Curentul, decembrie 1929-ianuarie 1930 (Anul 2, nr. 673-708)
1929-12-01 / nr. 673
Amit ii no. 573 Diamantele negre ale morţii Sunt cadavre cari tac. Sunt altele cari tipa. Cele dela Lupeni fac parte dintre acestea, Intr’un fel sau altul li se va da dreptate, în măsura în care ordinea stabilită o îngăduie. Nu importă dacă cei ce ridică glasul în parlament, sunt sau nu, autorizaţi să le reprezinte. inaetul lor îşi face un ecou din om şi cine, trecând prin cele două rânduri de morminte, ce l-au înăbuşit: groapa comună, şi mina, — până la un punct, comună şi ea. Intr’aadevăr, în Cameră, doui interpelatori s’au ridicat să li se fixeze o zi pentru desvoltarea indignării lor social-umanitare. Unul din ei şi-o enunţă cu decenţa stilistică şi cu siguranţa celui ce cunoaşte problema. Cellaltul se avântă în frazeologia incultă a întrunirilor suburbane. Nu putem preciza până la ce punct, sentimentalul lor ventricul politic şi parlamentar bate la unisonul inimei muncitoreşti. Dar înţelegem surâsul d-lui Eduard Mirto care, de pe banca ministerială, a declarat acestor vârfuri de batistă roşie, iţite din buzunarul de la piept, al d-lor deputaţi, momentan revoluţionari: „aştept cu un viu interes desvoltarea interpelărilor“. S’au găsit unii cari să califice ironia de deplasată. Nu se glumeşte la pomenirea unui mormânt atât de vast, de sângeros şi de proaspăt. Parastasul laic şi parlamentar care se anunţă, pentru nefericiţii soboli de la Lupeni, cere tăcere şi gravitate, fie şi numai de frumuseţă. Dar d. Mirto a surâs doar intenţiunilor atât de pueril ascunse, ale interpelatorilor, de a face Paradă de sentimente şi de a se reliefa, pe o chestie atât de copioasă, încât poate compensa până şi lipsa de talent a oratorilor. A surâs la gândul că aceştia vor fi siliţi să facă abstracţie de buna lor credinţă, şi să prezinte, sub teribile aspecte de revoltă civică, mimai fragmente de convingere şi realitate. S’a amuzat un moment, cel mai spiritual, desigur, dintre miniştri, — (complimentul acesta se amendează dela sine, prin însăşi mediul ministerial ambiant) când s’a referit la felul în care vor eşi din încurcătură, sau, dacă permiteţi, „o vor scălda/ generoşii interpelatori. „Aştept, cu un viu interes, desvoltarea interpelărilor“. Fireşte, fiindcă ce oare ar putea adăogi oratorii, celor ce s’au scris prin ziarele şi revistele „bien-pansante“ despre măcel, de la măcel încoace? Se va reedita discuţia dacă e mai vinovat ministerul de interne decât ministerul muncii, sau prefectul d-lui Vaida, decât inspectorul d-lui Răducanu, sau comandantul trupelor decât şeful postului şi dacă pedepsele aplicate au fost sau nu în concordanţă destul de farmaceutică cu oroarea faptelor? Se va face oare dozajul salariilor în raport cu sângele scurs? Se vor prescrie noui paliative, cari, dacă ar fi fost la timp aplicate, ar fi cruţat vieţile, astăvară, jertfite? Căci, în cele din urmă, cari sunt măsurile menite să facă minierilor o viaţă suportabilă? Evenimentul de la Lupeni a fost o nenorocire, ani dea rândul eludată, amânată, întocmai ca falimentul bugetar dissimulat în cifre patriotice de d. Vintilă Brătianu. Mizeria din Valea Jiului ducea fatal la tragedia recentă. Nu e mai mult de an an de când un minier s’a sinucis cu un cartuş de dinamită aşezat pe pântecele lui flămânzit. S’a ştiut de această sinucidere, numai din pricina caracterului ei original şi atroce. Sinuciderile însă n’au fost niciodată rare, pe valea Jiului. Cât despre sinuciderea lentă, şi în massă, cu rachiu, nimeni n’o mai observă. Iar răsvrătirea nu e decât ultima etapă a tendinţei acesteia de sinucidere colectivă. Câteva procente adunate la salariul de flămânzire, câteva vagi ameliorări introduse la un tratament de brute, la o viaţă de câine, nu vor schimba nimic, nu vor înlătura viitorul Lupeni de sub guvernul de azi sau de mâine. Fiindcă ameliorări propriu zise, nu sunt cu putinţă. Nu le pot accepta consilierii administrativi şi marii acţionari ai societăţilor liberale, exploatante, din partea focului. Nu le poate suporta statul, ci în cele din urmă, contribuabilul, obligat să cumpere cărbunele hrubelor naţionale. Pretutindeni, industria cărbunelui e în criză. La noi, această industrie nu se menţine decât cu sprijinul statului, unic client, cu ajutorul căilor ferate şi al transporturilor, silite să renunţe la orice modernizare, pentru a plăti anualul tribut, cărbunelui autohton şi mizeriei groaznice din Cât să iei unora, şi cât să dai altora ? Şi care interpolator poate fi atât de făţarnic sau de nebun să îndemne guvernul să se atingă de tezaurul negru al belşugului liberal, în măsura trebuincioasă şi, de altfel, imposibil de realizat... Să reducem exploatarea cărbunelui, să începem electrizarea treptată a căilor ferate, deslănţuind realitatea camuflată în contracte, precipitând şomajul în valea foametei? Ar fi o soluţie definitivă şi eroică, dar ce guvern îşi poate asuma,cu o astfel de bravură, o asemenea răspundere ? Situaţia din mine rămâne, deci fără deslegare. Mizeria din mine e iremediabilă. Suntem, acolo, reduşi la expediente, la paliative, la o atenţie poliţienească şi economică încordată, cre să asigure moartea pe înfundate, in locul morţii violente. Acesta e cumplitul şi cinicul adevăr- Cincizeci de mii de vieţi sunt osândite la pieirea lentă, prin denutriţie, prin asfixiere, prin istovire, iar guvernele neputincioase sunt nevoite să recurgă la meschine măsuri destinate să canalizeze revolta şi sinuciderea, pe căi paşnice, tăcute şi progresive. Şi nici un interpelator nu va susţine, acestea, de la tribună, nici un discurs şi nici un răspuns nu vor pune capăt întunecatei şi inexorabilei tragedii din tainiţele pământului. I. Vinea Invalizii şi soldaţii Un ofiţer invalid din Galaţi ne trimite un sguduitor şi desnâdăjdiat protest împotriva revizuirilor vexatorii ce sunt pe cale a se face asupra situaţiunii schilodirilor din răsboiu. „Dacă repulziune şi scârbă producem astăzi, scrbe bravul fost combatant, întrucât suntem consideraţi fantomele ţinut vis urât, să ştie acei ce au simţit plăcere mărindu-ne durerea, că-i tratăm cu dispreţul nostru profund“. Accentele acestea scoase din Inimile rănite ale invalizilor se îndesesc şi fără îndoială ele vor culmina intr’o acţiune dârză, care nu va fi plăcută nici unuia dintre aceia cari “ au dăruit ţârii decât idei patriotice, cari se ştie că nu lasă sânge... Este vorba cu adevărat de economii. Pliscul acestei obsesii de Shylock n'a ezitat nici in faţa rănilor glorioase pe care răsboiul ie-a lăsat răboj frumuseţilor tinereşti din 1917. Prin graţia divină, aceşti nenorociţi, absolut nevinovaţi de golurile budgetare, vor dispărea incet-încet şi nu vor mai împovăra pe nici uun domn ministru. In primii zece ani au murit deja opt sute de ofiţeri Invalizi, din cei 210 câţi erau „calificaţi" să-şi afişeze infirmităţile. Revizuirea de care se vorbeşte rămâne totuşi un lucru odios, o idee nebună, capabilă să tempereze patriotismul oricărui cetăţean care va mai fi vreodată solicitat să moară sub zidurile cetăţii. De ce această politică? Dece această greşeală?... Căci dacă rănile unora dintre cei căzuţi s’au îrchis in zece ani, şi dacă sângele n’a mei continuat să li se scurgă din arterele sdrenţuite, nu însemnează că fapta lor are nevoe de un minus de răsplată şi de consideraţie. Comisiunea întrunită pentru a evalua elanul lor cu metrul, sau cu gramul, va înfăptui implicitamente o degradare a prestigiului invalizilor, şi bine nu va ţin pentru nimeni. De nedreptatea acestui procedeu nici nu e nevoe să mai vorbesc, ştiut fiind că infirmităţile lor, vindecate astăzi sau nu,au făcut acum zece efii să-şi sacrifice carierele şi să devină imobili, sau sedentari, fără meserie şi fără speranţă. Enervarea cu care invalizii au, reacţionat este cel mai sfânt, semn al infirmităţii lor sufleteşti, căci, aşa cum spune Duhămel undeva, aceşti oameni „au pierdut asemănarea cu Dumnezeu, asemănarea cu perfecţiunea." Nimeni nu cere pâine când are acasă cozonac. Dacă Invalizii au strigat, pricina este în viaţa lor intimă, in viaţa lor inavuabilă. Domnii miniştri să nu aştepte alte motive. Demnitatea îi va constrânge pe invalizi să-şi ascundă sacrele răni ca pe nişte boli venerice. Dar glasul lor, dacă nu-l aud economiştii, ii aud In orice caz soldaţii, şi sunt foarte impresionaţi, vă asigur. In aceste zile de toamnă şi de democraţie la toartă, se prepară pe nesimţite în cupa iniţiiei acestor Invaizi o teribilă otravă. Stau faţă in faţă Tunica verde şi Fracul negru. Încet, să n’audă soldaţii. Romulus Dianu S PAGINI Duminică 1 Decembrie Director: PAMFH ŞEICARFEDACţiA sTAbMlNlbTRATIA 8TRADA SĂRINDAR No. 4 fWtfos: Direcţia fi Redacţia 564/39 Secretariatul şi provincia 312/2, Adiţia fizica Publicitate375/28 ABONAMENTE: Lei 700 pe an, Lei 350 pe 6 lun, Lei 1OO pe 3 lun. Pentru Rând, Inatituduni || Administraţii Publice 1000 lei anual Pentru străinătate: Lei 1700 ua an; Lei 850 pe 6 luni Lei 500 pe 3 luni Abonamentele încep la 1 / 15 ale decirei luni .J nu se poate vorbi de chestiuni de goluri bugetare, înainte de a se face toate socotelile gestiunilor trecute D. VIRGIL MADGEARU O. VIAITILA BRATIANU : Vrea să zică am scăpat şi de golurile bugeta- Imi cunosc eu gestiunile trecutele N’ajunge viaţa de om să le descurci... .Licei Foc sub Aparent unitatea guvernului este intactă, fidelă expresie a unităţii partidului naţional-ţârânist. Şi s-ar putea crede altfel atâta vreme cât d. luliu Maniu este preşedinte al consiliului de miniştri? Nu o afirmă cu energie, oriunde şi oricui d. Virgil Madgearu? Dar dincolo de aparenţe şi de afirmaţii stă adevăratul aspect al situaţiei. Pentru cei ce nu socotesc formula democrată ca o isteră universală, şi nici nu socotiau discursurile din opoziţie ale oamenilor politici drept solemne angajamente, guvernarea naţional-ţărânistă nu urma să fie o înşiruire nesfârşită de miracole înfăptuite, dar se prezenta această guvernare cu un titlu tot atât de preţios. Reprezentanţii cei mai autorizaţi ai tuturor meleagurilor româneşti se prezentau strânşi, contopiti într-un partid unitar ce promova un guvern în care toate provinciile şi-ar fi găsit cea mai fidelă expresie. Nu se putea spune că Ardealul nu este reprezentat decât prin uzurpare şi falsificare de urne. Nu se mai poate afirma că Basarabia este vitregită dându-i-se reprezentanţii aleşi de jandarmi. Un partid egal de popular pe tot cuprinsul ţării a preluat puterea. Stângăciile, nesiguranţele de la formarea guvernului, chiar unele fricţiuni începătoare au fost socotite ca inerente debutului; mai târziu numai singularizarea ironică şi agresivă a d-lui Grigore Iunian, a întreţinut unele fricţiuni dar mai mult ca majoritatea, indiferent de nuanţa originilor diferiţilor parlamentari, adică fricţiunile le avea ministrul de justiţie cu parlamentarii foşti ţărănişti, exact cum le avea şi cu cei foşti naţionali. De o sdruncinare a unităţii partidului nu s’a vorbit decât după alegerea noului Regent Sărăţeanu. Ziarele partidelor de opoziţie atacau pe Regentul proaspăt ales, pentru legăturile de rudenie ce le avea cu d-nii Mihai Popovici şi Al. Vaida-Voevod. „Viitorul“ soma zilnic, pe cei doi miniştri să se demită pentru a înlătura orice bănuială asupra obiectivităţii, în judecata evenimentelor politice, a Regentului Sărăţeanu. Dacă legăturile de rudenie aveau puterea de a umbri judecata obiectivă a Regentului Sărăţeanu, atunci rămânea absolut indiferent prezenţa în guvern a celor doi miniştri înrudiţi cu fragmentul cu treimea de factor constitutional, plecarea din guvern au insemmat plecarea din partid. Somaţiile ziarelor partidelor din opoziţie, au avut un ecou neaşteptat, d. Grigore Iunian determinând pe d. I. Mihalache să arate d-lui Maniu punctul de vedere ţărănist în ceea ce priveşte incompatibilitatea dintre a funcţiona ca ministru într’un cabinet şi a fi rudă cu unil dintre Regenţi. Este foarte probabil că în linia caracterului său dârz d. I. Mihalache a formulat acest punct de vedere fără nici o reticenţă, categoric, dar în urma intervenţiei ţărăniste, numai o demisie a urmat, a d-lui Mihai Popovici, dar cât priveşte d. Al. Vaida-Voevod — deşi exact in acelaş raport de rubedenie cu Regentul Sărăţeanu — a fost impiedcat chiar de ţărănişti să-şi dea demisia. Nu mai era vorba de afirmarea intransigentă a unui principiu, ci de afirmarea autorităţii ţărăniste în guvernul d-lui luliu Maniu. Dar din acel moment a început să se vorbească mai puţin de naţionali-ţârănişti, şi mai des de naţional şi ţărănişti ca de două organizaţii distincte care colaborează. Unitatea partidului începuse lenta destrămare. Toate aceste operaţii se petrecuseră în timpul vacanţei parlamentare, majorităţile nefiind cu nimic iniţiate în tainele laboratorului din care eşise acest început de desagregare. Desorientaţi au început să ceară lămuriri, să se orienteze, să descifreze pe cât pot equazia politică aşa de neaşteptat pusă de evenimente. Este drept că neteda despicare din guvern, nu s’a răsfrânt atât cât era de aşteptat asupra majorităţilor, în afară fireşte de ţărăniştii basarabeni, cari niciodată nu s’au contopit în majorităţi ci au căutat să rămână liberi pe mişcări, manevraţi de d. C. Stere. O nedumerire, o atmosferă de păreri de rău, de vădită descurajare pluteşte în rândurile majorităţii care-şi dă prea bine seama că unitatea partidului a început să fie pusă in discuţie de la forţata demisie a d-lui Iihai Popovici. Naţionali-ţărăniştii ardeleni tăcuţi, rămân intr’o expectativă ce numai linişte nu înseamnă pentru viitor. Mai sunt un număr serios de deputaţi cari n’au fost nici naţionali, nici ţărănişti, Ci s’au înscris pur şi simplu in partidul unitar naţional-ţârânist, în a cărui formă au găsit cadru potrivit unor convingeri ce le aveau, or, aceşti parlamentari nutresc o vie vrăjmăşie oricărei acţiuni ce ar provoca o ruptură în unitatea partidului naţional-ţărănist? Evident ca în totalul ei majoritatea îşi da siama de anumite greşeli ce-au fost săvârşite de guvern, greşeli al căror inevitabil final va fi căderea guvernului. Dar conştiinţa limpede a primejdiei, nu a însemnat încă până acum şi un curent de reacţiune energică, de constrângere a guvernului la o disciplină unitară. Totul este încă nedefinit, o stare sufletească oarecum confuză, o dramatică nedumerire care îşi caută o imperioasă isbucnire. Interpelarea în chestia Lupeni, adresată de deputatul Ghiulea, nuanţă — ca origină — ţărănistă, d-lui I. Răducanu al cărui secretar general a fost, va forma in ziua când va fi desvoltată un punct de plecare, pentru unele eventuale delimitări. Se prea poate ca majoritatea să reacţioneze împotriva erorilor comise de guvern, erori ce au pus în discuţie unitatea partidului, ceea ce este sigur însă, este rezerva plină de înţelesuri a naţional-ţărăniştilor ardeleni. Foc, sub cenuşă. Şi între timp capitalul moral, mănunchiul de iluzii cu care au venit la guvern, se iroseşte, durata unei guvernări cu aşa de splendide perspective, se scurtează, energiile se istovesc, posibilităţile de afirmare se împuţinează. Intre timp, focul pasiunilor arde sub cenuşa aparenţelor. Cum se va reface unitatea sufletească a guvernului? Dar dacă şi d. Al. Vaida-Voevod se retrage din guvern după întoarcerea de la Viena? Liniştea aparenţelor amăgeşte totdeauna. Pamfil Şeicaru Firește că n’am putut extrage toate erorile din cele 95 (numai atât) de lucrări corectate, cu ocaziunea ultimului bacalaureat Numărul lor însă e departe de a se limita la cele odată amintite. încă un motiv mă face să continuu cu citarea lor: interesul pe care alte articole în acelaș sens l-au stârnit printre cetitorii cari ie-au urmărit fie din simplă curiozitate, fie din dorinţa de a urmări nivelul şcolarităţii la noi şi — poate — şi din aceea de a-şi explica continuele căderi la bacalaureat Aşadar alte probe de stil şi compoziţiune, şi mai întâi, una într-adevăr clasică: „Teren mai bun pentru o literatură mai bogată a fost răscoalele care au fost în alte ţări şi răsunetele lor au avut o înrâurire, cui au trezit sentimentul acela în individ de a fi mai presus de toţi”. Şi după această frază de deschidere, autorul continuă cu aceeaş pricepere:„Nea trebuit să avem un mediu mai prielnică şi acest mediu e lam căpătat, prin noi însuşi şi îl avem... ." . Şi iarăşi: „O, parte din scriitori, cei mai principale din Moldova, şiau făcut studiie în Apus şi venint în Ţară, au făcut un, anumite curent... şi... o revist...“ După care, apropiindu-se de chestiune: „O altă cauză e că curentele în secolul al 19-lea, a fost bine reprezentate...” şi precizând: „Cei mai distinşi reprezentanţi a secolului al, 19-lea îl putem enumera pe Costache Negruzzi, ca cel mai mare prozator, datorită mai ales culture!, pe care a căpătato în Apus, că starea lui materială a fost mai înfloritoare ca celorlalţi“. Sau, în rezumat, următoarele flagrante erori : 1. a fost răscoalele (acord greşit); 2. care au avut (loc) la noi; 3. (Cuvântul foc sărit); 4. răscoalele care... şi răscoalele care... (repetiţie, supărătoare); 5. răscoalele....... şi răscoalele... (construcţie asimetrică); 6. şi răscoale... şi ă sunetele (repetiţie); 7- căci (lipsă de semn pe ă); 8. au trezit sentimentul acela în individ de a îl (= au trezit în individ sentimentul de a fi... 9. de de toţi (*= decât toţi); 10. Nea... (= Nea...); 11. media mai prielnică (dezacord între substantiv şi adjectiv); 12. lam căpătat (= l-am...); 13. prin noi însuşi (= prin noi înşine); 14. O parte din scriitori... (= dintre); 15. cei mai principale (dezacord ca mai sus); 16 şiau făcut ( şi-au...); 17. studile (= studiile); 18. venint (= venind); 19. Anumite curent... 20. ore*vist... (dezacorduri); 21. că curentele (cacofonie); 22. în secol al 19-lea... (= în secolul al 19-lea); 23. curentele... a fost reprezentate (— dezacord); 24. reprezentanți a secolul (= al secolului); 25. cei mai distinşi, reprezentanţi... îl putem consideră pe... (= cel mai distins... îl putem...); 26. — (cacofonie) ; 27. cel mai mare prozator datorită... (dezacord); 28. culturei (== culturii); (Continuare in pag- II*«3 Iar bacaureatul Stil şi compoziţiune de PAUL I. PAPADOPOL împrumutul C.E.D. Există o instituţiune cu caracter internaţional şi în sediul lara noastră, este Comisiunea Europeană a Dunărei, care pentru noi, are o importanţă deosebită. Nu voim a face un studiu critic asupra acestei instituţiuni deşi sunt multe de zis. Suntem în preajma încheierea unui împrumut al C. E. C-ului, care va servi după, cele ce suntem informaţi, pentru asigurarea navigabilităţei gurilor rivinărei. Acum trei luni de zile, discutând într’un articol, problema organiizărei finanţărei şi exportului cerealelor noastre, între altele am ridicat şi chestiunea barei de la Sulina şi am arătat, ce dezastru arînsemna, atât pentru traficul de export de cereale în special, cât şi pentru întreg exportul în general, o nouă scădere a barei de la Sulina Şi mai spuneam cu acea ocazie că taxele sunt destul de mari şi ne miră faptul că C. E. D-ul, in ale cărei atribuţiuni, cade şi aceasta chestiune, nu ia nicio măsură de îndreptare. lată că astăzi, înregistrăm în fine o mişcare în acest sens, prin contractarea împrumutului de care vorbim mai sus. 5 . Nu cunoaştem în amănunte budgetul acestei instituţiunii int.-naționale, în care cuvântul hotărîtor, îl au guvernele Angliei, Olandei, României și Italiei. Destid numai să accentuăm, că împrumutul acesta nu va folosi numai pentru completarea lucrărilor de navigabilitate a gurilor Dunărei, ci și pentru regularea vechilor datorii, pe baza unui aranjament de amortizare, într’un termen mai lung-Se proiectează deci, un plan de organizare solidă a situațieifinanciare a GED-ului, pentru viitor, fapt ce nu poate, decât să ne bucure. _ împrumutul în chestie va servi deci, pe de o parte la acoperirea cheltuielilor reclamate de lucrările de amenajare după planul fixat de experţii C. E. C-ului, iar pe de altă parte la regularea vechilor datorii, deficitul budgetar din anul în curs şi achitarea vechilor datorii, între care şi împrumuturile de la Banque de Pays de l’Europe Centrale şi de la Banca Naţională a României-Evident că acest împrumut a fost făcut şi din cauză că, prevederile budgetare ale încasărilor, vor prezenta cu siguranţă un deficit, dat fiind situaţia critică a navigaţiei «provocată ■ la rândul său de reducerea considerabilă a exportului, în toate ramurile de producţiune). In actuală perioadă, în preajma îngheţului Dunărei, aceste venituri vor fi reduse la minimum, şi câteva luni de zile, cât ţine perioada îngheţului, nu se va putea conta pe niciun venit, provenit din taxele pe navigaţie. Suma ce va fi imprim,«ată se ridică la cifra de circa 8 milioane franci aur şi se speră a fi acoperită din veniturile a 4 ani (cu preceperea anului 1930—1951). Această sumă da 8 milioane franci aur se repartizează la consumaţiunea ei, în 4 rate de circa 21/1 milioane la început şi scăzând până la 1933 in mod proporţional. Se speră deci, ca prin acest împrumut să se clarifice, situaţia financiară în ce priveşte datoriile vechi şi să se asigure efectuarea lucrărilor plănuite pentru viitor. Datoriile către Banque de Pays de l’Europe Centrale şi Banca Naţională a României se cifrează la suma de circa 1 900.000 franci aur, eşalonată in 4 rate anuale de circa 450 000 franci aur. Restul sumelor sunt prevăzute numai pentru lucrările de îndiguiri (prelungirea digurilor existente) şi alte lucrări accesorii de mai puţină importanţă în legătură cu garantarea permanentă, a navigaţiunei spre şi în portul Sulina. Proiectul de împrumut, lucrat de către reprezentanţii statelor componente ale Comisiunei Europene a Dunărei, a fost supus aprobărei guvernelor respective a,dică al Angliei, Italiei, Olandei şi României, cari şi-au dat asentimentul şi în acelaşi timp au stipulat condiţiunile de contractare a împrumutului şi normele de achitare, odată cu planul de întrebuinţare a banilor împrumutaţi. Sperăm că, după acest împrumut, chestiunea asigurării navigabilităţii la gurile Dunărei, va fi definitiv rezolvită şi exportul ţărei noastre nu va fi expus de aci înainte niciodată la o eventuală pagubă, prin împrejurări neaşteptate. Ion Scurtaru Nunta ’n avion Ziarele germane au publicat ştirea că la Roosveltfield (Long Island) a avut loc, dacă se poate spune „loc“, o nuntă în aeroplan. Tinerii contractanţi plănuiseră să fie, cât mai „la înnălţime" cu nunta lor, iar avionul să-i mâne cât mai repede spre fericire. In clipa. In care ei au atins viresa de 175 chilometri pe oră, pentru a urma programul, ei s-au hotărât să se coboare la realităţile pământeşti, împreună cu invitaţii care-i însoţeau, şi astfel au început a-şi da drumul, unul după altul cu pscaşuta. Paraşutele însă, conform unei binecunoscute tradiţii, nu se deschid decât atunci când nu trebue, astfel că mireasa, lansată cea dintâiu (din politeţe, mirele a lăsat-o să-i treacă înainte!) a căzut vertiginos dela opt sute de metri şi a rămas moartă pe loc, intr’o „amorfă massă de carne", cum spun reporterii. Mirele ,i-a urmat fidel soţia şi a murit şi el, înainte de a fi gustat plăcerile nupţiale. Invitaţii, oameni mai practici, au privit dezastrul nefericiţilor căsătoriţi şi au renunţat de a se mai arunca un gol cu paraşuta. Faptul e prea trist pentru a-l mai zugrăvi în detaliile lui. Excentricitatea americană adoptă uneori acest gust al morţii neprevăzute, şi al sfidării probabilităţilor. Unii susţin că asta nu vine din prea multa şi prea apreciata inteligenţă a celor de peste Ocean, ci din spiritul lor de aventură. Aşa cum francezii se bucură, şi se consideră răsbunaţi de înfrângerea dela Watterloo, oridecâteori află că prinţul de Galles a mai căzut odată de pe cai, tot aşa europenii sunt In culmea fericirii când se vesteşte eşecul îndrăsnelilor americane, ştiut fiind ca yankeii nici până astăzi nu s’au consolat de faptul că noi i-am descoperit pe el, şi nu invers. Nunta tragică, terminată cu un definitiv şi irevocabil contact cu realităţile sdrobitoare poate fi insă de un înţeles practic pentru junii prezumtivi căsătoriţi ai Europei. Prin urmare, ei vor urma fidel următoarele sfaturi impuse de morala catastrofei din Long Island: ■ : 1) Chiar dacă vă vine pofta a sta cu capul în noroi, nu utilizaţi aeroplanul. 2) Fuga după Ideal faceţi-o pe jos şi preferabil la un hippodrom. 3) Nu tot ce sboară se mănâncă (de când s'au inventat muştele şi aeroplanele ), iar coborârea la realitate faceţi-o cu ascensorul. A. Peceteru