Curentul, septembrie 1929 (Anul 2, nr. 582-611)

1929-09-01 / nr. 582

anul ii No.582S PAGINI Duminică 1 Septembrie 1929 ———n—I—~—rm—uimo— ni Director: FAUFIL ŞEICARU REDACŢIA ŞI ADAUMSTRAŢIA STRADA SĂRINDAR No. 4 Telefon: Direcţia şi Redacţia 364/39 Secretariatul şi provincia 312/29 Adiţia şi Mica Publicitate375/28 ABONAMENTE: Lei 700 pe an. Lei 350 pe 6 luni, Lei 200 pe 3 luni Pentru Bănci, Instituţiuni şi Administraţii Publice 1000 lei anual Pentru străinătate. Lei 1700 un an; Lei 850 pe 6 luni Lei 500 pe 3 luni. • Abonamentele încep la 1 si 15 ale Fiecărei luni REPARAŢIUNI Conferinţa dela Haga, întrunită pentru statornicirea unui nou sta­tut al reparaţiunilor germane, s’a încheiat „cu succes”­. Aşa ne-au vestit telegramele. M’am bucurat, fireşte. Dar nu m­ai un moment. Căci, numai­de cât mi-am pus fireasca întrebare : „Noi cum stăm ?” Şi zadarnic am recitit telegramele- N’am putut afla nimic nou-Am deschis atunci oficioasele, semi-oficioasele, în nădejdea sa găsesc o orientare, să pot ceti printre rânduri- N’am întâlnit de­cât entusiasmul pentru „o nouă politică europeană”..­Cum, la Haga, unde s’a desbătut planul experţilor, acel vestit plan Young, care ne nedreptăţea, noi n’am avut interese ? Şi ce-au de­venit ele ? Va trece poate timp, până s’o aflăm în amănunt. amdată, rezultatul conferin­ţei, încheiată cu succesul energic al Angliei, atât de dezinteresat pa­cifiste, ne dă oarecari indicaţiuni- E îndeajuns să-i punem în legătură cu punctul de vedere englez, re­ţinut cu îndârjire de „prietenul” nostru , d. Snowden, trezorierul britanic, apărătorul statelor mici. Vom înţelege uşor că, incăodată, am fost pe punctul de a fi nedrep­tăţiţi. Ce pretindea într'adevăr d- Snowden ? O rectificare a cotei engleze din reparaţiunile germ­e, fără sacrificarea intereselor sta­telor mici, printre care şi Româ­nia. Lucrul s’ar fi putut, dacă ce­lelalte mari puteri ar fi consimţit la o reducere echivalentă. Dar o­­pinia publică din aceie ţâri respin­gea orice reducere a drepturilor lor la reparaţiuni, sub prevederile minimale ale planului Young. Şi conferinţa ameninţa, să se sfărâme, daca Anglia n'ar fi găsit formula „fericită”, compensaţiuni de acor­dat micilor state, din reparaţiunile datorite de Austria, Ungaria şi Bulgaria, înţelegeţi ce ar însemna această formulă, privită mai de aproape: anihilarea pe timp de aproape a două decenii a drepturilor noastre la reparaţiuni. Căci nimeni n’a ui­tat sperăm, ce-au devenit repara­­ţiunile datorite de aceaste state. Moratorii, pe câte douăzeci de ani au fost acordate de generozitatea foştilor aliaţi, Austriei, Ungariei şi Bulgariei, în vederea refacerii lor. Şi înainte ca Statul român să fi reuşit să-şi cunoască, necum să-şi echilibreze bugetul reparaţiunilor, propriu împrejurărilor speciale, în care s’a găsit după război, spiritul de prevedere al guvernanţilor noş­­trii a semnat cu uşurinţă morato­riul necondiţionat-Formula „fericită” de la Haga este deci, diplomatic exprimat, un miragiu- Românul, fire deschisă, i-ar zice, da­ că ar fi putut sezisa în­ţelesul ascuns al ei : o înşelătorie. Mărndu-nî-se cota din repa­n­­ţiile ungare şi austriace, în schim­bul anihilării drepturilor noastre la reparaţiunile germane sau oferin­­du-ni-se chiar o compensatoare scădere a anuităţilor îndepărtate ale datoriei noastre publice, aşa cum s’a sugerat, ni-se ia „actua­­lul‘‘ şi ni­ se oferă „eventualul“. Dar să admitem, cu bunăvoinţă, că nouile creanţe, substituite poate la Haga, drepturilor noastre certe asupra despăgubirilor ger­mane, nu vor fi nici ele reduse încă odată, precum experienţa unui de­ceniu, în aplicarea reparaţiunilor germane, a dovedit-o. Ce-a deve­nit totuşi „spiritul de echitate” al planului Young, aşa cum îi alcă­tuise în principiu experţii ? Pentru bugetul nostru, care se sbate azi în grave dificultăţi, trei miliarde lei, datoria noastră a­­nuală în afară, urmare a războiu­lui, atârnă greu. Dispariţia slabei compensaţii oferite, în fiecare an, de reparaţiunile germane, se va resimţi penibil­ Şi, obligaţi să achi­tăm, de pe acuma, datoriile noastre externe, reparaţiunile­­ de primit peste douăzeci de ani, când ne vom fi consolidat situaţia finan­ciară, nu vor mai avea aceiaşi efi­cacitate-iată de ce nu­ e tare teamă că am fost nedreptăţiţi. Şi fiindcă, până la încheierea acestor rân­duri, telegramele nu ne-au vestit încă, în amănunt, aranjamentul de la Haga, în ce priveşte drepturile statelor mici, am fi bucuroşi să constatăm că ne-am înşelat, antici­pând. Decât — exceptând un gest ge­­neros al Franţei care nu e exclus — sunt slabe speranţe să fie alt fel. Suntem o ţară „cu interese limi­tate” şi din ce în ce mai limitate, precum se vede... Ricardo Pompierii poeţi Mania comisiunilor se întinde, de­vastatoare, in toate direcţiunile, iar ravagiile ei, înregistrate cotidian în co­loanele presei informative ori opozi­ţioniste, devin din ce in ce mai impor­­tante. O comisiune s’a numit şi pen­­tru.. focul dela Moreni. li spune lung şi grav: „Comisiunea pentru studie­rea mijloacelor pentru stingerea fo­cului de la sonda 160 a societăţii Ro­­mâno-Americane, din Moreni”. Ţine şedinţe şi dă comunicate asupra ho­tărârilor­ pe care le ia, deşi vâlvă­taia ce îmbujorează până şi cerul Capitalei, în partea lui nordică, vi­­dată după asfinţitul soarelui, are ae­rul să se sinchisească prea puţin de deliberările „comisiei pentru studie­rea mijloacelor pentru etc., etc., etc.". Şi continuă să palpite împotriva tu­­tutor ingenioaselor mijloace de stin­gere, ce s'au încercat şi — mai ales, s'au propus. Ocupându-se de aceste propuneri, un comunicat al comisiei cu pricina — ultimul — face nişte ciudate „dis­­tinguo-uri intre diferite sisteme de potolire a măreţului incendiu, stabi­lind, cu detalii tehnice complicate, metodele de stingere, a căror propu­nere o va mai discuta de acum înainte. Este adevărat că nu am fi deloc mi­­rafi să aflăm că faimoasa comisie a ajuns la capătul răbdării sale, faţă de asaltul inventatorilor, plini de origina­litate şi, in special, stăruinţă. ‘‘Noi chiar, la redacţie, fără a avea consi­derabila calitate oficială de membri ai „comisiei pentru studierea m­­ijloa­­celor pentru etc., etc., etc., in. .pent să ne pierdem sărita, faţă de talazul inepuizabil al propunătorilor de me­tode pentru stingerea incendiului de la Moreni. Unul dorea să se încerce stingerea flăcării prin bombardarea ei cu ba­loane de azot; altul propunea îngro­parea sondei sub mormane uriaşe ■ de nisip, deşertat din aeroplane, ce ar st­ura deasupra incendiulu: un al trei­­lea socotea salutară săparea unui tu­­nel prin miezul pământului, dela anti­pozi, cam din Noua-Zelanda adică, încoace; un al patrulea ne ruga să-i publicăm ideia d-sale, care ţintea la abaterea cursului Prahovei, prin Mo­­reni, tocmai peste sonda înflăcărată. Şi câte altele de acest fel, propuse de contabili, profesori de muzică, a­­vocaţi, colonei la pensie, învăţători, şefi de gară, preoţi şi... poeţi ! Comunicatul Comisiei cu nume lung pare să înlăture din înaltul ei sa­­u aceste propuneri de pompieri improvizaţi, rezervându-şi exclusiv a­tenţia ideilor de tehnică pură. Foar­te rău, fiindcă tehnica pură a dat fa­liment ! Focul arde de o sută de zile — fără una! — şi tehnicienii au în­cercat un chip şi fel să-l domolească fără a putea obţine nici cel mai in­fim rezultat. După eşecul pompierilor specialişti, vine, firesc şi logic, rân­dul pompierilor amatori, pompierilor improvizaţi, pompierilor... poeţi. In faţa flăcării de la Moreni, tehni­cienii şi-au istovi, zadarnic cerebelul,­­ lăsaţi să vie poeţii. Victor Rodan rCazanul Satanei Herbe iar•„*. D. N. IORGA D. STEREI (către d. Barbu Știrbey): ori am pus’o definitiv de mămăligă ! Ori facem de data asta rasol O satisfacţie celor nevoiaşi »Urgie fiscală” scrie înduioşat ,»Viitorul” de soarta bieţilor con­tribuabili constrânşi să plătească pe timpurile acestea de criză, in definitiv nu este o plăcere să te achiţi faţă de fisc; obligaţia către Stat este cea din urmă la care te gândeşti şi când îi aminteşti de ea te frămânţi să găseşti mijlocul prin care ai putea să scapi de obli­gaţie. De când s’a constituit prima societate umană şi a apărut impo­zitul, frauda fiscului a fost născo­cită de om. Cel mai nevoiaş era mai uşor de executat, cel mai cuprins a gă­sit totdeauna mijloace să scape de impozit, cel puţin în parte. In ţări mai bine organizate ca noi, prac­tica fraudei fiscale se face cu o artă savantă. Intr’o carte scrisă împotriva faimosului fabricant de parfumuri Coty, cunoscutul scrii­tor francez Latzarus denunţa toată tactica industriaşului de a scăpa cât mai eftin de asprimea fiscală. Uşor de imaginat intr’o ţară de generală neorânduială, cum este a noastră, ce uşor se poate ocoli neplăcuta obligaţie a Impozitului Cei care nu pot chiuli fiscul sunt bieţii funcţionari şi în primul rând funcţionarii Statului. La leafăt me­canic li se percep toate impozitele, de aceia faţă de această categorie de contribuabili fiscalitatea trebuia să fie cât mai redusă. Profesiunile libere strălucesc prin îndemânarea de a reduce declaraţia veniturilor. Unui medic, unui advocat, e greu să-i poţi evalua măcar aproximativ venitul real, iar când comisiunile fiscale se hotărăsc să facă evaluări, atunci se fac aşa de exagerate, aşa de oneroase încât reaua credinţă a contribuabilului este pe bună dreptate justificată. In ceia ce prieşte întreprinderile industriale, bancare, comerciale, escamotarea veniturilor reale am putea spune că, formează dogmă. Din această sustragere de la fisc a provenit o concepţie exagerată a impozitelor care au tot sporit spre a acoperi dificitele la încasări; sporirea impozitelor a determinat o şi mai mare fraudă fiscală, iar în acest cerc vicios victimele fatale au fost funcţionarii şi cei nevoiaşi pentru care nu exista nici o păsuire sau mijloc de sustragere Inchizi­ţie fiscală, dar pe urma acestei in­­chiziţii impuse de sărăcia visteriei, se va vedea că în bună parte de­ficitele bugetare provin din gene­rala fraudare a fiscului. Mărturisim că aveam o teamă : venirea la guvern a naţional-ţăra­­niştilor, aşa de populari, se va res­­frânge într’o îngăduinţă la încă­sarea impozitelor, ceia ce va zdrun­cina complect echilibrul bugetar. Obligaţi să-şi menajeze populari­tatea, era normal să nu strice tra­diţia uitărilor fiscale, să nu pună în viteză pe perceptori şi să nu bată toba contribuabililor- Cum vreţi să mai dea votul cetăţeanul când perceptorul nu mai este îngă­duitor şi execută din ordin fără nici o cruţare ? Şi totuş acest gu­vern a pus în cumpănă întreaga popularitate pentru a acoperi go­lurile bug­eare. Un act de mare curaj cu toate riscurile ce se im­plică din punct de vedere electo­ral. Dar ne per­mitem să cerem d-lui Virgil Madgearu, ministru ad-inte­­rim la finanțe, ca strășnicia să se aplice de sus în jos. Nu este o prea mare vitejie dacă i se bate toba unui pârlit de cismar ce se cocoşează cârpind o pereche de ghete ale altui amărit. Nu este un act de curaj dacă baţi darabana unui negustor cu un ochiu de pră­vălie, şi care Dumnezeu ştie de vinde atât ca să-şi poată plăti chi­ria şi să scoată o pâine mucedă. Dar poate fî socotit ca un act de mare bărbăţie să dai o raită in circum­scriţia celor cu întreprinderi de sute de milioane. De poarta ce­lor bogaţi nici nu cutează percep­torul să se apropie, căci riscă să fie electrocutat de toate puterile vă­zute şi nevăzute ale consiliilor de administraţie. Un instinct de con­servare îi obligă pe agenţii fiscului să fie prudenţi şi să ocolească pe contribuabilii primejdioşi prin forţa bogăţii lor. Recomandăm d-lui Virgil Mad­gearu, ad-interim la finanţe, acest capitol de încercare al vitejiei fis­cale. O măsură buna, pe care „Viitorul” o combate fără nici un rost, este eroarea de orice amendă a celor ce-şi corectează declaraţiile ticluite fals sau a celor amendaţi pentru neplată. Dacă contribuabilul nu mai riscă o amendă, se poate prea bine să-i convină o plată onestă a impozitului in schimbul riscurilor fraudei Această măsură cere însă un corectiv : să se înceapă o cât mai activă verificare a declaraţii­lor, căci numai când siguranţele vor fi zdruncinate, când se va con­tura posibilitatea de a fi prins, a­­tunci măsurând riscurile mulţi, vor prefera să plătească decât să fie impuşi la amende executabile. „Viitorul” inteligent ca totdeauna (nu de­geaba pluteşte în atmos­feră duhul d-lui Vintilă Brătianu) găseşte prilej de ironie şi face şi o propunere: „să renunţe (guvernul) la ideia cărţilor de contribuabili care va fi cel mai ingenios sistem de şicană cetăţenească”. Tocmai o măsură de ordine în perceperea impozitelor tulbură u­­nele mari întreprinderi până acum liniştite în escamotarea fiscului. Dar până la cărţile de contribua­bili, să ni se dea exemplul tobei la cei cuprinşi-O satisfacţie pentru cei nevoiaşi care plăţesc regulat. Pamfil Șeicaru internaţionala catolică de ION DIMITRESCU (Pertinax: „Le parlagé de Rome“) Care va fi viitorul tratativelor de la Latran? După 60 de ani de augustă izolare şi de umiliri, — impuse de cucerirea Romei ponti­ficale de către trupele piemonte­ze, — a avut sau nu dreptate Pius XI să înceapă cu ducele Mussolini lungile tratative încheiate prin con­venţiunile semnate la 1 f­ebruarie de cardinalul Gasparri şi de dicta­torul Italiei fasciste? întrebările sunt mai interesante ca oricând astăzi, după câteva săptămâni de la ratificările în baza cărora apli­carea celor trei pacturi, — a con­cordatului» a acordului financiar şi a tratatului politic, — a înce­put- La intervale destul de­ dese, între semnarea convenţiuniîor şi ratificarea lor, — telegramele au trimis continentelor ştiri nelinişti­toare asupra statorniciei înţele­gerii. Incisivelor ironii ale lui Mu­ssolini la adresa „sectei apărute în Palestina, şi devenită catolică la Roma“, — rostite în uluitorul dis­curs de la 13 Mai, — Ie răspundea la 14 Mai cuvântul Papei, menit să restabilească adevărata hierar­­hie a puterilor spirituale şi tempo­rale. Broşurei în care Ducele îşi edita discursurile de semeaţă in­terpretare­a acordurilor, îi răs­pundea imediat broşura în care Pius XI punea sub ochii tuturor textul protestărilor sale tot atât de hotărâte. Şi totuşi, peste inevi­tabilele desamăgiri şi polemici, ra­tificarea a venit, inaugurând o si­­tuaţiune fără precedent în istor­a Sfântului Scaun al Romei. PERTINAX,—unul din cei mai pa­trunzători comentatori ai politicei şi a forţelor continentale de azi,— a examinat într’un volum de densă erudiţie 1) şi de lucidă observaţie întreg complexul de realităţi şi de tradiţii cari au condus la ceremo­nia de acum câteva luni, din pa­latul apostolic al Latranului. Un studiu în care toate aspectele pro­blemei romane sunt cercetate,­­ şi întrevăzute toate eventualele consecinţe ale acordurilor dintre Vatican şi Quirinal, asupra State­lor şi a diplomaţiei mondiale, asu­pra destinelor spirituale ale Bise­ricii. Cu un admirabil spirit de sinteză, cu o neobicinuită virtuozi­tate în arta de a disocia secunda­rul de esenţial, C­ERTINAX a cer­cetat în trecutul Italiei ca şi în tradiţia catolicismului elementele ce militau pentru importantul a­­cord de la H Februarie, punând si­multan în evidenţă şi realele osti­lităţi pe cari negociatorii au avut să le înfrunte. O cau­t de indispen­sabilă informaţie politică şi pen­tru noi, — mai ani, într’o vrem­, în care şi ’al nostru are prile­jul de a întâlni in calea iniţiative­lor sale crescândele energii ale 1) PERTINAX: ..Le partage de Rome“ (1 vol—ed. Chasset). catolicismului O convenţiune financiară, — un concordat, — şi un tratat politic, menit să declare rezolvată şi eli­minată „chestiunea romană”, prin recunoaşterea oficială a suverani­tăţii Sf- Scaun de către Regatul italian­­Din punct de vedere inter­national,­­ conventiunea financia­ră nu are importantă decât în mă­sura în care, înlesnind Vaticanu­lui posibilitatea de a avea un bu­get regulat, ii eliberează de nece­sitatea de a face permanent apel la contributiunile credincioşilor săi de pretutindeni. Mult mai însem­nate sunt, deci, concordatul şi tra­tatul politic, ambele acorduri pli­­ne de consecinţe pentru viitoarea evoluţie morală şi politică a lumii.­in tradiţia diplomaţiei vaticane care a condus la Concordatul din­tre Sf. Scaun și guvernul italian. PERTINAX distinge trei faze, — clasate după trei tipuri succesive de concordate: 1) Concordatele după tipul ce­lui francez, smuls Papei Pius VII, la 15 Iulie 1801, de consulul Bona­parte. 2) Concordatele Sfintei Alian­țe, — și 3) Concordatele actuale prin­tre cari poate fi înscris şi cel re­cent semnat de guvernul ducelui Mussolini. Obţinut prin violenţă şi intimi­­­­dare, concordatul impus Romei de Napoleon nu avea alt scop decât acela de a pune religia catolică în serviciul autorităţii politice, —sub­ordonând cultul unei tutele extrem de stricte a naţionalismului auto­ritar al viitorului împărat. Feno­men excepţional şi special­ Franţei imperiale, — formula lui este de­păşită de concordatele Sfintei A­­lianţe, — al căror regim avea să domine în Europa vreme de o ju­mătate de veac­ începând cu con­cordatul bavarez din 1817, şi sfâr­şind cu cel muntenegrean din 1886, — acordurile acestea rezervau gu­vernelor semnatare (sub numere de „delegaţie“, „patronaj“ sau ,,veto“) prerogativa de a confirma şi ele numirile de episcopi ale Va­ticanului, menţinând astfel autori­tatea spirituală a păstorilor sub dependenta capriciului puterii lu­mești. Astfel legata de destinele regimurilor politice, Biserica își (Continuarea in pag. 4-a) Un rechin politic au fost şi continuă să fie citite cu mare interes reportagiile ziaru­lui nostru privitoare la persoana, să zicem aşa, morală, a domnului C. Stere, cum şi la rolul său de „Eminence grise“, în politica ro­mânească. Capul său crispat a ilustrat astfel odată mai mult ac­tualitatea, marcând faza finală a legendei. Căci d- l Stere este un fetiş prizonier al legendei saie şi un posedat care se mişcă la po­runca demonului său interior, iar acum la bătrâneţe, când fiziono­mia sa de ratat îl demască fără nici o rezervă, mişcările i-au de­venit extrem de dificile. Domnul Stere a fost cândva speranţa cea mare a socialismului deghizat­­A fost ideologul lipsit de idei al unui nucleu idealist din Iaşi. Cancerat însă de ambiţia de a stră­luci singur, lipsit de orice însuşiri omeneşti afective, şi-a sacrificat prieteniile pe rând, rămânând izo­lat cu sufletul său, cugetând că e destul ca cineva să fie singur pen­tru a fi socotit excepţional. In realitate şi-a cultivat perse­verent legenda că e un om ursuz (deşi făcea deliciul damelor în saloane), că e misterios şi erme­tic — (deşi trăia simplu ca­ un pes­car rutean şi se exprima limpede şi total), că e puternic şi temut, (deşi totdeauna prin turnura ca­racterului său a atârnat de alţii, de Brătianu, de Ştirbei, de Ma­­niuc.) Tragedia acestui om profund slab vine de acolo că i-a lipsit căl­dura ochilor, şi forţa de a stăpâni prin iubire. Nu şi-a iubit nevasta, nu şi-a iubit ţara, nu şi-a iubit per­soana. Faptele sale toate au fost por­nite din exasperarea firească a o­­mului conştient de desechilibrul dintre ambiţiile sale puse în ba­lanţă cu insuficienţa mijloacelor de realizare. D-lui Stere i-a trebuit o celebritate, indiferent care. Soar­ta i-a oferit-o pe aceea de complo­tist. Astăzi e un păianjen care nu mai poate eşi din plasa lui. Acest om care pentru unii apa­re pietros şi tare, mi-l închi­­puesc încuiat în odaie şi recitând ca un cabotin discursuri» ca să se emoţioneze auzindu-şi glasul: ,,A­­ceste mâini cari au purtat lanţuri, vă binecuvântează. Moldoveni bă­­sărăbeni!“... Socotindu-se reprezentantul uns al Basarabiei oropsite, omul of­tează în numele celor cari suferă. El e organul de oftat. Chiar când nu mai e cazul să ofteze, chiar când acest guvern naţional-ţără­­nist prin politica sa rurală, e pe cale de a lichida odată pentru tot­deauna printr’un­ ajutor efectiv chestiunea basarabeană, domnul Stere tot mai oftează. E genul lui. E ticul lui. Iar când oftează, oful său parcă ese din foaie, nu din inimă. E un d­e sgomotos şi pestilenţial. Abstracţie făcând de păcatele sale, multe şi grele, cum putea să joace un rol serios în ţara aceasta, domnul Stere, bătut de Creator cu atâtea infirmităţi?.. Predestinat să poarte, sufleteş­te vorbind, o mizerabilă livrea de valet, d- Stere a oscilat când în­tre anarhia română şi ordinea bră­­tienistă, când între regalismul na­­ţional-ţărănesc şi oculta politică a domnului Barbu Ştirbei. Abilitatea sa politică? Vai, dar întrebuinţează mijloace de cumă­tră intrigantă! Felul cum a acţio­nat în chestiunea constituţională, crezând că duce de nas pe un om ca d. Ion Mihalache, îl descrie ma­gistral. Şi apoi nu este oare semnifica­tiv faptul că tot ce a urzit în se­cret acest demon a devenit public, şi s’a întors împotriva lui? In ţara asta au existat unii oameni poli­tici odioşi, hoţi veritabili, intri­ganţi veroşi, cari totuş n’au păti­­mit atât cât d- Stere pentru fap­tele lor. Explicaţia? Stere a vrut să pătimească. Meseria sa de bo­citoare politică avea nevoie de ex­citante. Nu, nu putem crede în geniul a­­cestui om şiret» care le coase pe toate cu aţă albă, pentru a fi prins şi pentru a se vorbi de el , în fond un om slab, devastat de atâ­tea eşecuri câte a suferit, şi căruia i-a lipsit curajul de a se sinucide. E un rechin politic. Romulus Dianu Pe marginea unui accident Un accident stupid de tramvaiu, a curmat viaţa unui intelectual, avocat de elită şi eminent servitor al intere­­selor Municipiului Bucureşti. Căci acesta e adevăratul titlu 'dă., glorie al lui Ion Polixu. Conducătorii Primăriei •— aleşi sari numiţi — s’au perindat, tind pe rând, prin cabinetele cu uşi capito­nate, aducând, fiecare, programe eroia­te pe măsura mentalităţii lor. Ion Poliza — devenit, exclusiv, prin me­ritele sale, directorul contenciosului municipiului — a urmat o singură li­nie de conduită : corectitudinea. Dacă Unia dreaptă n’ar avea defi­niţia ei geometrică, activitatea, func­ţionărească şi profesională, a lui Po­liza, ar putea sluji la definirea ei. Alături de cei cari au avut noro­cul să-l cunoască mai de-aproape, a­­lături de colegi şi de confraţi, unim şi noi glasul nostru. In corul suspinelor „Dumnezeu să-l ierte Nu puteam începe aceste rânduri, fără de a aduce laconicul nostru o­­magiu, la marginea mormântului care se deschide. Dar altceva ne îmboldea să le­­­scriem... Pe tragedia aceasta — căci este una, intr’adevăr, să pieri, bun-tea­­făr, in spațiul a câtorva minute — se grefează o alta. Şi despre aceasta vrem să vorbim. întâmplarea a făcut să fim la faţa locului, în clipa accidentului Desi­gur că valoarea mărturiei noastre se pierde in masa anonimatului. Dar, pentru liniştea propriului nostru cu­get, trebuie s’o dăm in vileag. Tragicul accident din faţa Palatu­lui Sutzu se datoreşte imprudenţii victimei. N’am cunoscut nici când pe umi­lul manipulant al „vagonului asasin", nefericitul Ştefan Vulpe, etichetat cu numărul 3079 în scriptele Societăţii Tramvaielor Bucureşti, iar numele lui — acela al uruui animal cu proas­­tă reputaţie — nu e făcut să ne stâr­nească, din senin, simpatia. Dar trebuie să spunem adevărul. Grăuntele lui de vină — dacă în­­tr’adevâr i se va socoti ca atare un oarecare exces de viteză — trebuie, să-i fie drămuit cu scumpătate. Hărţuit de „itinerarii" pe cari socie­tatea ar vrea să le vadă respectate „la secundă", zăpăcit de un traseu care — mai ales in punctul unde a avut loc nenorocirea — e foarte in­cur­cat, Ștefan Vulpe o fi depăşit, poate, viteza prescrisă. Dar accidentul nu s’ar fi produs, fără imprudenţa victimei. Căci nu se poate pretinde unui conducător de tramvaie — om cu o singură pereche de ochi — să trebuiască a prevedea urcările — interzise, de altfel — din mers. : Pe Ştefan Vulpe îl aşteaptă com­plicatul purgatoriu al celor acuzaţi de omucidere prin imprudenţă. Vom­­ mai reveni, poate, asupra cazului său. Dar, deocamdată, fie ca rândurile noastre să-i remonteze, dacă e cu pu­tinţă, moralul — şi aşa destul de sdruncinat ,­­ de grozăvia de care, fără voie, s’a făcut „culpabil”,­ Grigore Patriciu

Next