Curentul, februarie 1930 (Anul 3, nr. 730-757)

1930-02-01 / nr. 730

ANUL III No. 730 \ ' ’ .V" fi Casele de economie O nouă conferinţă financiară, cu scopul reorganizărei sistemului de economii din ţara noastră. Este vorba de trei lucrări impor­tante, care trebuesc să se efec­tueze: Introducerea sistemului ca­selor poştale şi comunale pentru colectarea micilor economii. Reor­ganizarea şi transformarea actualei case de depuneri, într-o centrală a acestor case de economii, sub for­ma regiei publice comerciale. O nouă organizare a creditului jude­ţean şi comunal (după sistemul bel­gian), cu scopul de a capta econo­miile interne şi punerea acestora la dispoziţia nevoilor comunale şi judeţene. Cum vedem, este vorba de schimbarea actualului regim de de­puneri ale economiilor şi introdu­cerea unei extinderi cât mai largi în această privinţă, pentru ca fie­care cetăţean în orice moment să aibă la îndemână procedura cea mai simplă, pentru depunerea eco­nomiilor­­sale. Actualul mecanism, într’adevăr că este învechit rezumându-se la activitatea Casei de depuneri şi consem­naţiuni care are deja o e­­xistenţă de 50 de ani. Economiile depuse la această in­­stituţiune se reduc, (după declara­ţiile ministrului de Finanţe), la cca 263 milioane lei hârtie (egal 8 mili­oane lei aur faţă de 91 milioane lei aur dinainte de războiu). Depunerile spre fructificare în Bănci se ridică insă, la peste 26 miliarde lei hârtie, faţă de cele 263 milioane ale Casei de depuneri. De aci rezultă, că această diferenţă este provocată şi de actualul me­canism al instituţiei din urmă. Rolul Casei de depuneri a fost un rol secundar, condamnată de altfel la aceasta, prin organismul centralist şi bi­rocratic şi neavând alte organe exterioare, decât admi­nistraţiile financiare. O chestiune de atât de mare im­portanţă, nu a atras atenţiunea cer­curilor noastre diriguitoare şi fi­nanciare timp de mai bine de 50 de ani, chestiune care privea pro­blema micilor economii. D. Madgearu a arătat în expu­nerea sa, la a doua conferinţă fi­nanciară că: „după stabilizare, în porgramul ee normalizare econo­mică, ocupă un loc însemnat sti­mularea micilor economii, colecta­rea şi justificarea lor, în interesul progresului producţiunei naţionale şi a bunei stări sociale. Cu ocazia conferinţei de mai sus, s’au fixat şi liniamentele gene­rale de conducere, pentru cele două tipuri de Casse de economie. Primirea de depozite se va face prin: depozite pe livrete nomina­tive și depozitele în cont curent. Depozitele pe livrete nominative, pot fi acceptate de la început de toate casele de economii, ca și de centrala lor. Depozitele în cont curent, la început să fie acceptate de casele de economie poştale — în legătură cu punerea în funcţiune a cecurilor şi viramentelor poştale — şi de centrală. După ce şi casele de economii comunale vor ajunge la o dezvoltare corespunzătoare, li se va acorda şi lor dreptul acestor operaţiuni. Toate aceste organe exterioare îşi concentrează activitatea şi con­ducerea lor, în „Centrala Casselor de economie“ (pe bazele regiei pu­blice comerciale). Se speră prin acest nou sistem, să se capteze cât mai mult din eco­nomiile cetăţenilor acestei ţări şi prin aceasta să se valorifice, un capital altfel, considerat ca mort, după cum vom vedea mai jos. într’adevăr, plasamentul depozi­telor şi rezervelor adunate de „Ca­sele de economii“ se va face în: Titluri de rentă şi obligaţiuni împrumuturi garantate de efecte împrumuturi hipotecare (cu ter­men de maximum 10 ani pentru cele plătite în rate), împrumuturi în cont curent (a­­cordate persoanelor morale). In aceste condiţiuni, este uşor de înţeles, rolul pe care noua orga­nizaţie, îl va juca în alimentarea creditului h­ipotecar al micii pro­prietăţi şi al cooperaţiei de credit. De asemenea un rol tot atât de important îl vor avea şi în alimen­tarea creditului pentru lucrări de utilitate publică ale comunelor şi judeţelor, societăţi de construcţiuni ieftine, etc. Foarte interesant de relevat a fost obiecţiunea ridicată de repre­zentantul Băncei Centrale Coope­rative, care a adus în discuţiune legătura, ce s’ar putea întemeia în­tre actuala cooperaţiune de credi­tor, şi noua organizaţie a caselor de economie­ Această obiecţiune sau propu­nere, a fost respinsă de ministrul de Finanţe şi cu drept cuvânt. O casă de stat, prezintă în orice caz mai multă garanţie pentru primirea depunerilor ţărănimei econoame, decât o întreprindere particulară. Noi am adăuga, că rolul Băncilor populare se poate restrânge la aceleaşi operaţiuni pe cari Ie-a făcut până astăzi şi chiar asupra cărora ar fi oarecari lucruri de discutat. (Am relevat la vreme această problemă a ac­­tivităţei cooperatiunei noastre). D. ministru de Finanţe a adau­­gat că: „s’ar putea vărsa soldurile Casei de depuneri, la cooperaţie în anumite garanţii”. Fără să adu­cem nici o acuzaţiune, noi sun­tem de părere, că asemenea ope­raţiuni ar fi legate de oarecare hazard. In ce priveşte chestiunea depu­nerilor la băncile mari şi mici, noi nu vedem întru nimic o influenţă favorabilă sau defavorabilă. Liber este cetăţeanul, să-şi depună eco­nomiile sale, acolo unde vrea şi unde va găsi mai multă garanţie. Acest sistem este în func­ţiune de multă vreme în străi­­nătate şi în special în Germania şi Austria, dând rezultate extra­ordinare.­­Urmele se mai găsesc sub oarecare asemănare în Tran­silvania şi Bucovina, însă aproape în lichidare sau transformate în instituţiuni de credit obicinuit). Propunerea aceasta a d-lui Madgearu, constituie o fericită inovaţiune, de pe urma căreia se va consolida în mod efectiv, atât situaţia depunătorilor (ca garanţie şi rentabilitate a plasamentului), cât şi pentru problema generală a creditului în ţară. Ion Scutăru­ Două semne se petrece la fundul ţării, ceva mis­terios, care sperie ca o tăcere neaş­­teptată şi de gheaţă, în mijlocul va­­carmului. Dar mitraliera vorbăreaţă a politicianismului „la centru"*, nu are timp să asculte. Două comunicate aproape oficiale, două informaţiuni suficient contro­late, au apărut succesiv in ziarele de eri. Prima este aceea că faţa de nu­­mărul infim de declaraţii fiscale fă­cute până acum, ministerul finanţe­lor a prelungit termenul depunerii lor până la 8 Februarie. La elocvenţa acestor rânduri scru­­tate bine, se adaugă a doua informa­­ţiune fără nici o legătură cu prima, dar tot aşa de alarmantă. Faţă cu a­­tentatele de drum de fier, repetate in ultimul timp, ,,circulaţia trenurilor, pe foarte multe din liniile principale, nu mai este garantată". Pentru prima oară în ţara aceasta se ivesc simptome atât de îngrijoră­­toare. Pe de o parte o pasivitate a ce­tăţeanului faţă de cele ce vin şi trec cum au venit, fără să lase nici un bine în urmă. O grevă a patriotis­mului activ, o secătuire a entuzias­­mului, un scepticism dureros în faţa operei de guvernământ. Pe de ală parte, aceste misterioa­se atentate, în flagrantă contrazice­re cu firea miloasă şi creştină a ro­mânului, tent­iţa exasperantă a cri­mei colective. Când s-au mai petre­­cut fapte asemenea la noi? Refuzăm chiar a crede că ele sunt rezultanta unui proces psichologic, duhneala u­­nei pestilenţe sufleteşti, dar trebue acordată lor, cea mai mare atenţiune fiindcă o ţară pusă la regim sever de însănătoşire nu poate suporta nici un fel de aventură. Presupunem că printre actualii con­ducători se găsesc destui cari să cu­­noască istoria popoarelor, şi să ştie că inutilele răsmerite de prin secole, au fost, toate, precedate de dezastre economice, aşa încât incierăţile bi­necunoscute nu au fost decât sfârşitul inevitabil al unor maladii sociale mult mai vechi şi mai grele... Dar toate au început aşa, prin şoapte, prin svonuri, prin vorbe, prin semne, con­certate intr’un fatal crescendo, ca o furtună wagneriană. Nu ne gândim a stabili vreo ana­logie, sau măcar vreo apropiere, dar informaţiunile amintite la început, nu ne-au plăcut deloc! Zău, deloc!... Cum optimismul nu ne-a lipsit nici­odată, tragem nădejde ca vigilenţa organelor de siguranţă să descopere cât mai curând pe atentatorii dru­­murilor ferate, iar d. Virgil Madgea­ru, elixirul amorului cu contribuabi­­lul. Că ăsta de până acum, vorba câtecului. ,,n’a fost amor adevărat”. Romulus Dianu BBS Norul de la Răsărit Nu suntem înclinaţi spre panică şi existenţa răului nu o proectăm exagerata, monstruos deformată în coloanele ziarului; ne mărginim la o cât mai fidelă redare a unor rea­lităţi elocinte prin ele înseşi. Deci, nu vom exagera atunci când vom spune: comunismul este intr'un spor continuu. Fireşte că In Basa­­­­rabia propaganda este mai intensă, iar neofiţii mesianismului roşu sunt cu mult mai îndrăsneţi, dar nu tre­­bue limitat sporul pericolului comu­nist numai la Basarabia. Serviciul nostru de siguranţă nu a putut identifica încă sutele de proaspeţi propagandişti pe care Moscova nu i-a trimis în dar pentru 1930, dar prezenţa lor se făcea evidentă fie prin atentatele de cale ferată, fie prin alte manifestări de agresivi­tate în rândurile muncitorilor se­duşi de evanghelia insurecţiei. Chiar aşa de izolat nu poate fi so­cotit gestul asasin al celui ce a în­cercat să împuște pe d. Al. Vaida- Voevod. De altfel asasinul a ratat Samuel chemat să depună ca mar­tor în procesul Milozi-Panova, în fața tribunalului a avut o atitudine de o impertinentă rară: toată fra­zeologia comunistă era băiguită cu o cretină fudulie. Deci finalizarea convingerilor în gestul neisbutit de a suprima pe ministru­ de interne, nu a fost produsul unei fantezii izo­late, ci ecoul activ al unei acţiuni de umbră şi crimă. Ce determină Moscova — Ieru­salimul roşu — la o intensificare a propagandei în România? Situaţia noastră economică, aşa de nenoro­cită, creiază un mediu prielnic ac­ţiunii comuniste. In rândurile unor muncitori ocupaţi în uzine, propa­gandistul sovietic recrutează rar, partizani hotăriţi pentru această „guerilla“ socială a atentatelor. Mizeria ce întovărăşeşte totdeauna şomajul întunecă bunul simţ, frâng­? orice normă de disciplină morală, creiază acea ambianţă prielnică u­­topiilor, realizează mediul necesar insurecţiei. In tarile înapoiate, cu o industrie rudimentară, cu nesigure începuturi de organizaţie burgheză, condiţiile de viaţă ale muncitorimii sunt mult mai crâncene, beneficiile ei adesea, sub faimoasa lege de a­ramă a lui Lassale, adică sub mi­nimul necesar existenţii. De aceea aceşti muncitori se convertesc mai uşor la comunism decât la social­­democraţie: mizeria îi abrutizează, lipsa oricărei zări luminoase il îm­pinge, ii face clienţii siguri ai cons­piraţiei revoluţionare. Am ascultat desbaterile în jurul asasinatelor de la Lupeni. Douăzeci de muncitori oropsiţi să nu vadă soarele decât Duminica, douăzeci de fiinţe umane cu viaţă de cârtiţe în minele fară aer, prin galeriile pline cu apă, douăzeci de suflete necăjite au fost prinse de valul re­voltei, dominate de duhul anarhiei, au provocat şi au murit stupid, inu­til, victime nevinovate ale celei mai nemernice demagogii. Social-democraţii se plângeau de la tribuna Camerei de supralicita- r­e a demagogiei sindicatelor galbene de pe Valea Jiului, mă întreb: ce­­ar însemna o ofensivă a demago­giei comuniste printre minerii cu femeie pământii de mucenici desgro­­paţi? Dar printre muncitorii care îşi oferă zadarnic braţele dornice, harnice fără să poată găsi între­buinţare? îşi poate imagina cineva o mai cumplită pedeapsă decât a muncitorului care nu se poate hrăni fiindcă munca lui nu are cătare? Sufletul unui şomeur este o întune­cată genună in fundul căreia colcăe vulcanul insurecţiei anarhice. Fie­care om are dreptul la muncă, or aceşti răstigniţi ai şomajului sunt pândiţi de agenţii propagandei co­muniste, formează elementul sor­tit recrutării sovietismului. Ofen­siva comunistă în România este pentru oricine de o dramatică evi­denţă, deci, se impune, pe primul plan al preocupărilor guvernului, o politică de diminuare a şomajului printr-o sporire a activităţii între­prinderilor autohtone, o verificare a tuturor muncitorilor de,toate ca­tegoriile şi trimiterea peste graniţe a muncitorilor străini, pentru a aplica protecţionism, nu numai capitalului, dar şi muncii româ­neşti. Paralel cu această acţiune de di­minuare a şomajului, o suprave­ghere poliţienească foarte severă, o urmărire neînduplecată a comu­nismului. Aceşti zeloşi ai anarhiei nu se sfiesc să mărturisească, într’o ironică bravadă, că indulgenţa so­cietăţii burgheze faţă de ei nu poate fi nici obligatorie, la reciprocitate, adică dacă autoritatea de azi este prea indulgentă cu ei, să nu creadă că-i converteşte la cuminţenie. De altfel, este ştiut că, pentru comu­nişti, indulgenţa burgheză este o dovadă de slăbire a puterii autori­tare, este un fel de încurajare a ac­ţiunii de destrămare in anarhie a oricărei disciplini sociale. Şi gu­vernul Maniu este dator să abando­neze toate vechiturile romantice ale unei legalităţi (scopirea ideii de au­toritate) intru nimic operantă pen­tru comunişti. Indulgenţa a durat prea mult, le­galitatea a luat un vag aspect de abdicare, iar comunismul în Basa­rabia are îndrăzneli ce pot fi soco­tite ca un grav avertisment. Un ci­titor îmi trimite o foarte interesantă statistică a comunismului în Basa­rabia. Majoritatea tineret — cu rare excepţie români — ai căror părinţi au trecut Nistrul sub groaza comu­nismului. Copii care ne-au înduioşat acum zece ani şi i-am primit pe pă­mântul ospitalier al ţării româneşti, copii pe care milostenia noastră i-a scăpat de sub teroarea comunistă şi ne-a îngăduit să crească pe acest pământ liber, larg îngăduitor, sunt astăzi adolescenţii comunişti, ne a­­meninţă, îndrăznesc să ne conteste dreptul la linişte. Plătim scump toa­te înduioşările ce­ au populat Ba­sarabia cu fugarii din paradisul roşu. Guvernul Maniu va trebui să pro­cedeze scurt şi energic, fără osci­laţii în hotărâri, fără acele riscate reticenţi ale autorităţii castrate de legalitatea excesivă. Comuniştii se pun în afară de lege, să fie trataţi în afară de lege. De peste Nistru, de la răsărit, se ridică norul negru al anarhiei. In­stinctul de conservare naţională se cere mobilizat, iar târcovnicii smiorcăelilor democratice să tacă! Norul negru dela răsărit să preo­cupe guvernul Maniu, mai mult de­cât ce vor spune urnele. Pamfil Șeicaru • .• - *- . ». • - /r* 8 PAGINI 3 IEI Sâmbătă 1 Februarie 1930 Director: PAMFIL ŞEICARU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA STRADA SĂRINDAR No. 4 Telefon : Direcţia şi Redacţia 364/39 Secretariatul şi Provincia 312/29 Adiţia şi Mica Publicitate 375/28 ABONAMENTE: Lei 700 pe an; lei 350 pe 6 luni; lei 300 pe 3 luni. Pentru Bănci, Instituţiuni şi Admi­­nistraţii Publice 1000 lei anual. Pentru străinătate: lei 1700 un an; lei 850 pe 6 luni; lei 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 și 15 ale fiecărei luni. •’Vv ”.J*î•'’ Sf. Sinod a intervenit pe lângă partidele politice, să nu fie a­­mestecată biserica tn lupta electorală. — Cum? Nu votezi cu guvernul? Paştile şi Dumnezeu­.« — Sssd­... Nu amestecaţi biserica în lupta electorală!... Trenuri şi călători de CEZAR PETRESCU O nouă ordine de bătaie, va să asigure viaţa călătorilor din tre­nurile de lux, rapide, exprese şi accelerate. Era şi timpul. Până acum deosibirea între o călătorie cu trenul personal sau mixt şi o călătorie cu rapidul, ex­presul sau acceleratul, consta în faptul că acestea din urmă, te duceau la moarte sigură cu o mai mare viteză. Era un avantaj, care nu ispitea decât doar sinucigaşii prea nerăbdători. Controlul mai strict la căile libere, încrucişări, ace şi alte termene tehnice care ne scapă, va aduce o aproxima­tivă siguranţă. E îmbucurător. Cu aceasta poate trenurile rapide şi scumpe, nu vor mai circula atât de goale cum gonesc acum, pur­tând vijelios deficitul încasărilor dintr’un capăt de ţară la altul. Dar fiindcă direcţia generală a căilor ferate, pare pornită pe re­forme şi îmbunătăţiri, ne permi­tem a-i atrage luarea aminte asu­pra unor orândueli absurde şi ve­xatorii. Un tren de lux, deci scump, ca să poată ademeni călătorul, pe lângă celelalte avantagii de vi­teză, higienă şi confort, mai are datoria şi să respecte anumite pre­tenţii foarte legitime ■ ale pasage­rului care, slavă Domnului, plă­teşte îndestul ca­ să nu fie tratat ca un prepus delicvent în fieşte ce clipă. Modul în care se face controlul biletelor e cu totul neghiob şi bar­bar. Un rapid, cu­ opriri numai în staţiile principale, cu însoţitoare şi însoţitor la fiecare vagon, cu biletul perforat­ Ia­­ urcarea în sta­ţie, — e totuşi străbătut dintr’un capăt in altul de şeful de tren, care-ţi trânteşte uşa, te deşteaptă din somn sâ te înt­rebe dacă nu te-ai u­rcat la staţia precedentă şi dacă n’ai gust să te cobori la stafia următoare, după o jumă­tate de oră apare un controlor care-ţi mai cere biletul odată să-i mai facă o găurice şi aşa mai departe­.. S-ar părea că trenul a fost creiat pentru controlori, iar pasagerul că a cumpărat bilet nu­mai ca să aibă ce oferi diferite­lor controale din ceas în ceas. După douăsprezece ore de drum, cobori din vagon cu nervii în­tinşi ca o strună, gata să­ iai în palme hamali, portari, birjari, şo­­feuri, toate făpturile lui Dumne­zeu întâlnite în cale. In străinătate, biletul ţi se cere de două ori, la urcarea şi la co­borârea din tren. Şi aceasta, nu numai la trenurile care se numesc de lux, rapide, expresuri şi acce­lerate. Prima doleanţă a călătorilor. A doua: există vagoane cu­ tot dis­pozitivul indicând călătorului în­găduinţa de a-şi întinde oasele, dacă norocul îl face să călăto­rească singur în compartiment şi dacă e atât de civilizat să caute pernele şi pluşul. 0 indică a­­ceasta destul de vizibil pernele mobile, canapeaua care­­ se lăr­geşte, etc. Totuşi un sever aviz, interzice pasagerului această fa­voare, chiar dacă e singur în com­partiment şi chiar dacă un caz de forţă majoră îl constrânge să ab­dice la poziţia verticală. A­­mendă ! Amendă, în timp ce controlorul, în cabina alăturată, doarme lungit, cu Perdelele trase şi cu uşa fe­recată pe dinăuntru. Am călătorit în aceste condiţii cu un copil bolnav, ridicat de pe o masă de operaţie şi silit să că­lătorească ziua, deci neputând fo­losi vagonul de dormit. M’am con­format avizului sever nevoie mare. — Uite, domnule şef, plătesc an­ticipat amenda şi lasă copilul cul­cat.­. Plătesc o sută de lei amendă, primesc o chitanţă de descărcare. (Continuare in pag li­a) Opinii subversive Odată cu federalizarea organizaţii­lor corpului didactic, s’a hotărât fără să se fixeze data, întrunirea unui nou congres. E un semnal pentru toata profesiunile din ţară. E un pas către federala tuturor profesiunilor intelec­­­tuale retribuite, şi care ar fi să cu­­prindă în primul rând pe profesori, pa magistraţi, pe ziarişti, fiindcă acesta categorii, cele mai încercate de foa­­mete şi lipsuri, au devenit, prin acea­sta şi cele mai rezistente. Scopul ime­diat­ei unei federale a muncii Intelec­tuale il vedem în restabilirea dreptei ierarhii in lumea noastră condusă de politicieni, de mislţi şi de cămătari. E o batjocură părăsirea frânelor pe mâna partidelor politice, foste car­ac­­terizate prin incultură şi cupiditate. Diferenţa,, foarte reală, în mai bune sau în mai rău, dintre ele, nu intere­sează aci. Echilibrul şi sănătatea so­o­cietăţii româneşti reclamă grabnice detronare a agentului electoral şi a stăpânului său, umbrit, bancherul, din, fruntea treburilor publice. Puterea a­­ceasta care s’a menţinut prin corup­ţie, prin teroare şi prin­ mizeria cal­culată, a categoriilor Intelectuale, tre­­buie cu orice preţ, ruinată. In­­faţa acestei forţe derizorii, fiindcă nu re­­prezintă nici numărul, nici ideea, şi va ridica, fatal, corectivul federalei Inteligenţei, care reprezintă, ea, şi nu­mărul, şi ideea. . . . . » Clemenceau a spus că bravura « condiţionată de idee. Profesorii astăzi dimpreună cu cei ce ii vor imita şi urma mâine, sunt pătrunşi de convin­gerea, simplă şi clară, că uunei misiuni care necesită douăzeci de ani de pre­gătire şi o atenţie neobosită a între­­gei vieţi, i­ se cuvine mei mult decât rolului improvizat al agentului elect­­oral travestit un om politic. Acelaş argument serveşte cauzei şi credinţei celorlalte categorii. '­­ Din momentul in care s’au consti­tuit în federală, profesorii s’au expus, în massă, prigonirilor de sus. Ei au destulă experienţă, ca in faţa lovitu­­rilor iminente, sa nu­ confunde amenin­ţările politicienilor cu bravura pe ca­re o simulează, şi nici cu autorita­tea pe care o uzurpă. Gesturile tpas­­modice care nu vor întârzia să mai­­muţărească hotărârea şi claritatea de vederi, nu sunt decât traducerea pa­­nicei stârnite in poiata pestriţă a băr­­baţilor de stat. Nu acestea constituie primejdia. Rămân însă armele clasice ale politicianismului, spionajul, intri­ga, şi corupţia, prin care profesioniştii minciunii şi ai cointeresării vor incer­­ca să canalizeze mişcarea intelectua­lă în apele partidelor. Cele trei corni,­tete federale de la centru vor şi, fără îndoială, să evite atât rătăcirile cât şi confuziile. Pentru că momentul po­litic e cât se poate de propice încurcă­turilor. Intre diversele campanii elec­­torale şi revendicările învăţământului nu trebuie să coexiste nici un fel de paralelism, nici măcar acela în timp­­, altfel, prestigiul mişcării anunţate vă, suferi de promiscuitatea Involuntară cu bandele diverse ale sufragiului a­­niversal. Ion Vinea (Continuare în pag.­il­aj Ironica dramatică de ION DUMITRESCU Teatrul „Ventura**: „Sfârşitul d-nei Gh­eney“ de F. Lonsdale &fuiMatiQual: „Dardamén­g“ de E­­ffiazaud „Curs din ele“, comedie de d. Anton Bidescu Unde sunt, — Fecioară Prea Curată, — unde sunt imaculatele năzuinţe ale d-rei Maria Ventura, de la începutul stagiunii, — unde sunt programele idealiste şi ete­rice, îmbălsămate cu psalmi în­chinaţi fotogenialităţii autorului străin importat? Ameninţată să-şi liciteze şi olanele şi jghiaburile,— din pricina unui public incapabil de a savura arta de avangardă,— scena d-lui Buzescu capitulează şi ea cu prudenţă, — evoluând do­cilă spre sfânta anecdotă califor­niană şi spre candidele puerilităţi aie Caledonienilor- Vreţi să cu­noaşteţi quintesenţa nouei comedii prezentate de ansamblul din pa­­sagiul Comoedia, — vreţi să Ştiţi cum se poate rezuma mai patetic „Sfârşitul d-nei Cheney“? Ascul­taţi, ascultaţi vibranta slovă a pro­gramului, care ne-o defineşte cu iscusinţă: „E vorba de nişte perle, de o căsătorie, de două convertiri, de o scrisoare care provoacă pa­nică în rândurile doamnelor din înalta societate, de un pahar de şampanie aruncat în obrazul unui Lord, — de o viitoare casă de mode şi confecțiuni, — şi de un flagrant delict care... nu e fla­grant delict!.. Trei acte de palpi­tante peripeţii, trei acte de toa­lete îndrasnete create de cele mai mari case din Paris, — de muzică insinuantă, de şampanie, de flori şi de replici scăpărătoare“... Fiindcă autorul, Lonsdale, — „în prefaţa cărţii ne opreşte să spunem cine este d-na Cheney, şi ce se întâmplă în cele trei acte“,— ar fi inuman şi nereal din partea noastră să încercăm un alt rezu­mat decât cel oferit de prospectul spectacolului, cu abilităţi stilistice atât de ingenios comerciale. Per­lele, doamnele din înalta societa­te, lordul şi flagrantul delict care nu este flagrant delict, — peripe­ţiile (palpitante), toaletele (în­­drăsneţe) create de cele mai mari case din Paris, muzica (insinuan­tă), şampania, florile şi din nou şampania, — iată atâtea amănun­te susceptibile să pasioneze sensi­bilităţile amatoarelor de reviste duminitale ilustrate, şi să umple de amărăciune sufletul d-lui Vic­tor Ion Popa, ale cărui frumoase năzuinţe artistice depăşeau predi­lecţiile caselor de mode şi confec­­ţiuni- Ne rămâne totuşi de adău­­gat că, în „Sfârşitul d-nei Che­ney", perlele­­ veritabile nu sunt nici măcar de valoarea fabricate­lor „Tecla", — că doamnele şi lorzii din înalta societate brita­nică aduc pe scenă îmbelşugate accente de stângăcie băştinaşă,— că toaletele nu comit nici ■ o în­­drăsneală mai deosebită, şi că flo­rile sunt toate de stambă ceruită. Şi dacă replicile nu sunt niciodată „scăpărătoare“, aici peripeţiile prea „palpitante“, — în­­ schimb ,,muzica insinuantă” continuă să fie prezentată­­pe scena teatrului Ventura sub forma umoristică i­­naugurată de „Mémo“: deşi neno­. c­v' V. I. , rocirea a vrut ca niciunul din arti­tiştii acestui frumos ansamblu să nu ştie să cânte la pian, vioară, saxofon sau mandolină, — orga-­ nizatorii repertoriului se înverşu-­ nează să-i distribue în roluri în cari an de executat la vioară şi la pian cele mai complicate parti­ţiuni muzicale,­­ de la vibranta sonată a lui Lekeu până la săltă­reţul „I want to be happy”. Şi o ilaritate cu adevărat „insinuantă” păleşte pe spectatorii răzleţiţi prin fotolii, văzând pe eroina princi­pala cum simulează cu stângăcie o imaginară virtuozitate pianistică deasupra clapelor imobile, — în vreme ce din culise sosesc film­­iile melodiei executate de un so­list generos în contul interpretei presupuse melomane... Ne mai rămâne să vorbim de „șampanie”, și de „panică”; pri­ma a fost, fireşte, indigenă şi ar­

Next