Curentul, iulie 1929 (Anul 2, nr. 520-550)

1929-07-01 / nr. 520

ANUL­UI No. 1 2J0s PAGINI 3 lei ■. 1 Luni I iulie 1929 Director: PAMFIL ŞEICARU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA STRADA SĂRINDAR No. 4 Telefon: Direcţia şi Redacţia 364/39 Secretariatul şi provincia 312/29 Adiţia şi Mica Publicitate 375/28 ABONAMENTE: Lei 700 pe an, Lei 350 pe 6 luni, Lei 200 pe 3 luni Pentru Bănci, Instituţiuni şi Administraţii Publice 1000 lei anual Pentru străinătate: Lei 1700 un an; Lei 850 pe 6 luni Lei 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 si 15 ale fiecărei luni , ; • ■ • - v.v. ;• ■ -,v '• . • ,»*, • •■% -l*iar»«í-álííy -4■ ■■ • •■ *7 7..." ' Kţ*y. . te Popas duminical Tare şi mândru, răspunsul d-lui luliu Maniu la iluziile revizioniste ale Pestei, va rămâne în istoria politicei noastre de după răsboiu un model de tact şi de fermitate. Cuvântarea dela Sinaia, s’a ridicat deasupra găunoasei elocinte de toată ziua, să exprime nu conştiinţa unui om, ci a unui popor şi a unei generaţii. Locul unde au fost ros­tite cuvintele şi ceasul, au înlătu­rat toate dificultăţile unor decla­raţii cărora li se cerea să fie dârze fără provocare, definitive fără a angaja elasticitatea viitoarelor ra­porturi diplomatice. Fiu al pămân­tului ardelenesc, d. Iuliu Maniu a grăit ca atare, simţindu-se sprijinit îndărăt de legiunile trecutului as­pru. Astfel, chiar oficiosul partidu­lui liberal a fost nevoit să-şi aducă aminte, că omul ce vorbise la Si­naia, la mormântul lui Take Io­­nescu, era într’adevăr os din osul lui Simeon Bărnuţiu şi spirit din spiritul cărturarului de pe câmpia Libertăţii, prin care acum aproape un veac „se rostea vremea”. Dar câtă umilinţă în constrân­gerea acestei recunoaşteri ! De zece ani, fruntaşul vieţii politice ardeleneşti, n’a contenit să apară în foile liberale şi in discursurile patriotarde ale oratorilor din pro­­ceasul alegerilor, pe rând: vânzător de ţară, autonomist şi separatist, agent a! Budapestei, unealtă a iri­­dentei maghiare. Recitind colecţia „Viitorului”, cu toată deslanţ­uirea de acuzaţii in­fame şi de alarme deşănţate, un străin de moravurile noastre poli­tice s’ar fi întrebat cu drept cu­vânt de ce un asemenea vânzător de naţie,­n’a fost încă târât între baionete înaintea unui consiliu de războiu. D. Iuliu Maniu a tăcut şi a aş­teptat­ Venea doar dintr’un ţinut, unde oamenii ştiu de un mileniu să rabde, să tacă şi să aştepte. Şi astfel oficiosul partidului liberal, intr’o singură zi şi în câteva rân­duri de tipar, a fost silit să osân­dească nevrednicia insultelor fără măsură, recunoscând că zece ani a calomniat şi a învrăjbit cu pună ştiinţă şi cu rea credinţă. Lectorul confruntând aceasta pocăită recu­noaştere, cu tot ce a citit în ajun chiar, în coloanele Viitorului des­pre „trădările” lui Iuliu Maniu, va trage odată pentru totdeauna con­cluzie asupra armelor de luptă li­berale şi asupra celor care într’a­devăr, zece ani, zi de zi, au săpat comuniunea dintre fraţi, asmuţin­­d ori cum nici Pesta n’ar fi nădăj­duit şi n’ar fi izbutit mai bine. De altfel cuvântarea preşedinte­lui de consiliu, n’a fost rostită oare la mormântul altui bun şi înfocat român, care toată viaţa s’a bucu­rat de acelaş tratament al Viitoru­­lui? „Marele român” cum i-a prea­mărit săptămâna aceasta memoria toată presa liberală, oficioasă şi sub-oficioasă, ce-a fost pentru ora­torul şi gazetarul liberal toată viaţa, decât un escroc, un trăda­tor, un vânzător, un iresponsabil, o caricatură de mare european, un comis voiajor al idealului naţional, un şnapan politic şi o unealtă a streinilor, din ţară şi de peste fron­tieră? Recitiţi ziarele vremii. E cea mai instructivă, dar scârbavnică lec­tură-Cezar Petrescu Ziua Domnului Mâine conclavul Băncei Naţionale România urma a discuta situaţia şi răsunde memoriului adresat de asociaţia băncilor, memoriu, care prin concesiunea lui e mult mai alar­mant în consecinţele ce ar avea cri­za financiară, de care este bântuită economia noastră naţională, decât în considerentele privitoare la cauzele ei. Considerentele pot fi, la urma ur­mei greşite, dat fiind că în ele între­vedem destul de clar şi interesele ce­lor, prin participarea căror s’a întoc­mit memoriul. Asupra consecinţelor, însă, nu există îndoială. Şi institutul nostru de emisiune, înainte de a ne face teoria asupra practicei stabili­zării celor câteva miliarde ale sale de bilete în circulaţiune, ar trebui să se gândească că asigurarea nu este în stocul de devize şi în restrângerea creditelor — deci şi a emisiunii, care este numai formală, ci în produsul e­­conomiei naţionale, unde rezidă baza­­ei reală. CEREALELE SE VÂND PE NIMIC Căci trebue să admită un lucru doctorii în ştiinţele economice: că da­că nu se pun mijloacele necesare la îndemâna agenţilor de producere, a­­ceştia, strangulaţi de scadenţele scurte şi neprelungibile din cauza statutelor, se vor vedea nevoiţi să greveze pro­ducţia cu angajamente cămătăreşti, al căror rezultat nu poate fi invazia de devize pe care o scontează Banca Na­ţională. Se acontează astăzi cerealele pe preţuri de nimic, de către agenţii caselor străine, îşi închipue cineva că la vinderea definitivă a recolte vor intra devize peste preţul cu care agricultorul a fost nevoit să contracteze astăzi ? ECHILIBRARE ŞI IMPOZITE Şi-apoi nu de restrângerea credite­lor depinde reuşita stabilizării. Ci şi de asigurarea echilibrului bugetar. Pentru acest temi­bru, d. Rist, in ra­portul său alcătuit acum câtva timp, recomanda o serie de măsuri, cari să fie aplicate imediat şi printre cari şi noui impozite. Nouile impozite vor deveni fapt cât de curând. Prin ac­­ceasta înseamnă că s’a asigurat echi­­librul bugetar? Graţie nouilor im­­pozite, evaluările ating suma necesa­ră echilibrării. Dar evaluările sunt e­­valuări şi nu însemnă deloc încasări. Vrea să se convingă cineva de a­­cest adevăr? Să întrebe pe dm Vintilă Brătianu. Nu e de ajuns mărirea impozitelor. Contribuabilul, săracul, se va recu­noaşte dator, dar va declara că nare cum plăti. Şi nu numai simplul contribuabil. Cine a asistat alaltăeri la adunarea societăţii „Creditul Mi­nier“ a putut auzi că societatea nu poate să împartă beneficiul, fiindcă nare de unde lua numerar. Cu aceas­tă criză de numerar, se va putea e­­chilibra bugetul? .PĂRERI ŞI PĂRERI Şi crede că contribuabilul român va deveni cel mai mare alhimist sau după cum spune proverbul popular va scoate apă din piatră seacă. Cre­dinţa aceasta a fost dedusă din uşu-­ pinţa cu care au fost încasate, în cursul primelor patru luni ale anului taxele de consumaţie şi cele ale tim­brului mărite, de unde şi deducţia o­i nivelul general al puterei de cumpă­rare progresează continuu. „Cu cât legislaţia şi administraţia vor facilita cooperarea capitalurilor la punerea în valoare a ţării, cu cât ele vor garanta o deplină siguranţă a executării contractelor publice şi private, cu atât încasările statului vor beneficia, la rândul lor, de creş­terea inevitabilă a veniturilor parti­cularilor, baza finanţelor publice"­­, aşa termină raportul d-lui Rist. Memoriul bancherilor, însă, arată că premizele acestei concluzii n’au raţiune da a fi. Consiliul Băncii Na­ţionale găsi-va, el, această bază ? Amânarea lui, denotă că aşteaptă sugestiuni. Son Biciolla Păstrând înţelesul obicinuit al­ cuvintelor şi dându-ne seama de sensul lor precis, putem numi fără exagerare cele două proecte ale d-lui ministru al Justiţiei Gr.­hi­nian, — senzaţionale. Textele mo­dificatoare ale legislaţiei noastre civile, comentate alaltăeri de presă, nu sunt menite să îndrepte numai câteva dispoziţiuni inechita­bile ale codului dela 1865, punân­­du-le în armonie cu ultimele con­­cluziuni ale jurisprudenţei, ale doc­trinei juridice şi ale evoluţiunii so­ciale. Prin rezultatele lor, nouile proecte vor fi chemate să deter­mine o nebănuită prefacere a vieţii noastre morale şi legale,­­ dacă nu chiar a celei economice şi in­telectuale. Fireşte, nu toate din articolele proectelor d-lui Gr- Iunian poartă în ele asemenea virtuţi revoluţio­nare. Acordarea unui drept de suc­cesiune regulată soţului supravie­ţuitor, în concurs cu ceilalţi moş­tenitori ai defunctului, nu este de­cât o prea târzie completare a ne­dreptului articol 697 din cod,­­ unanim reclamată de doctrină. Sancţionarea legală a logodnei, — prin recunoașterea dreptului la daune-interese în cazul culpei sau al manoperilor dolosive, — iată o pură consacrare a ultimelor juris­prudente, cari (fără a acorda logod­nei vreo bază contractuală) asimi­lau ruptura ei nejustificată cu quasi-delictele celebrului art. 998. Tot astfel, aplicarea pedepsei cu închisoarea corecţională pentru noul delict de „părăsire a fami­liei’ rămâne o justă şi mai dras­tică sancţionare a uneia din cele mai imperioase obligaţiuni sociale. Ceea ce constitue marea inovaţie a proectelor d-lui Gr. Iunian, sunt textile referitoare la capaci­tatea civilă a femeii măritate, şi cele (într’adevăr senzaţionale) pri­vitoare la recunoaşterea judiciară a paternităţii♦ „Căsătoria nu restrânge capaci­tatea femeii de a-şi exercita drep­turile civile”, în acest sobru text,­­ menit să abroge inechitabilul articol 199 al codului şi să reali­zeze al treilea aliniat al art. 6 din noua Constituţie, sunt incluse cele mai vaste elemente de prefacere socială. Drepturile civile ale femeii căsătorite se statornicesc, astfel, pe baza deplinei egalităţi cu soţul, şi fie că noul text va servi, fie că nu va servi de preludiu al acor­dării de drepturi politice, — în­găduite de al. II al art. 6 din Cons­tituţie, — el va opera largi schim­bări în organizaţiunea noastră so­cială şi economică. Incapacitatea femeii măritate nu va mai fi pre­textul atâtor inerţii în exploatarea şi în circulaţiunea bunurilor,­­ nici temeiul atâtor imorale acţiuni în anulare, pentru lipsa sau imper­fecţiunea autorizaţiunii maritale. Fiindcă proectele d-lui Gr- Iunian nu vor întârzia să stârnească şi protestările pretinşilor gradaţi ai tradiţiei şi ai moralei, este bine să afirmăm că textul acesta va deveni o excelentă unealtă de ar­monie familială, de prosperitate economică şi de ordine publică. Mărturisim că rămânem mai sceptici în faţa proectului de lege referitor la cercetarea paternităţii. Fără îndoială,­­ legiuitorul nostru de la 1864 se dovedise excesiv de sfios şi de neîndemânatec, în re­dactarea capitolului consacrat ,,Copiilor naturali” din titlul închî­­nat ,,paternităţii şi filiaţiunii’’. A suprimat cu un confortabil dispreţ secţiunea din codul francez referit­­oare la „recunoaşterea copilului natural"; şi, — interzicând for­mal cercetarea paternităţii, prin art. 307, — nu a admis-o decât în cazul de „răpire". Din această (Continuare în pag. II-a) Guvernul, strâns cu uşa stabili­­tării, este nevoit să echilibreze bu­getul, cu orice preţ...ar plăti con­tribuabilul satisfacerea acestui im­perios comandament financiar. Pen­tru a atinge un asemenea rezultat precumpănitor al întregii sale si­tuaţii, guvernul urmăreşte restrân­gerea cheltuelilor şi sporirea veni­turilor, două manevre care, diabo­lic combinate, vor topi definitiv pe­ cetăţean. In adevăr, restrângerea cheltue­­lilor înseamnă reduceri în buget, reduceri la slujbe, reduceri la sala­rii, reduceri la pensii, — mă rog reduceri din posibilităţile de cum­părare a unui coltuc de jimblă, la vreme de amiază, când soarele îţi pică şi ţi se potriveşte drept sub ini­mă. Iar sporurile de venituri, — ce alt pot să însemne, decât spori-­ rea impozitelor, care, directe sau indirecte, tot de bietul ins consuma-­ tor sunt plătite că doar nu-i nebun cărciumarul să acopere sporul la licenţă din punga lui ,­ să nu-l a­­dauge la vin, sub forma de preţ sau de apă! Aşa stând lucrurile, nu trebuie să ne minuneze prea mult succesul părintelui Căpălneanu, deputat ar­delean, care in ultima şedinţa a Camerei a recoltat furtunoase apla­uze unanime, cerând economii dras­tice şi... nobile, suprimări de mini­stere, de misiuni in străinătate, de­ diurne suplimentare, de automobile luxoase, etc. Amputări dureroase fără îndoială, dar cruţctoare pen­tru bietele nevoi ce mocnesc şi se sbat în massa anonimă. Părintele Căpălneanu să nu-şî facă insă iluzii: succesul d-sale a fost obţinut prin surprindere, în­tocmai ca şi acela al unui alt cle­ric parlamentar, cu numele rămas In istoria Revoluţiei Franceze. In ziua de 7 iulie 1792, preotul Adrian Lamourette ţinu un discurs, in ca­re făcu pe neaşteptate apel la uni­rea facţiunilor ce se sfăşiau in Adunarea Legislativă a Franţei în revoluţie. Succesul fu imens; plân­gând, adversarii se îmbrăţişară, şi Lamourette prezidă delegaţia care aduse la cunoştinţa Regelui Ludo­vic XVI surprinzătoarea împăcare. E drept că până seara această îm­păcare, ca şi Lamourette cu dis­cursul lui cu tot, erau complect ui­taţi şi vrăjmăşia cea mai înviere,­şunată despărţea din nou taberele surprinse dimineaţa de cuvintele împăciuitoare ale bunului preot, —— aşa cum majoritarii noştri s’au lă­sat furaţi de dreptatea cererilor, pă­rintelui Căpălneanu.­­ Până mâine însă, când se re­deschide Parlamentul, totul se va uita şi economiile bugetare tot pe spinarea bietului contribuabil se vor face, pe care — spune d. Rist. __ să-l ferească A-tot-puternicul de câte mai e în stare să îndure. ...Numai să nu păţească şi el, ca măgarul din poveste, care, tocmai când se învăţase să nu mai mănân­ce, a murit de foame!... Victor Rodam Anteproiectul de lege a învăţămân­tului teologic a fost scos din actuali­tate şi amânat pentru toamnă proba­bil. Amânarea naduce nicio pagubă. In congresele preoţeşti, în diferite comisii, la minister şi la Sf. Sinod, se urmează de câţiva ani discuţii a­­supra lui. Amânările s’au dovedit fo­lositoare. . La începutul acestor dis­­cuţii, de pildă, fraţii ardeleni ţineau neapărat ca tipul lor de învăţământ — fostul seminar de trei clase trans­format în academie cu patru ani, — să se generalizeze prin lege. Au ur­mat polemici în care forţa inerţiei se dovedea superioară unei judecăţi o­­biective. După ani de controverse, fraţii ardeleni au ajuns, cum era de aşteptat, să accepte opul de învăţă­mânt al vechiului regat, generalizat, azi şi in Basarabia, seminarul co­­respunzător liceului şi facultatea. Pe aceasta insă o acceptă, in afară de cadrele Universităţii, ca academie teologică, autonomă. O parte din prelaţii regăţeni sânt convinşi de asemenea de necesitatea academiilor autonome, adică sub con­­trolul exclusiv al autorităţii biseri­ceşti. Noi credem că se face o gre­­şală. Tendinţa aceasta de a sustra­ge Statului învăţământul teologic su­perior e în paguba Bisericii ortodo­xe. Statul nostru e condus de o men­­tali­tate laică, indiferentă faţă de re­ligie. Caracterul acesta se accentuia­ Fiecare dintre noi ne dăm prea bine seama că la tot pasul armata noastră întâmpină dificultăţi in o­­pera ei de refacere, de acoperire a multiplelor ei lipsuri înainte de răsboiu se putea vorbi de civili şi militari ca d­e două reg­­nuri deosebite, în raporturi de la­- « - ~ S­ÎĂUSr« Biserica, prin tendinţa amintită nu face decât să dea concurs laicizării complecte a Universităţii când inte­resul său ar trebui să fie, dimpotri­vă, cucerirea a cât mai mult teren pentru credinţă în Universitate. Facultăţile de teologie actuale, în­cadrate in învăţământul universitar, trebuiesc considerate ca cetăţi ale Bisericii in mijlocul laicismului uni­versitar. Dimpotrivă, academiile teo­logice, generalizate ar aduce după sine, mai curând sau mai târziu, des­fiinţarea facultăţilor şi, deci, exclu­derea învăţământului teologic din ca­drele Universităţii de Stat. Argumen­­tul că învăţământul teologic al con­fesiunilor minoritare funcţionează nu­mai sub autoritatea bisericească res­pectivă nu are decât o valoare su­biectivă: el măguleşte persoana pre­latului care se vede prea mult pe sine ca să vadă clar interesele per­­manente ale Bisericii ortodoxe in sta­tul român. Biserica ortodoxă, dacă înţelege sensul dominanţei ce i se acordă prin Constituţie, nu trebuie să pretindă un tratament de confesiune minoritară. Spiritul ei caută să se infiltreze in toate marile instituţii ale Statului, ca spirit al moralei ortodoxe şi al naţio­­nalismului creştin, şi in special in U­­niversităţi ca disciplină de cultură or­­todoxă şi românească. Că doar aces­­tea sunt căile ideale de afirmare a dominanţei sale intratin stat de con­cepţie laică şi cu largi posibilităţi re­ale de concurenţă între diferite con­fesiuni şi naţionalităţi existente in cadrele lui Nichifor Crainic Banca Naţională în faţa crizei Reforma legilor civile de ION DUMITRESCU Căpăîneanu-Lamosrette viaţa de tranşee, primejdiile împăr­tăşite, acea camaraderie plină de o evocatoare melancolie, ritmul unic al gândurilor de odinioară, au sta­tornicit legături aşa de puternice încât astăzi după zece ani ai ace­­eaş tresărire de bucurie când îţi re­vezi camarazii. Toţi avem impre­sia că cele mai curate prietenii le-am legat atunci şi acolo unde nesiguranţa clipei era măsura vieţii. Am mai rămas cu ceva: ne preo­cupă şi astăzi problemele militare; nu numai atât: le discutăm cu a­­prindere ori de câte ori suntem la­olaltă cu acel camarazi cari poartă Încă uniforma de ostaş. De aceea cunoaştem exact ne­voile armatei, de aceea nu lăsăm să treacă o problemă militară pe care să nu o examinăm cu atenţie. Am citit o informaţie: uniformele ofiţereşti vor fi schimbate. Un străin de nevoile foştilor noştri camarazi ar spune: se schimbă u­­niformele aşa cum se schimbă tăie­tura la un costum civil. Dar lucru­rile nu stau aşa de simplu. Pentru ofiţeri schimbarea uniformei în­seamnă neutilizarea unor serii de uniforme vechi, făcute cu o nebă­nuită trudă, ţinute cu o rară grijă. S’a gândit serios ce înseamnă viaţa ofiţerilor aşa cum sunt retribuiţi cu solde minuscule, cu exigenţe de ţinută, cu nevoi multiple, cu bu­curii puţine? înainte de răsboiu o­­fiţerii aveau o situaţie socială, e­­rau un corp de elită şi moralul lor se resimţea de această obştească preţuire şi atenţie. După răsboiu, disproporţia dintre solde şi scum­pirea excesivă a celor necesare e­­­xistenţei, a scoborît mult din acea siguranţă, din acea prestanţă a u­­niformei, aş spune chiar că a des­curajat o bună parte dintre ofiţeri. Le cunosc viaţa, le cunosc neca­zurile şi mai ales le cunosc acea nobilă acceptare, acea bravă re­semnare în care se mărturiseşte iubirea de itSfticutia armatei. In a­­fără de o diminuare de prestigiu «oc­p.1 * • prin rodecpri»« ofensatoare a mijloacelor de exis­tenţă, ofiţerii suferă şi de lipsurile ce ie văd în înzestrarea cu mate­rial tehnic. De câte ori n’am ascultat refle­xiile amare făcute asupra metode­lor întrebuinţate la furniturile mili­tare, metode ce-au culminat la a­­viaţie şi s’au înfăţişat public, ca erupţia unui purpiu dintr’un abces spart, la procesul avioanelor Foc­­ker! O, dacă şi-ar da seamă conducă­torii cum devastează tot ceea ce-i mai bun în sufletele ofiţerilor, prin unele vinovate greşeli!... Surprinde,­­ şi pe bună dreptate, că atenţia nu s’a îndreptat spre o­­fiţeri decât să Ie schimbe unifor­mele. Sub regele Carol aiciformele de câte ori s’au schimbat în 48 ani de domnie? Şi ce nevoe con­strânge la o schimbare a unifor­melor? Dacă există atenţii aşa de concentrate faţă de problemele ar­matei, dacă există iubiri adevărate pentru corpul ofiţeresc, de ce nu s’au gândit la problema locuinţii ofiţerilor? Nevoile de serviciu fac aşa fel ca un ofiţer de la Lugoj să fie mu­tat în cursul anului — nu la soroa­cele chiriilor Sf. Gheorghe sau Sf. Dumitru — tocmai la Hotin sau la Sighet. Nimeni nu s’a gândit că s’ar putea ca ofițerul să aibă o fa­milie ce nu s’ar putea îngrămădi într’o cameră de hotel până ce ar isbuti să găsească un apartament liber, a cărei chirie să-i înghită a­proape jumătate din soldă. De ce aceie presupuse iubitoare griji de nevoile armatei nu s’au gândit în cei zece ani dela răsboiu să organi­zeze locuinţi pentru ofiţeri, locuind­ demne de prestigiul ce trebue să-l aibă uniforma? S’ar fi găsit ori­când, — acum dată fiind greutatea obţinerii de credite în străinătate, mai greu, — bani pentru a realiza o vastă operă de construcţii pentru ofiţeri. Există un număr restrâns de apartamente destinate ofiţerilor •dir. sfJ*nt2r­ajia Bucureşti. • dar 2n ele nu ajung acei ofiţeri strâmtoraţi, ci acei cari au sfinţi la Ierusalim, Ei s’a citat cazul unor ofiţeri ce au proprietăţi în Capitală ocupând to­­tuş asemenea apartamente, aparţi­nând ministerului de răsboiu. S’au dat câteva zeci de milioane (dacă nu sute) credite pentru construc­ţiile ofiţerilor, cu procente reduse. In loc să se construiască clădiri bloc, o serie de generali şi-au ridi­cat case de speculă, uitând că su­mele erau destinate să înlesnească ofiţerilor cu solde de mizerie, o re-­ zistenţă la scumpetea locuinţelor. Capitol dureros de uitare a legi­lor de solidaritate camaraderească, capitol trist de flagrantă nedrep­tate. Ştiu că la problema locuinţelor ofiţerilor, s’au gândit pe rând ge­neralii Mircescu, Angelescu şi se gândeşte acum de general Cihoski, dar miniştrii de răsboiu au rămas numai în sfera consideraţiilor teo­retice, fără să treacă hotărîţi la e­­xecutare. Şi în loc să-şi pună asemenea probleme, în loc să domine grija unei îmbunătăţiri a vieţii necăjite, dar demn tăinuită, a ofiţerilor, se mai preocupă de schimbarea uni­formelor. Dar o schimbare de uniforme în­seamnă chelt­ueli mari pentru o să­racă pungă de ofiţer. Nimeni nu se gândeşte şi la posibilităţile mate­riale ale corpului ofiţeresc? Ce-i lipsea armatei? Schimbarea uniformelor. Vremurile sunt prea sumbre, ne­voile prea severe pentru asemenea glume. , Patrsf­il Ssicaru H.DR.il/PD LACUL-SARAT O.GEN. AVIRiSCU PE VÂRFUl cu DOR... DE PUTERE D.VINTILA BRAU A­NO LA AMAR STRAND D.MIHAI POPOVIL! LA .HUNTELE B&----­PIETATE D. ARGE TOf AN O CSATIAMUL LA ,s,. IA CETATEA NEAMȚULUI­­,‘ chetă ilustrată: Unde vă f­aceti viiculatura’? 4 I

Next