică sancţionare a uneia din cele mai imperioase obligaţiuni sociale. Ceea ce constitue marea inovaţie a proectelor d-lui Gr. Iunian, sunt textile referitoare la capacitatea civilă a femeii măritate, şi cele (într’adevăr senzaţionale) privitoare la recunoaşterea judiciară a paternităţii♦ „Căsătoria nu restrânge capacitatea femeii de a-şi exercita drepturile civile”, în acest sobru text, menit să abroge inechitabilul articol 199 al codului şi să realizeze al treilea aliniat al art. 6 din noua Constituţie, sunt incluse cele mai vaste elemente de prefacere socială. Drepturile civile ale femeii căsătorite se statornicesc, astfel, pe baza deplinei egalităţi cu soţul, şi fie că noul text va servi, fie că nu va servi de preludiu al acordării de drepturi politice, — îngăduite de al. II al art. 6 din Constituţie, — el va opera largi schimbări în organizaţiunea noastră socială şi economică. Incapacitatea femeii măritate nu va mai fi pretextul atâtor inerţii în exploatarea şi în circulaţiunea bunurilor, nici temeiul atâtor imorale acţiuni în anulare, pentru lipsa sau imperfecţiunea autorizaţiunii maritale. Fiindcă proectele d-lui Gr- Iunian nu vor întârzia să stârnească şi protestările pretinşilor gradaţi ai tradiţiei şi ai moralei, este bine să afirmăm că textul acesta va deveni o excelentă unealtă de armonie familială, de prosperitate economică şi de ordine publică. Mărturisim că rămânem mai sceptici în faţa proectului de lege referitor la cercetarea paternităţii. Fără îndoială, legiuitorul nostru de la 1864 se dovedise excesiv de sfios şi de neîndemânatec, în redactarea capitolului consacrat ,,Copiilor naturali” din titlul închînat ,,paternităţii şi filiaţiunii’’. A suprimat cu un confortabil dispreţ secţiunea din codul francez referitoare la „recunoaşterea copilului natural"; şi, — interzicând formal cercetarea paternităţii, prin art. 307, — nu a admis-o decât în cazul de „răpire". Din această (Continuare în pag. II-a) Guvernul, strâns cu uşa stabilitării, este nevoit să echilibreze bugetul, cu orice preţ...ar plăti contribuabilul satisfacerea acestui imperios comandament financiar. Pentru a atinge un asemenea rezultat precumpănitor al întregii sale situaţii, guvernul urmăreşte restrângerea cheltuelilor şi sporirea veniturilor, două manevre care, diabolic combinate, vor topi definitiv pe cetăţean. In adevăr, restrângerea cheltuelilor înseamnă reduceri în buget, reduceri la slujbe, reduceri la salarii, reduceri la pensii, — mă rog reduceri din posibilităţile de cumpărare a unui coltuc de jimblă, la vreme de amiază, când soarele îţi pică şi ţi se potriveşte drept sub inimă. Iar sporurile de venituri, — ce alt pot să însemne, decât spori- rea impozitelor, care, directe sau indirecte, tot de bietul ins consuma- tor sunt plătite că doar nu-i nebun cărciumarul să acopere sporul la licenţă din punga lui , să nu-l adauge la vin, sub forma de preţ sau de apă! Aşa stând lucrurile, nu trebuie să ne minuneze prea mult succesul părintelui Căpălneanu, deputat ardelean, care in ultima şedinţa a Camerei a recoltat furtunoase aplauze unanime, cerând economii drastice şi... nobile, suprimări de ministere, de misiuni in străinătate, de diurne suplimentare, de automobile luxoase, etc. Amputări dureroase fără îndoială, dar cruţctoare pentru bietele nevoi ce mocnesc şi se sbat în massa anonimă. Părintele Căpălneanu să nu-şî facă insă iluzii: succesul d-sale a fost obţinut prin surprindere, întocmai ca şi acela al unui alt cleric parlamentar, cu numele rămas In istoria Revoluţiei Franceze. In ziua de 7 iulie 1792, preotul Adrian Lamourette ţinu un discurs, in care făcu pe neaşteptate apel la unirea facţiunilor ce se sfăşiau in Adunarea Legislativă a Franţei în revoluţie. Succesul fu imens; plângând, adversarii se îmbrăţişară, şi Lamourette prezidă delegaţia care aduse la cunoştinţa Regelui Ludovic XVI surprinzătoarea împăcare. E drept că până seara această împăcare, ca şi Lamourette cu discursul lui cu tot, erau complect uitaţi şi vrăjmăşia cea mai înviere,şunată despărţea din nou taberele surprinse dimineaţa de cuvintele împăciuitoare ale bunului preot, —— aşa cum majoritarii noştri s’au lăsat furaţi de dreptatea cererilor, părintelui Căpălneanu. Până mâine însă, când se redeschide Parlamentul, totul se va uita şi economiile bugetare tot pe spinarea bietului contribuabil se vor face, pe care — spune d. Rist. __ să-l ferească A-tot-puternicul de câte mai e în stare să îndure. ...Numai să nu păţească şi el, ca măgarul din poveste, care, tocmai când se învăţase să nu mai mănânce, a murit de foame!... Victor Rodam Anteproiectul de lege a învăţământului teologic a fost scos din actualitate şi amânat pentru toamnă probabil. Amânarea naduce nicio pagubă. In congresele preoţeşti, în diferite comisii, la minister şi la Sf. Sinod, se urmează de câţiva ani discuţii asupra lui. Amânările s’au dovedit folositoare. . La începutul acestor discuţii, de pildă, fraţii ardeleni ţineau neapărat ca tipul lor de învăţământ — fostul seminar de trei clase transformat în academie cu patru ani, — să se generalizeze prin lege. Au urmat polemici în care forţa inerţiei se dovedea superioară unei judecăţi obiective. După ani de controverse, fraţii ardeleni au ajuns, cum era de aşteptat, să accepte opul de învăţământ al vechiului regat, generalizat, azi şi in Basarabia, seminarul corespunzător liceului şi facultatea. Pe aceasta insă o acceptă, in afară de cadrele Universităţii, ca academie teologică, autonomă. O parte din prelaţii regăţeni sânt convinşi de asemenea de necesitatea academiilor autonome, adică sub controlul exclusiv al autorităţii bisericeşti. Noi credem că se face o greşală. Tendinţa aceasta de a sustrage Statului învăţământul teologic superior e în paguba Bisericii ortodoxe. Statul nostru e condus de o mentalitate laică, indiferentă faţă de religie. Caracterul acesta se accentuia Fiecare dintre noi ne dăm prea bine seama că la tot pasul armata noastră întâmpină dificultăţi in opera ei de refacere, de acoperire a multiplelor ei lipsuri înainte de răsboiu se putea vorbi de civili şi militari ca de două regnuri deosebite, în raporturi de la- « - ~ SÎĂUSr« Biserica, prin tendinţa amintită nu face decât să dea concurs laicizării complecte a Universităţii când interesul său ar trebui să fie, dimpotrivă, cucerirea a cât mai mult teren pentru credinţă în Universitate. Facultăţile de teologie actuale, încadrate in învăţământul universitar, trebuiesc considerate ca cetăţi ale Bisericii in mijlocul laicismului universitar. Dimpotrivă, academiile teologice, generalizate ar aduce după sine, mai curând sau mai târziu, desfiinţarea facultăţilor şi, deci, excluderea învăţământului teologic din cadrele Universităţii de Stat. Argumentul că învăţământul teologic al confesiunilor minoritare funcţionează numai sub autoritatea bisericească respectivă nu are decât o valoare subiectivă: el măguleşte persoana prelatului care se vede prea mult pe sine ca să vadă clar interesele permanente ale Bisericii ortodoxe in statul român. Biserica ortodoxă, dacă înţelege sensul dominanţei ce i se acordă prin Constituţie, nu trebuie să pretindă un tratament de confesiune minoritară. Spiritul ei caută să se infiltreze in toate marile instituţii ale Statului, ca spirit al moralei ortodoxe şi al naţionalismului creştin, şi in special in Universităţi ca disciplină de cultură ortodoxă şi românească. Că doar acestea sunt căile ideale de afirmare a dominanţei sale intratin stat de concepţie laică şi cu largi posibilităţi reale de concurenţă între diferite confesiuni şi naţionalităţi existente in cadrele lui Nichifor Crainic Banca Naţională în faţa crizei Reforma legilor civile de ION DUMITRESCU Căpăîneanu-Lamosrette viaţa de tranşee, primejdiile împărtăşite, acea camaraderie plină de o evocatoare melancolie, ritmul unic al gândurilor de odinioară, au statornicit legături aşa de puternice încât astăzi după zece ani ai aceeaş tresărire de bucurie când îţi revezi camarazii. Toţi avem impresia că cele mai curate prietenii le-am legat atunci şi acolo unde nesiguranţa clipei era măsura vieţii. Am mai rămas cu ceva: ne preocupă şi astăzi problemele militare; nu numai atât: le discutăm cu aprindere ori de câte ori suntem laolaltă cu acel camarazi cari poartă Încă uniforma de ostaş. De aceea cunoaştem exact nevoile armatei, de aceea nu lăsăm să treacă o problemă militară pe care să nu o examinăm cu atenţie. Am citit o informaţie: uniformele ofiţereşti vor fi schimbate. Un străin de nevoile foştilor noştri camarazi ar spune: se schimbă uniformele aşa cum se schimbă tăietura la un costum civil. Dar lucrurile nu stau aşa de simplu. Pentru ofiţeri schimbarea uniformei înseamnă neutilizarea unor serii de uniforme vechi, făcute cu o nebănuită trudă, ţinute cu o rară grijă. S’a gândit serios ce înseamnă viaţa ofiţerilor aşa cum sunt retribuiţi cu solde minuscule, cu exigenţe de ţinută, cu nevoi multiple, cu bucurii puţine? înainte de răsboiu ofiţerii aveau o situaţie socială, erau un corp de elită şi moralul lor se resimţea de această obştească preţuire şi atenţie. După răsboiu, disproporţia dintre solde şi scumpirea excesivă a celor necesare existenţei, a scoborît mult din acea siguranţă, din acea prestanţă a uniformei, aş spune chiar că a descurajat o bună parte dintre ofiţeri. Le cunosc viaţa, le cunosc necazurile şi mai ales le cunosc acea nobilă acceptare, acea bravă resemnare în care se mărturiseşte iubirea de itSfticutia armatei. In afără de o diminuare de prestigiu «ocp.1 * • prin rodecpri»« ofensatoare a mijloacelor de existenţă, ofiţerii suferă şi de lipsurile ce ie văd în înzestrarea cu material tehnic. De câte ori n’am ascultat reflexiile amare făcute asupra metodelor întrebuinţate la furniturile militare, metode ce-au culminat la aviaţie şi s’au înfăţişat public, ca erupţia unui purpiu dintr’un abces spart, la procesul avioanelor Focker! O, dacă şi-ar da seamă conducătorii cum devastează tot ceea ce-i mai bun în sufletele ofiţerilor, prin unele vinovate greşeli!... Surprinde, şi pe bună dreptate, că atenţia nu s’a îndreptat spre ofiţeri decât să Ie schimbe uniformele. Sub regele Carol aiciformele de câte ori s’au schimbat în 48 ani de domnie? Şi ce nevoe constrânge la o schimbare a uniformelor? Dacă există atenţii aşa de concentrate faţă de problemele armatei, dacă există iubiri adevărate pentru corpul ofiţeresc, de ce nu s’au gândit la problema locuinţii ofiţerilor? Nevoile de serviciu fac aşa fel ca un ofiţer de la Lugoj să fie mutat în cursul anului — nu la soroacele chiriilor Sf. Gheorghe sau Sf. Dumitru — tocmai la Hotin sau la Sighet. Nimeni nu s’a gândit că s’ar putea ca ofițerul să aibă o familie ce nu s’ar putea îngrămădi într’o cameră de hotel până ce ar isbuti să găsească un apartament liber, a cărei chirie să-i înghită aproape jumătate din soldă. De ce aceie presupuse iubitoare griji de nevoile armatei nu s’au gândit în cei zece ani dela răsboiu să organizeze locuinţi pentru ofiţeri, locuind demne de prestigiul ce trebue să-l aibă uniforma? S’ar fi găsit oricând, — acum dată fiind greutatea obţinerii de credite în străinătate, mai greu, — bani pentru a realiza o vastă operă de construcţii pentru ofiţeri. Există un număr restrâns de apartamente destinate ofiţerilor •dir. sfJ*nt2rajia Bucureşti. • dar 2n ele nu ajung acei ofiţeri strâmtoraţi, ci acei cari au sfinţi la Ierusalim, Ei s’a citat cazul unor ofiţeri ce au proprietăţi în Capitală ocupând totuş asemenea apartamente, aparţinând ministerului de răsboiu. S’au dat câteva zeci de milioane (dacă nu sute) credite pentru construcţiile ofiţerilor, cu procente reduse. In loc să se construiască clădiri bloc, o serie de generali şi-au ridicat case de speculă, uitând că sumele erau destinate să înlesnească ofiţerilor cu solde de mizerie, o re- zistenţă la scumpetea locuinţelor. Capitol dureros de uitare a legilor de solidaritate camaraderească, capitol trist de flagrantă nedreptate. Ştiu că la problema locuinţelor ofiţerilor, s’au gândit pe rând generalii Mircescu, Angelescu şi se gândeşte acum de general Cihoski, dar miniştrii de răsboiu au rămas numai în sfera consideraţiilor teoretice, fără să treacă hotărîţi la executare. Şi în loc să-şi pună asemenea probleme, în loc să domine grija unei îmbunătăţiri a vieţii necăjite, dar demn tăinuită, a ofiţerilor, se mai preocupă de schimbarea uniformelor. Dar o schimbare de uniforme înseamnă cheltueli mari pentru o săracă pungă de ofiţer. Nimeni nu se gândeşte şi la posibilităţile materiale ale corpului ofiţeresc? Ce-i lipsea armatei? Schimbarea uniformelor. Vremurile sunt prea sumbre, nevoile prea severe pentru asemenea glume. , Patrsfil Ssicaru H.DR.il/PD LACUL-SARAT O.GEN. AVIRiSCU PE VÂRFUl cu DOR... DE PUTERE D.VINTILA BRAU ANO LA AMAR STRAND D.MIHAI POPOVIL! LA .HUNTELE B&----PIETATE D. ARGE TOf AN O CSATIAMUL LA ,s,. IA CETATEA NEAMȚULUI,‘ chetă ilustrată: Unde vă faceti viiculatura’? 4 I