Curentul, octombrie 1929 (Anul 2, nr. 612-642)

1929-10-01 / nr. 612

I ANUL II Nr .,­in­­ CSSîlîiji4 PAGINI Mărfi I Octombrie 1929 Director: PAMFIL ŞE1GARF REDACŢIA $1 ADMINISTRAŢIA STRADA SĂRINDAR No. 4 Telefon: Direcţia şi Redacţia 364/39 Secretariatul şi provincia 312/29 Adiţia şi Mica Publicitate 375/28 ABONAMENTE: Lei 700 pe an. Lei 350 pe 6 luni. Lei 200 pe 3 luni. Pentru Bănci, Instituţiuni şi Administraţii Publice 1000 lei anual Pentru străinătate: Lei 1700 un an; Lei 850 pe 6 luni Lei 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 şi 15 ale fiecărei luni . I Preludiile dezarmării Cu alizeele în pupă, şi cu sufletul pli de devotament pacifist, d. Ram, sau MacDonald vâsleşte spre ţărmu­rile pe cari au debarcat odinioară puritanii celebrului „May flower" — spre New-Yorkul prevăzut cu cea mai impozantă statue a Libertăţii moderne, şi cu cuirasate mai impo­zante şi mai moderne. Moda pribe­giei cronice, de care au fost conta­­minaţi toţi vicarii politici ai guver­nelor continentale, ii călăuzeşte ca­ târgurile spre marea Democraţie de dincolo de Ocean, dispusă în sfârşit să cerceteze alături de premierul Ma­­rei­ Britanii modalităţile de accele­­rare a dezarmării navale. Va fi preludiul dezarmării univer­sale, _ făgăduite masselor popu­lare^ de candidaţii laburişti, î­ntro clipă de entuziasm electoral, _ au­rora unor vremuri de înfrăţire, pe cari noroadele le cerşesc cu doine­tăriei de sus. După armistiţiul na­val,­­ menit să acorde Atlanticului garanţiile unui concordat preventiv al războiului, va urma moratoriul înarmărilor terestre, atât de fanatic urmărit la Geneva de apocalipticul şi catastrofalul profet al măceluri­lor, Lordul Robert Cecil. Pentru mo­­ment, există intre guvernul Statelor­ Unite şi cel britanic Un fel de acord principial. Mâine, vom asista la des­­baterile pentru precizarea acordu­lui. Poimâine, în Camera Comunelor şi in Senatul american, vor începe discuţiunile pasionante pentru sau împotriva ratificării. Afară numai dacă, până atunci, nu vom avea de înregistrat căderea vreunuia din gu­vernele cari negociază astăzi, in ur­­ma unui eventual vot de blam al Parlamentului respectiv, iar la în­cheierea tuturor compromisurilor, va trebui să aflăm că executarea lor este întârziata de o reciprocă lipsă de încredere, şi atunci, tratativele vor începe fireşte din nou, de data aceasta pentru a se descoperi moda­lităţile unei reciproce supravegheri a executării compromisului acceptat anterior. Se vor propune soluţiuni tr­ans­acţionate,­­ se vor numi comi­­siuni internaţionale de control. Şi în clipa aceea, opinia publică a celor două democraţii anglo-saxone va în­cepe să dea semna de enervare, pentru că, dintre toate regimurile politice, democraţia este cea care se simte mai repede vexată, cea mai iritabilă şi cea mai bătăioasă. Nu au curs insultele de la o Capitală ln alta niciodată mai copios decât din ziua in care diplomaţia a devenit publi­că,­­ din clipa in care alegătorul su­­verin a început să-şi exercite şi în politica internaţională prerogativele suveranităţii. Regim de vorbărie şi de improvi­zaţie, de nestatornicie şi de supra­­licitaţie —democraţia parlamentară încearcă să fie pacifică şi nu isbu­­teşte să fie decât pacifistă, dezar­mează un neam,—dar nu prin reali­zarea unei lucide politici de pace, ci prin desorganizarea disciplinelor de apărare a hotarelor. Dezarmân­­du-l prin neprevedere şi lipsă de răspundere, ea nu provoacă prea des războiul,—dar în schimb îl pro­cură întotdeauna. Şi individul suve­ran plăteşte, — la contul livretului militar,­ceea ce câştigase cu cartea de alegător. Ba, uneori, mai dă şi din buzu­nar. Când nu dă din sânge, Ion Dimitrescu O fantezie economică? Chestia „fînanţărei” recoltei, a ajuns cea mai discutata problemă a zilei. S’a vorbit şi s’a scris atâta, în această direcţiune, încât înce­pem să ne repetăm- Rezultatul fi­nal: ajungem vecinie, de unde în­cepem cu Uscat.n­e-Este un cerc­eţ­ios, din care nu vom putea ieşi, decât în mo­mentul când „creditul agricol’’, va deveni o realitate. La ce ser­vesc oare toate co­misiile şi toate conferinţele? Ca să se demonstreze ca din lipsa creditului necesar, exploataţia a­­gricolă a ajuns în pragul falimen­tului. Apoi, acreala­­ ştie toată ţa­ra românească- Este o nevoie, să o mai confirmăm şi consemnăm zilnic, în condliere de procese­­verbale a tuturor instituţiunilor ? Este foarte bine, că se cerce­tează cauzele, cai au provocat criza căci cunoscând cauzele, vom putea găsi mijloacele de îndrep­tare-In cazul de faţă, ne găsim însă cu toate „cauzele’’ studiate, cu toate „efectele” constatate, cu o profuziune de „soluţiuni’’ dar şi cu o „criză” din ce în ce mai acută! Atâta timp cât nu găsim solu­ţionarea creditului agricol, nu vom putea face nici un pas înainte, în rezolvarea gravei crize agricole. Nu am voit niciodată să pozăm n „monopolizatori’ ai unor idei şi soluţiunî. Din toamna trecută (a se vedea colecţia ziarului) am căutat zilnic, pe aceeaşi temă daţi credit agriculturei şi proble­ma agricolă va fi cea mai uşor de rezolvat.S’a discutat mult modul de le­giferare şi după lungi pertractări s’a ajuns la soluţiunea, care cons­­titue baza legei societăţilor de credit agricol- Legea a fost vo­tată, tratative s’au­ dus şi se duc, încă cu reprezentanţii capitalului strein, pentru participarea la în­fiinţarea instituţiilor de credit a­­gricol din ţară-Ne întrebăm: Să participe la ce? Unde este capitalul naţional, cu care să colaborez comitetul strein? La stat? Slabă nădejde, în si­tuaţia financiară de astăzi-La agricultori? Dar toţi agri­cultorii sunt înglobaţi în datorii şi nu vedem de loc „agricultori-ca­­pitalişti”, cari să fie în situaţia de a subscrie „numerarul’’ la institu­tele de credit-De ce oare, să nu spunem lu­crurile pe faţă, în lumina adevăru­lui? Avem ceva de câştigat sau de pierdut? Nu ne ajunge un an în­treg, de tatonări, studii, propu­neri şi iarăşi propuneri, fără rea­lizările practice-Am propus ideia unui morato­riu agricol. Cercurile politice şi financiare s’au declarat contra acestei propuneri, găsind motive de ordin mai mult sau mai puţin întemeiat. Dar a întrebat cineva şî pe agri­cultor? Oare cele câteva milioane de agricultori din ţară, n’ar fi tre­buind să fie întrebaţi? Ţăranul, care şi-a înglobat gos­podăria, în datorii timp de zece ani capitalizând dobânzile şi agri­cultorul mare, care nu are cu ce începe campania de toamnă, n’au dreptul să-şi spună cuvântul lor răspicat şi hotărâtor? In ţara în care 8b la sută din populaţie „produce’’ şi 20 la sută „consumă”, nu i se cuvine majori­tăţii producătoare să-şi ceară dreptul la viaţă? Cine dă cel mai mare veni­t fi­nanţelor t­rei, acela are întâieta­tea să-şi valorifice drepturile­Un agricultor, care a împrumu­tat în 1925 suma de 100-200 lei, cu dobândă numai de 25 la sută, are sau nu, astăzi de plătit 100.000 ca­pital + 5 ani câte 25.000 lei do­bânzi, deci 225­ bbe lei? Se supără cercurile financiare de „ideeia moratorului“?­Cu datorii cari capitalizează do­bânzi de 25 la sută, în 4 ani se du­blează datoria, iar în 8 ani se tri­plează- Unde mergem? Vom ajunge ca datoriile plus dobânile, să depăşească valoarea întreprinderei şi atunci vom fi în faţa unui „crach financiar” de care nu va suferi numai agricul­tura, dar va însemna şi dezastrul finanţelor de Stat, ca şi cele par­ticulare­ Să vie creditul agricol şi atunci „moratoriul agricol”, nu are nici un rost. Dar experienţa prea este dureroasă pentru a o mai repeta pe spatele agricultorului. Aceasta este situaţia reală­:« răzb­ar­e­a ni su»­taxă propunerea­ noastră drept utopie, sau fantezie economică, mai bine o fantezie a moratoriului agricol, decât un agricultor în faliment- In situaţii grave, orice soluţiune trebuie studiată, orice părere tre­buie cântărită- A. Pecetaru - Ce neînsemnate apar toate restri­ştile prin cari Flandra a trecut în de­cursul veacurilor, în comparaţie cu neasemuitele mizerii ale războiului din urmă. „Pământul nimănuia" (No man’s land) aşa se numeau locurile unde frontul s’a menţinut cel mai mult, ca o barieră de jertfe ce depăşesc în­chipuirea omenească, peste care valul cotropitor nu putu să treacă. Unii atacau cu furie dintr’o parte, iar ceilalţi se cramponau cu ultima disperare de glia pentru care sânge­raseră atâtea alte generaţii şi n’o fi rămas colţ de ţărână neîntinat de sân­gele năvălitorului şi sfinţit de aceia ai apărătorilor patrei şi libertăţii. Lipsită de puncte strategice de sea­mă, Flandra fu cu uşurinţă invadată, în 1914. Şi atunci când situaţia părea pierdută, o voinţă uriaşă se desprin­se din tragedia împrejurărilor, sinteza patriotismului fiilor unei patrii sânge, rânde, duşmanul fu dat înapoi şi soar­­ta războiului avea să se decidă pe ridicăturile ce formează ca un lanţ dealungul frontierei franco-belgice. „Munţii Flandrei cum li se zicea din pricina contrastului ce prezintă cu câmpia maritimă, de­şi în general, la­­nălţimea lor nu trece 100 de metri. Punctul de sprijin cel mai impor­tant al armatei engleze se afla în pă­durea Nieppe, rămăşiţă a vechiului Houtland — ţară a arborilor, iar ai celei franceze pe muntele Kemmel, muntele Roşu, cel Negru, iar măi în­apoi ,,Mont des Cats“, în vârful că­ruia se înalţă o mănăstire celebră, ce poartă şi azi pecetiă dureroasă a e­venimentelor prin care a trecut iinta duşmanului era ca înaintând spre mare (Dunkerque şi Calais) să se urmnari flamande Pământul nimănuia de G. KIVARAN-RAZVAN tare legătura dintre armatele belgiană fost deajuns ca bombardamentele să’l de pe Yser şi cea engleză de pe Ypres. Dar ea n’a putut fi atinsă şi bătăliile ce s’au dat pe munţii Fia»,­drei, cea de pe Kemmel mai ales, vor rămâne pe vecie înscrise In analele războaielor, ele egalând in înverşu­nare pe acelea de la Verdun. Acolo trupele franceze însufleţite de conş­tiinţa nobilei lor misiuni, au rezistat asaltului a 100.000 Germani, ajutaţi de un material de războiu considera­bil, până la săvârşirea din viaţă a ul­timului soldat. Preţul acestei cuceriri a fost deajuns ca să taie avântul în­cercărilor ce aveau să urmeze ale duşmanului. Dar oraşe înfloritoare, ogoare fer­tile, cetăţi miniere aveau să îndure cea mai oribilă dintre mutilări, a oar­belor explosive şi sistematicelor dis­­prefacă în neant. Coeficientul distru­gerii a fost evaluat de către Serviciile Statului la 98 la sută. Nefericita ,,zonă roşie", cum i - a mai zis, în suprafaţă de aproape 25 de mii hectare, oferea la încetarea ostilităţilor aspectul unui peisaj lunar sau unoi regiuni vulcanice, unde co­­pacii arşi erau singurele mărturii ale vegetaţie trecute, unde corbii şi şo­bolanii erau singurii reprezentanţii ai­­ specii vii Când pribegii reveniră să-şi caute căminul nu numai că nu-l aflarâ, dar în unele locuri distrugerea era aşa de completă, că nu mai puteai recunoa­şte nici temelia vieţii tihnite de altă­dată, chniul răului plutea în aer prin o­­trava gazelor şi moartea pândea la trageri urme ce nu se vor șterge nici-­­ fiecare pas în obuze ne­exploadate odată cu oricâtă trudă, ele fiind une­­ori grenade pierdute de mâini mân­­nite să amintească prin secolele ru­­bunde, iar imaginea tragicelor zile toate că pe aici a trecut în vârtej de foc și de prăpăd, monstrul apocalip­tic. Bailleul, „oraşul celor şapte coline’, situat la picioarele munţilor Flandrei a fost printre cele dintâiu sacrificate Câteva zile — Martie I ş1 8 _s au trăite se înfăţişa în ansamblul simple­lor moviliţe ale mormintelor săpate în grabă şi al vastelor cratere, uriaşe pâlnii în fundul cărora se vedea o a­­pă gălbuie otrăvită, de gazul muştar şi de rugina fierăriilor Nici drumuri, nici căi ferate, mei canaluri bune de navigaţie. Datorită cărei taine câte­ o biserică mai trăia, teafără în aparenţă, printre frânturile afumate ale zidurilor şi scrumul lem­năriilor ? Dar graiul clopotelor fusese înghiţit de cuptoarele ce făuriseră uneltele morţii şi mângâierea lor lip­sea bietelor epave plângând pe jal­nicele resturi ale visului vieţii lor în­tregi... Să se înfigă fierul plugului în a­­cest ogor al surprizelor, nici vorbă nu era dintru început. A trebuit o mun­­că neîntreruptă şi bine chibzuită ca să-l redea parţial culturii. Când eram pe plaiurile Moldovei, hărţuit de speranţe şi de dureri, naş fi crezut ca pasului meu să-i fie sor­tit a călca cu smerenie pe pământul cel mai lovit de urgie al sorei Franţa. Şi totuşi, după zece ani, am trecut şi eu prin faimoasa ,,zonă roşie". Credeţi că am văzut doar cicatrice . Nicidecum. Am văzut încă răni că­rora li se caută leacul. Sub supraveghere pricepută, mun­citori în majoritate streini, ruşi, po­lonezi, portughezi, se mai ocupă şi azi cu curăţitul locurilor şi cu nive­larea. Văzându-i aplecaţi deasupra câm­pului, ai de departe, impresia unor trudnici secerători, pe când în reali­tate ei cercetează posomorâţi, să des­copere secretul ce ascunde fundul u­­nei gropi de obuz şi malul unei ridi­­cături anormale, peste care a crescut, un mărâciniş. Toate lucrurile găsite se adună ca într’un imens arsenal: iată diferite soiuri de grenade, ghiulele de toate calibrele, bombe rotunde, torpile cu aripi, saci de cărbune cari căptuşau tranşeiele germane, bande de mitrali­ere, arme şi baionete frânte, căsci franceze ori germane, mortiere de tranşeie, valuri de sârmă ghimpată gamele, cutii de măscî, schîje şi fo-­ coase... Din 1919 până astăzi, s’au strâns numai din această zonă 600­ 000 tone de muniţiuni. Câte odată pământul mai dă la i iveală şi resturile a ceiace a fost altă- dată o fiinţă omenească Atunci,, tri-­ mîsul Statului Civil Militar ce se află în permanenţă pe şantier, se ocupă cu stabilirea identităţii. Ea e foarte greu de aflat uneori, dar tot se găseşte vre-o cruciuliţă sau veri­ghetă, a căror Inscripţii reconstituite (Continuarea in uag- NIJU Remanierea se amână din nou­- D. PAN, HALIPPA ș Și eu, care eram gata de plecare la Chiișinău ! ZIARELEIar pământurile din Cadrilater fără ca dispoziţiile ministerului să însemne pentru unii mumă, pentru alţii ciumă.­­ Domnule ministru, dacă aţi ştii cât pământ a deţinut sub formele­ acestea — ale brenzei şi ale coo­­perativelor — vă veţi convinge că măsurile luate pentru întrona­­rea mulţumirii în Cadrilater şi pentru relaţiunile bulgaro-române, ştirile ce au fost luate împotriva­­trebuiau să ţintească prin alte mii coloniştilor şi asupra căruia voim foace.­­ /' Chestiunea coloniştilor în Cadri­later ameninţă să devie un basm cu cocoşul roşu, în care povestitorul este ministrul de agricultură, iar gură­ească cei ce sunt dispuşi să asculte. Azi se asigură soarta co­loniştilor, mâine sunt condamnaţi la moarte. Dar basmul are un punct unde ministerul greşeşte şi­rul. E acolo unde s’au hotărît că­să atragem, cu toată seriozitatea atenţia d-lui Mihalache, chiar cu riscul de a-i ultragia, în parte, dragostea d-sale pentru cooperaţie. Trecem peste faptul că înaintea oricărui angajament stau intere­sele de consolidare a ţării şi ad­mitem, sincer, că d. Mihalache are un program politic, pe care noi îl bănuim doar şi pe care d-sa vrea să-l realizeze chiar cu riscul de a-şi atrage asupra d-sale furia celor ce nu pricep cum s’ar pu­tea inaugura o politică solidă în Balcani, prin consolidarea şi des­­voltarea economică a bulgarilor, posesorii unor terenuri luate, prin rapt, dela turci, cari au rămas soţii proprietăţilor lor. Suntem de acord cu ţintele acestui program politic, fiindcă avem credinţa că o stabilitate şi un echilibru în Bal­cani — mai ales după aventura panslavistă fatală a lui Stambo­­ln­sky — nu se pot realiza, decât printr’o înţelegere cât mai strânsă între România şi Bulgaria şi de aceea — oridecâte ori a venit oca­zia — am pretins guvernului bul­gar ca, în interesul acestei înţele­geri, să acorde românilor din Bul­garia, tratamentul de care se bu­cură bulgarii în România. Suntem de acord dar cu d. Mi­halache în urmărirea acestui pro­gram, cât timp speranţele ce pu­nem şi în clarviziunea guvernelor bulgare nu se vor dovedi, definitiv zadarnice. Dar punctul negru e unde d-sa, urmărind acest program şi bazat — pe date ce nu i s’au raportat — nedreptăţeşte — cel puţin formal — pe colonişti. Căci una e să ur­măreşti acest program şi alta e să năpăstueşti pe colonişti, căci şi altfel sunt destul de năpăstuiţii nimeni nu va admite că părăsirea vetrei unde te-ai născut e o deli­cioasă plăcere. Iar satisfacerea programului întocmit se putea face şi altfel. Mai ales. Era la mijloc o ceartă iscată pentru o proprietate ocupată de colonişti, nu prin silnicie ci prin ordine de stat. Că aceste ordine sunt socotite ca nelegale, e altă chestiune. Care nu priveşte deloc pe colonişti. Prea au suferit multe până să-şi întemeeze o gospodărie ca să poţi pretinde de la ei veniţi de departe să judece "că Statul, îa accepţia lui de ierarhie divină, nu prea a avut cap când i-a aşezat în Cadrilater. Totuşi s’a pretins şi rău s’a făcut, şi răul putea fi în­dreptat, în aşa fel încât aceşti no­ui cetăţeni să creadă că la mijloc n’a fost o prostie a statului, ci o gre­­şală a funcţionarilor, cari, vai Doamne!, greşesc cam des. Era destul să se vadă ce pămân­turi (ba, întinderi întregi) de ale statului se exploatează de către diverşi arendaşi, cu cari d. Cării­ - Băşescu nu ţine să se certe şi era destul să se afle prin ce sisteme au ajuns unii mari proprietari şi trebuia să se arate cum unii ex­ploatatori deţin moşii întregi după paravanul escrocheriei patronată de Stat — adică cooperativele — şi era să se ştie că se putea îm­păca şi programul şi coloniştii. Ion Biciolla Lacrimi de copii Durerile, in lumea­ asta, sunt infi­nite. Pentru ochiul unui observator atent, ele apar ca imaginile dintru­ kaleidoscop. Sertarele redacţiilor gem de plân­geri. Nimic nu poate reda noţiunea varietăţii lor. Iar printre ele sunt foarte multe acelea, cari merită os­teneala de a fi citite...­­ Iată aci două, la întâmplare: „Mai mulţi absolvenţi ai liceului, cu 8 clase" îşi etalează, pe toate pa­ginile unei coaje, îngrijorarea ce le produce intenţia Ministerului Instruc­ţiunii de a-i trece, şi pe dânşii, prin furcile caudine ale anului preparator universitar.„ Dacă am înţeles bine, situaţia lor, e aceasta. Au terminat, anul trecut, vechiul liceu cu 8 clase. S au prezentat la examenul de bacalaureat şi au căzut. Au fost destul de pedepsiţi, pier­zând un an. (Colegii lor, mai noro­coşi, păşesc acum în al II-lea an de studii universitare!) Acum, li se pre­pară o nouă nenorocire: anul pre­parator.­­ Aceasta însemnează că, un nou an de studii, îi va distanţa de foştii lor, camarazi. Iar, pe de altă parte, că vechiul program al studiilor de liceu—­ incontestabil mai amplu ca cel ac­tual — pe care l au urmat, nu li conferă nici un avantaj asupra solvenţilor liceului cu 7 clase.­­ Socot cţios să insist. Cercurile competinte ale Ministerului de In­strucţie cunosc, perfect de bine, ches­tiunea. Unesc umilul meu glas le plângerea „absolvenţilor liceului cu 8 clase". Şi, rezumând-o, cer, ală­­turi de ei, un singur lucru: ECHI­TATE. 11 A doua plângere emană dela un­ elev al unui liceu militar. Regret ci spaţiul nu-mi îngăduie s'o dau pu­blicităţii, in extenso. Căci, de sub crusta unui humor aparent, isvorăsc calde şi îmbelşugate lacrimi de copil. S’a luat dispoziţia ca acei elevi al liceelor militare, cari n’au obţinut media 7, să piardă bursa. Măsura poate că nu e rea. Dar are un cusur, care o transformă într'un monument de inechitate, a fost luată in cursul vacanţei, adică după ce purceaua era, deja, moartă in coşar. — „Credeţi", îmi scrie tânărul meu corespondent ,,că m’aş fi mulţumit eu cu nota 5 la gimnastică sau la mu­zică, dacă ştiam una ca asta?..." Şi eu cred că nu. Ameninţat de o­ măsură represivă echivalentă cu în­depărtarea din şcoală, (taxa de ad­­­venţă e de vre-o fil.000 de lei), ele­vul ar fi avut elementara precauţiune, să-şi asigure media fatală.­­ Urmarea acestei măsuri , inopor­tune se traduce, pentru corespon­dentul meu, printr’o chinuitoare di­lemă. Să fure banii de taxă — căci părintele său e un biet slujbaş —sau să renunţe la un ideal, pe care l’a clocit in 6 ani de şcoală? GrÎ8$©ste Patriciu Pentru a Isbuti Există o acţiune impresionantă: lupta d-lui I­ Mihalache împotriva împrejurărilor iitrige pentru agri­cultor. Un împătimit al brazdei, un om pentru care pământul are un sens aproape mistic, un ţăran în toată puterea cuvântului. In­de­­obşte cartea dezrădăcinează, smul­ge pe om din cadrul natural al cla­sei care l-a produs, se interpune ca un obstacol între înţelegerea lui şi mediul lui primar. In romanul „întunecare“ de Cezar Petrescu, roman frescă a marei experienţe morale a societăţii româneşti sdruncinată de răsboiu în tradiţio­nalele ei aşezări, este un capitol ,,Ferul, fonta şi otelul’*­ In acest ca­pitol din romanul „întunecare“ sunt analizate toate elementele inevita­bilului divorţ al fiului de ţăran dus la învăţătură. Radu Comşa — e­­roul romanului — se chenue să re­intre in ritmul de înţelegere al fa­miliei, întinde gânduri de iubire, dar toate se frâng neputincioase, între el şi ai lui. Cartea a săpat o prăpastie adâncă peste care nici o punte nu poate svârli cea mai pu­ternică iubire, cea mai tenace voinţă. D­ l. Mihalache înfăţişează o a­­meţitoare carieră, o uluitoare stră­batere a erarhiei sociale, o ascen­siune fără precedent. Fără o sdrun­­cinare a cadrelor existente prin­­tr’o revoluţie, fără ca din normele de selectare ale politicei să se fi schimbat în aşa fel încât improvi­zaţiile să fi fost fireşti, trecerile neaşteptate dela o situaţie la alta să fi fost explicabile, d. I. Miha­­lache a trecut dein o simplă cate­dra de sat la minister­ Nu în acea­stă bruscă trecere stă valoarea d-lui I. Mihalache ci în faptul ca nu şi-a pierdut cumpătul, ca se gă­seşte şi azi ca şi eli la locul său, fără să fie întru nimic desorientat, zăpăcit de brusca schimbare a me­diului. Dar în aceeaş măsură la care s’a adaptat noilor răspunderi a putut păstra toată puterea de în­ţelegere, toată sensibilitatea, toată ideologia ţărăneasca. L’am văzut prin lumil de vară când pe cer nu pata nici un nor, iar seceta pârjolea ogoarele şi în nor­dul Moldovei şi al Basarabiei apă­ruse omida rusească. Cu faţa în­tunecată, chinuit, părea cuprins de toată jalea plugarilor. Intre Ion Mihalache şi pământ sunt legături organice, sunt aceleaşi legături ca şi între el şi clasa ţărănească. De aici acea sbatere fără odihnă pentru a repara toate ravagiile făcute în economia a­­grară de o politică excesiv protec­­tionistă a Industriei in dauna agri­culturii. Abia trecută grija, am zice pa­nica secetei, şi d- l. Mihalache s’a pomenit in fata unei alte probleme: finanţarea recoltei. S’a îndurat ce­rul şi am avut o bună recoltă, am spui-o chiar o îmbelşugată recoltă, dar în Ioc să se reverse în pungile agricultorilor banii, s’au pomenit cu o aşa de vertiginoasă scădere a preţurilor încât bieţii plugari n’au primit nici echivalentul capitalului investit, din vânzarea produselor lor- Criză de credit, lipsa de orice organizare a desfacerii, lipsa ma­rilor exportatori, minaţi prin stran­gularea băncilor (cazul casei Mani­­ssalian lovită de Banca Româ­nească) toate au contribuit la scă­derea preturilor. Oricât s'ar părea de paradoxal, recolta îmbelşugata s’a transformat în dezastru pentru agricultori. In conferinţa deja ministerul de finanţe d. Mihalache şi-a rezumat punctele ce se impun soluţionate pentru remedierea răului la trei: 1) Credite pentru agricultori-2) înlăturarea neajunsurilor din practica negustorilor de cereale. 3) Organizarea producătorilor ca să nu arunce pe piaţă prea mari cantitaţi de cereale. Nu discutăm aceste puncte, ci le luăm ca dovezi ale unei preocupări active, ca dovezi ale unei lupte ce se duce pentru agricultură, de l1 luni cu acea tenace îndârjire carac­teristică spiritului d-lui I. Mihala­che. Ce i-ar trebui aceste­ fecunde pasiuni pentru a isbuti? Tocmai pentru tot ceia ce ştim că mişcă e­­nergia d-lui I. Mihalache, tocmai pentru credinţa ce­ l animă îi infă­­ţişem obiecţiile noastre întemeiate, juste, utile. In primul rând d. I. Mi­­halache să se lepede cât mai re­pede posibil de mania comisiunilor. Nu face un pas fără să institue o comisiune, fără să observe că a­­ceste comisiunî sunt întârzietoare, sunt consumatoare de timp. O co­­­misiune nu dă o soluţie, ci o serie de soluţii contradictorii, eliminân­­du-se una pe alta. O hotărîre este concluzia unui singur om. Iar ac­ţiunea creatoare la fel. Grija d-lui I. Mihalache de a da cea mai bună soluţie, îl face să impună preala­bile cercetări minuţioase, o cântă­rire a fiecărei formule, o documen­tare vastă. Or, această metodă de lucru, evident foarte bună, cere timp iar d. I. Mihalache se găseşte in faţa unor probleme care nu aş­teaptă. Şi vai! comisiunile sunt fă­cute pentru aşteptări Îndelungate D- I. Mihalache cunoaşte prea bine fiecare nevoe a plugarului şi are şi remediile, atunci de ce nu le-ar aplica fără să mai se consulte cu nimeni? Rapida înţelegere a problemelor, promptitudinea solu­ţiilor şi curajul răspunderii, iată ce se cere unui om politic. D. I. Mi­halache are aceste Însuşiri dar se mutilează cu prejudecata comisii­lor- şi dorim să scape de comisii, pentru a isbuti mai repede în lupta începută. Pamfil Şeicaru

Next